Un fragment în premieră din volumul Amurgul Evului Mediu. Studiu despre formele de viaţă și de gândire din secolele al XIV-lea și al XV-lea în Franţa și în Țările de Jos, de Johan Huizinga, recent apărută la Editura Humanitas, în traducerea lui H.R. Radian.
„Nu știu o altă carte de istorie a civilizației europene care, asemeni celei a lui Huizinga, să fi strâns laolaltă atâta rafinament, erudiție și har narativ. După cum nu știu nici o altă epocă în care strămoșii noștri să fi atins o temperatură afectivă asemeni celor care au trăit în secolele XIV și XV, în «crepusculul Evului Mediu».
Niciodată emoțiile nu au fost atât de mult însoțite de expresia lor exacerbată. Niciodată lacrimile și disperarea nu au fost mai convingătoare, niciodată bucuria și veselia, mai exuberante. Niciodată cruzimea și mila nu s-au ținut mai strâns de mână, oferind un spectacol deopotrivă grotesc și înspăimântător. Și niciodată formele pe care le-a îmbrăcat viața nu au fost conturate cu o linie mai precisă. A fost nevoie de toate acestea pentru ca noul să apară în istorie cu surâsul Renașterii pe chip.“ — Gabriel Liiceanu
Johan Huizinga a fost un istoric olandez (1872-1945). A studiat literaturile orientale la Groningen, apoi la Leipzig, afirmandu-se în 1897 cu o teză despre teatrul indian. În 1897–1905 predă istoria la o școală din Haarlem. După succesul înregistrat cu volumul Originile orașului Haarlem (1905), este numit profesor de istorie medievală și contemporană la Universitatea din Groningen. Din 1915 până în 1942 este profesor la Universitatea din Leiden. În 1938 este ales vicepreședinte al Comitetului internațional pentru cooperare intelectuală al Ligii Națiunilor. Arestat de naziști în 1941, este eliberat în 1942, dar i se interzice să revină la Leiden. Moare la De Steeg, în februarie 1945. Lucrări: Amurgul Evului Mediu (1919), Erasmus (1924), Explorări în istoria civilizației (1929), Criza civilizației (1935), Homo ludens (1939).
Amurgul Evului Mediu. Studiu despre formele de viaţă și de gândire
din secolele al XIV-lea și al XV-lea în Franţa și în Țările de Jos,
de Johan Huizinga (fragment)
Viața suveranilor era înconjurată de o atmosferă de aventură și pasiune. Nu numai imaginația poporului îi dădea acest colorit. Omul modern nu-și poate face, în general, o idee justă despre nestăvilita extravaganță și înflăcărare a temperamentului medieval. Dacă nu consultăm decât documentele oficiale, datele cele mai demne de încredere pentru cunoașterea istoriei, așa cum sunt considerate pe drept cuvânt, privind doar un aspect al istoriei medievale, putem să schițăm uneori o imagine care nu se deosebește prin nimic esențial de o descriere a politicii miniștrilor și ambasadorilor din secolul al XVIII-lea. Dar o asemenea imagine omite un element important: culoarea stridentă a pasiunii violente, care însuflețea și popoarele, și pe suverani. Fără îndoială, un element pasional mai este, și azi încă, prezent în politică, dar întâmpină, în afară de epocile de revoluție sau de război civil, mai multe frâne și piedici, deoarece a fost îndrumat, în sute de chipuri, pe piste fixe, de complicatul mecanism al vieții sociale. În secolul al XV-lea, simțământul nemijlocit se manifestă încă, în actul politic, în așa măsură, încât utilitatea și calculul sunt uneori desconsiderate. Acest simțământ, când se asociază cu simțul puterii, cum este cazul suveranilor, acționează îndoit de violent. Chastellain expune fenomenul în mod concis, în limbajul lui grav. Nu e deloc de mirare, zice el, că suveranii se dușmănesc adeseori între ei, „puisque les princes sont hommes, et leurs affaires sont haulx et agus, et leurs natures sont subgettes à passions maintes comme à haine et envie, et sont leurs cœurs vray habitacle d’icelles à cause de leur gloire en régneri“. Nu este oare același lucru cu ceea ce Burckhardt a numit „das Pathos der Herrschaft“?
Cel ce ar vrea să scrie istoria casei ducale a Burgundiei ar trebui să poată face să răsune, ca ton de bază al povestirii sale, un motiv al răzbunării, negru ca un catafalc și care la fiecare acțiune, de guvernământ sau militară, să producă un gust amar, ca dovadă a firii acelor oameni, plină de o întunecată sete de răzbunare și de o sălbatică trufie. Desigur ar fi o prostie să vrem să ne întoarcem la imaginea mult prea simplistă pe care însuși secolul al XV-lea o avea despre istorie. Nu putem merge, firește, până într-acolo încât întregul antagonism de forțe din care a provenit conflictul secular dintre Franța și Habsburgi să vrem să-l explicăm ca fiind o consecință a vendetei dintre Orléans și Burgundia, cele două ramuri ale casei de Valois. Totuși, este bine să rămânem în permanență conștienți, mai mult decât suntem de obicei când urmărim cauzele politice și economice generale, că pentru contemporani, fie spectatori, fie participanți direcți la marele conflict, acea vendetă era mobilul conștient care a dominat acțiunile și aventurile suveranilor și țărilor. Filip cel Bun este pentru ei în primul rând răzbunătorul, „celui qui pour vengier l’outraige fait sur la personne du duc Jehan soustint la guerre seize ansi “. Ca o îndatorire sacră, Filip își luase acest angajament ca: „en toute criminelle et mortelle aigreur, il tireroit à la vengeance du mort, si avant que Dieu luy vouldroit permettre; et y mettroit corps et âme, substance et pays tout en l’aventure et en la disposition de fortune, plus réputant œuvre salutaire et agréable à Dieu de y entendre que de le laisser“. Dominicanului care a ținut predica la înmormântarea ducelui asasinat, în 1419 i s-a luat în nume de rău că a îndrăznit să facă aluzie la datoria creștinească de a nu urmări răzbunarea. La Marche înfățișează lucrurile arătând că datoria de a nu uita onoarea și răzbunarea era și pentru ținuturile de sub stăpânirea ducelui motivul dominant al dezideratelor lor politice: toate categoriile sociale din acele ținuturi cereau, împreună cu el, răzbunare, spune cronicarul.
Tratatul de la Arras, care în 1435 părea că va aduce pacea între Franța și Burgundia, începe cu ispășirea pentru asasinatul de la Montereau: trebuia să se ridice o capelă în biserica de la Montereau, unde fusese înmormântat Ioan prima dată; în această capelă trebuia să se cânte zilnic un recviem, până la sfârșitul veacurilor; de asemenea trebuia să se ridice în același oraș o mânăstire cartusiană, precum și o cruce chiar pe podul unde se săvârșise fapta; să se oficieze o slujbă în biserica mânăstirii cartusiene din Dijon, unde se află mormintele ducilor Burgundiei. Aceste condiții nu fuseseră decât o parte din ispășirea și rușinea publică pe care cancelarul Rolin le ceruse în numele ducelui: biserici cu consistorii nu numai la Montereau, ci și la Roma, Gand, Dijon, Paris, Santiago de Compostela și Ierusalim, cu inscripții săpate în piatră care să povestească faptul.
O sete de răzbunare care îmbrăca forme atât de ample și de amănunțite trebuie să fi existat cu mult înainte în mintea burgunzilor. Și ce putea să înțeleagă poporul mai bine din politica suveranilor săi decât aceste motive, simple și primitive, de ură și răzbunare? Devotamentul față de suveran se manifesta cu o impulsivitate copilărească; era un simțământ, foarte direct, de credință și solidaritate. Era extinderea ideii vechi și puternice care îi lega prin jurământ pe martori de reclamant, pe slujitori de stăpânul lor și care, în caz de ură și conflict, aprindea o pasiune lipsită de orice scrupul și de orice considerent. Era un simțământ partinic, nu unul civic. Perioada de sfârșit a Evului Mediu este epoca marilor conflicte de partid. În Italia, partidele se consolidează încă din secolul al XIII-lea; în Franța și în Țările de Jos își fac apariția în al XIV-lea. Oricine studiază istoria acelei epoci a fost cu siguranță frapat de stângăcia cu care cercetarea istorică modernă atribuie nașterii partidelor cauze politico economice. Antagonismele economice puse la baza fenomenului nu sunt de cele mai multe ori decât niște construcții schematice, care nici cu cea mai mare bunăvoință nu se pot identifica în izvoare. Nimeni nu contestă că apariția acestor grupări partinice se datorează și unor cauze economice, dar, nemulțumiți de succesul de până acum al cauzelor economice, suntem înclinați să ne întrebăm dacă, pentru explicarea conflictelor dintre partide din epoca de sfârșit a Evului Mediu, un punct de vedere sociologic n-ar fi deocamdată mai profitabil decât unul economico-politic. Cam acest lucru îl indică de fapt și izvoarele, cu privire la geneza partidelor. În epoca pur feudală se pot vedea pretutindeni dușmănii izolate, limitate, în care nu se poate constata nici un alt motiv economic, decât că unul râvnește bunul altuia. Dar nu numai bunul, ci, desigur, nu cu mai puțină violență, și onoarea. Mândria de familie și setea de răzbunare, credința pătimașă din partea adepților sunt aici mobiluri cu totul primare. Pe măsură ce puterea de stat se întărește și se extinde, toate aceste dușmănii de familie ajung la o anumită polarizare în raport cu autoritatea suveranului și încep să se aglomereze, formând partide, care, nici chiar ele, nu concep motivul antagonismului dintre ele decât pe bază de solidaritate și de onoare colectivă. Înțelegem oare mai bine acest motiv dacă presupunem antagonisme economice? Când un contemporan perspicace declară că pentru ura dintre „undițari“ și „harponari“ nu s-au observat motive care să stea în picioare, nu trebuie să dăm din umeri cu dispreț și să vrem să fim mai înțelepți decât el. Într-adevăr, nu există nici o ipoteză care să explice în mod mulțumitor de ce membrii familiei Egmond au fost „harponari“, iar cei ai familiei Wassenaar, „undițari“. Căci contrastele economice care caracterizează familiile respective nu sunt decât o consecință a poziției lor față de suveran ca adepți ai unui partid sau ai celuilalt.
Cât de violent poate acționa simțământul de credință față de suveran se citește pe fiecare pagină a istoriei medievale. Autorul misterului Marieken din Nimwegenii ne arată cum mătușa cea rea a lui Marieken, după ce s a certat cu vecinele ei, aproape ca turbată, din cauza dușmăniei dintre Arnold și Adolf de Gelre, în mânia ei își izgonește nepoata, iar după aceea, de necaz că bătrânul duce a fost eliberat din închisoare, își ia viața. Autorul urmărește să-l pună pe spectator în gardă împotriva primejdiilor dezbinării; în acest scop, alege un exemplu extrem – o sinucidere din cauza vrăjmășiei – exagerat, fără îndoială, dar care dovedește ce caracter pătimaș atribuie acest poet simțământului de partid.
Există și exemple mai consolatoare: în toiul nopții, pârgarii din Abbeville pun să se tragă clopotele, pentru că venise din partea lui Carol de Charolais un sol cu mesajul de a se face rugăciuni pentru însănătoșirea tatălui său. Cetățenii speriați vin buluc la biserică, aprind sute de lumânări, stau în genunchi sau chiar la pământ, în lacrimi, toată noaptea, în timp ce clopotele răsună fără încetare.
Când poporul din Paris, în 1429 încă anglo-burgundofil, află că fratele Richard, care de curând îl mișcase atât de profund cu predicile sale, e un armagnac și că face propagandă clandestină prin orașe, îl blestemă de Dumnezeu și de toți sfinții; în locul medaliei de cositor cu numele lui Iisus, pe care le-o dăruise el, parizienii adoptă crucea Sfântului Andrei, semnul de partid al Burgundiei. Chiar și reluarea jocurilor de noroc, împotriva cărora tunase și fulgerase fratele Richard, a avut loc, după părerea burghezului din Paris, „en despit de luyi“.
S-ar putea crede că schisma dintre Avignon și Roma, lipsită, desigur, de orice temei dogmatic, n-a putut să trezească nici pasiuni religioase, cel puțin în țările situate foarte departe de cele două centre, adică acolo unde cei doi papi nu erau cunoscuți decât după nume și unde populația nu fusese implicată direct în sciziune. Totuși, schisma devine numaidecât și în acele țări o chestiune de partid acută și violentă, ajungând chiar la aspectul de antagonism între credincioși și necredincioși. Când Bruges trece de la papa de la Roma la cel de la Avignon, mulți locuitori își părăsesc casa și orașul, meseria și venitul, ca să poată trăi conform convingerilor lor de partid, la Utrecht, la Liège sau în altă regiune de obediență urbanistă. Înainte de bătălia de la Rozebeke, în 1382, comandantul militar francez stă la îndoială dacă să desfășoare sau nu, împotriva răsculaților flamanzi, oriflama, steagul regal sfânt, a cărui arborare nu era îngăduită decât în războaie sfinte. S-a hotărât în cele din urmă să-l arboreze pentru că flamanzii sunt urbaniști, deci necredincioși. Agentul politic și scriitorul francez Pierre Salmon, cu prilejul unei vizite la Utrecht, n-a putut găsi nici un preot care să-l lase să și sărbătorească Paștele, „pour ce qu’ils disoient que je estoie scismatique et que je créole en Benedic l’antipape“, așa încât se duce să se spovedească singur într-o capelă, ca și cum ar sta în fața unui preot, iar liturghia o ascultă la mânăstirea cartusiană.
Caracterul extrem de violent al sentimentului de partid și al credinței față de suveran mai era accentuat și de efectul puternic și sugestiv produs de atâtea și atâtea insigne de partid, culori, embleme, lozinci, strigăte, care se succedau uneori într-o alternanță plină de variație și care de cele mai multe ori dădeau naștere la crime și omoruri, iar o singură dată au fost semnul unor lucruri mai plăcute. Peste două mii de oameni i-au ieșit înainte, în 1380, tânărului Carol VI la intrarea lui în Paris, toți îmbrăcați la fel, jumătate în verde și jumătate în alb. De la 1411 până la 1423, întreg Parisul a fost văzut de trei ori schimbându-și brusc semnul distinctiv: scufii violete cu crucea Sfântului Andrei, apoi scufii albe, apoi iarăși violete. Le purtau chiar și preoții, femeile și copiii. În timpul terorii burgunzilor la Paris, în 1411, armagnacii erau excomunicați în fiecare duminică, în sunetele clopotelor; icoanele erau împodobite cu crucea Sfântului Andrei, ba chiar s-a susținut că unii preoți nu voiau, la liturghie și la botez, să facă semnul crucii drept, așa cum a fost răstignit Mântuitorul, ci îl făceau pieziș.
Patima oarbă cu care fiecare își urma partidul, stăpânul sau chiar propria sa cauză era totodată, în parte, o formă de exteriorizare a neînfrântului și puternicului simț al dreptății, caracteristic pentru omul medieval, a siguranței neclintite că orice faptă își cere răsplata extremă. Simțul dreptății era încă pe trei sferturi păgân. Era sete de răzbunare. Biserica încercase, ce-i drept, să îmblânzească moravurile judiciare, propovăduind blândețea, pacea, iertarea, dar prin aceasta nu modificase simțul de dreptate propriu-zis. Dimpotrivă, îl exacerbase, adăugând la nevoia de răsplată ura împotriva păcatului. Căci, pentru o fire violentă, păcatul se confunda aproape întotdeauna cu ceea ce făcea dușmanul. Simțul dreptății ajunsese încetul cu încetul la o extremă încordare între doi poli: concepția barbară „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte“ și oroarea religioasă de păcat, în timp ce, în plus, sarcina statului de a pedepsi cu asprime era resimțită din ce în ce mai mult ca o necesitate stringentă. Sentimentul de nesiguranță, teama chinuitoare, care, în orice criză, cere puterii de stat acte de teroare, era cronică în perioada Evului Mediu târziu. Concepția că fărădelegile se pot răscumpăra a dat treptat înapoi, pentru a deveni un rest aproape idilic al vechii bonomii, pe măsură ce și-a făcut loc ideea că fărădelegea este în același timp o amenințare la adresa colectivității și o jignire adusă slavei lui Dumnezeu. În felul acesta, sfârșitul Evului Mediu a devenit epoca de uluitoare înflorire a justiției crude și a cruzimii justițiare. Nu exista nici o clipă de îndoială că răufăcătorul și-a primit ceea ce merita. Exista o sinceră satisfacție cu privire la acțiunile drepte ale justiției, exercitată de însuși suveranul. Din când în când, cârmuirea pornea aspre campanii justițiare, ba împotriva tâlharilor și derbedeilor, ba împotriva vrăjitoarelor, ba împotriva sodomiei.
Amurgul Evului Mediu. Studiu despre formele de viaţă și de gândire din secolele al XIV-lea și al XV-lea în Franţa și în Țările de Jos, de Johan Huizinga, Ed. Humanitas, 2025, trad. rom. H.R. Radian
Scrie un comentariu