Cărți mișto despre subiecte nașpa

Citesc uneori cărți care, deși îmi plac, nu-mi vine să scriu despre ele. E vorba despre cărțile mișto cu subiecte nașpa. Povești triste, tragice, zguduitoare, cu care nu vrei și nu poți să faci nici un fel de lectură de identificare. Cu toate astea le citești și, poate, chiar îți plac. Unele au o scriitură frumoasă, altele deja te-au prins în poveste și nu le mai poți abandona sau uneori e vorba, poate, despre un anumit misery porn pe care-l găsești irezistibil. 

Cărțile de genul ăsta sunt, de obicei, nepotrivite pentru cluburi de carte. Îmi aduc aminte cum, acum mulți ani, am ales să vorbim la clubul de carte Litera despre Războiul nu are chip de femeie, de Svetlana Alexievich, gândindu-mă că este o carte pe care nu ar trebui s-o ocolim și că vom avea discuții interesante pornind de la ea. Am avut dreptate în ceea ce privește faptul că e o carte de citit, însă discuțiile au fost puține, urmate de lungi momente de tăcere în care fiecare își rumega amintirile dureroase ale lecturii. N-a fost un club chiar reușit. 

Și sunt multe astfel de lecturi incomode, cu toții cred că avem listele noastre. E greu să le recomanzi mai departe, uneori e și ciudat să spui că ți-au plăcut. Cum să-ți placă o carte care adună sute de experiențe traumatizante legate de Al Doilea Război Mondial? Sau una care vorbește despre abuzuri sexuale sau dependență de droguri? Însă adevărul e că, da, uneori găsim cărți mișto despre subiecte nașpa. Așa că, în urma unor lecturi recente (despre unele nici nu am vorbit), am decis să fac o listă pe tema asta.   

Cred că am început să mă gândesc la un astfel de articol chiar pe la începutul anului, după ce am citit Tristul tigru, de Neige Sinno. Citisem despre ce e vorba (relatarea unui abuz sexual comis asupra unei copile de către tatăl său vitreg), așa că nu am intrat tocmai inocentă în poveste, însă nu m-am așteptat să mă cutremure atât. Într-o scriitură excelentă (și, în consecință, o excelentă traducere în română a Svetlanei Cârstean) Neige Sinno vorbește extrem de detaliat, de asumat, de obiectiv despre lungii ani în care a fost abuzată sexual de tatăl său vitreg (totul a început când ea avea 6 ani), dar și despre felul în care a încercat să-și înțeleagă trauma, să vorbească despre ea, să ceară socoteală abuzatorului, să se confrunte cu el și să descopere, în cele din urmă, ce poate să-i aducă o asemenea mărturisire. Detaliile sunt îngrozitoare pur și simplu. Au trecut 10 luni de când am citit cartea și încă mă chinui să uit anumite scene, replici, imagini. Însă am citit-o și am subliniat-o toată. Nu părțile nasoale, ci frazele ei dure, ascuțite și dureros de frumoase. Cartea începe cu un moto din Lolita lui Nabokov (carte pe care o discută apoi pe numeroase pagini), ceea ce o pune deja într-un context literar familiar, dar și incomod, iar prima ei frază pare că nu face decât să continue o discuție care exista deja legată de abuz și de legitimitatea poveștilor despre abuz (și care, da, există, am scris și eu anul trecut despre cum am recitit-o după mulți ani pentru o discuție la clubul de carte): „Fiindcă și mie, de fapt, cel mai interesant mi se pare ce se petrece în capul călăului”. Neige Sinno știa ce face când și-a deschis cartea așa: s-a asigurat că te ia de martor până la finalul poveștii sale. Și că tu nu o vei abandona.  

„Lumea era plină de povești îngrozitoare, iar el le auzise pe cele mai multe. Făceau parte din meseria lui, poveștile îngrozitoare. O meserie imposibilă. Lăptarii se gândeau doar la mașinile lor și la siguranța sticlelor. Chiar și un medic, dacă nu lucra în poliție, era ferit, prin comparație, de acest regat al suferinței. Oamenii îndurau tot felul de orori și apoi nu puteau vorbi despre ele. Adevăratele povești ale lumii erau acoperite de tăcere. Mortarul era tăcerea, iar zidurile erau uneori impenetrabile.” (Răgazul unui zeu bătrân, de Sebastian Barry)

Nu știu cum s-a nimerit, dar tot cam pe atunci am citit încă o carte despre abuzuri asupra copiilor, Răgazul unui zeu bătrân, de Sebastian Barry, de data asta un roman, ceea ce a făcut oarecum mai ușor de îndurat lectura. Și, la fel, și asta a fost o carte foarte frumos scrisă despre un subiect îngrozitor și, de fapt, ambele mi-au adus aminte de o alta, probabil prima carte care m-a făcut să mă întreb cât este de justificat genul ăsta de misery porn în literatură, și anume O viață măruntă, de Hanya Yanagihara. 700 de pagini de suferință, atâta adună viața măruntă a Hanyei și tu le citești pe toate sperând, involuntar, măcar la un happy end mărunt.   

O altă lectură recentă care m-a pus pe gânduri dacă să o recomand sau nu a fost Trei vieți, de Florence Knapp. Și aici tot despre abuz este vorba, de data asta de abuz domestic, deși mi se pare impropriu să pui termenul „domestic” lângă orice fel de „abuz”. Și asta este o poveste frumoasă. Bine scrisă, bine construită, te ține lângă ea până la final. Și, de fapt, nu este o poveste, sunt trei. Trei fire narative ce se nasc pornind de la un detaliu aparent banal: numele pe care o mamă alege să-l dea fiului său nou-născut. Are trei alegeri la dispoziție: numele pe care vrea tatăl copilului să i-l pună, numele pe care și l-ar dori surioara lui și numele pe care-l dorește ea. Fiecare alegere are șirul ei de consecințe, iar Florence Knapp ne ghideaă prin labirinturile a trei vieți posibile, fiecare cu nefericirile și bucuriile ei. Iar partea cea mai reușită a cărții este felul în care ea reușește să dozeze și să împletească aceste fericiri și aceste tristeți, arătând că, în cele din urmă, nici o viață nu e perfectă, dar nici total imperfectă nu e. Însă a doua parte cea mai reușită a cărții e cea despre care n-am vrea să vorbim: abuzul. Pentru că totul pornește, de fapt, de la o femeie care este abuzată de soțul ei, lucru pe care-l descoperi din primele pagini. Și, în țara în care în fiecare săptămână este ucisă o femeie, e greu să spui că asta este o carte bună. 

La fel de greu e să zici că ai citit o carte bună despre sinucidere, dar am pățit-o și pe-asta. Este vorba despre Păsări migratoare, de Fernando Aramburu, un roman scris sub forma unui jurnal ce își propune să cuprindă ultimul an din viața unui bărbat care a decis ca la finalul celor 365 de zile să se sinucidă. Mie însă chair mi s-a părut relaxant și amuzant. Protagonistul e un cinic bătrân care reușește să devină simpatic în ciuda tuturor defectelor sale (și nu sunt puține). Am fost plăcut surprinsă de faptul că romanul ăsta a fost complet diferit de primul pe care-l citisem de Fernando Aramburu, Patria (și nu a fost mai deloc amuzant, ci mai degrabă tragic). 

Și, dacă tot am ajuns la tragic, și pentru că tot am început articolul cu cărți despre război, zic să epuizez și tema asta și să spun că am citit recent o carte carte foarte frumoasă despre... război. Este vorba despre Marlboro de Sarajevo, de Miljenko Jergović (trad. rom. Adrian Oproiu, Goran Čolakhodžić), o colecție de povestiri care alcătuiesc un fel de frescă a războiului din fosta Iugoslavie, una alcătuită din fărâme și cioburi, așa cum sunt toate lumile după război. Însă este un volum emoționant și înduioșător prin mici detalii de viață și prin evocarea unei lumi pierdută pe vecie. 

„La o sută de kilometri de sfârșitul lumii, oamenii locului își plănuiesc viitorul, cizmarii nituiesc tălpi de iarnă, croitorii cos costume care de la o ocazie la alta vor dura o viață întreagă, scriitorii își încep saga de familie în trei volume la care vor scrie timp de zece ani. Viața pulsează cu bătăi regulate, cu escrocheriile și întârzierile ei mărunte, precum un joc cu cecuri și cărți de credit; oamenii viețuiesc în circuite închise, vibrează ca o reclamă cu neon, își trăiesc ritualic viața, din pântece până în mormânt, departe de orice apocalipsă. De fapt, ei trăiesc în ceea ce trăiam și eu înainte ca războiul în orașul meu să desfacă totul în bucăți și să perturbe fiecare ritm.” (Marlboro de Sarajevo, de Miljenko Jergović)

Mai sunt și acele cărți în care este vorba despre cruzimea oamenilor, despre răutatea pură, genul de lume despre care vorbește Ivan Karamazov în celebra lui dispută cu fratele său, Alioșa („Dar copilașii, cum rămâne atunci cu ei?”) și în care Ivan afirmă că tot adevărul lumii nu cântărește nimic în fața suferinței copiilor. O astfel de carte este Răul, de Jan Guillou, pe care nici nu am putut s-o duc la capăt (de fapt, am rezistat doar preț de câteva pagini) sau excelenta distopie a lui José Saramago, Eseu despre orbire (a fost splendidă, a fost oribilă!). Tot pe tema asta, am citit recent (mă rog, anul trecut, dar încă o am vie în minte) Fata din vecini, de Jack Ketchum, un clasic american, despre un orășel de provincie, aparent liniștit, dar cu multe chestii dubioase ascunse prin beciuri (la propriu). Povestea din carte a fost după un caz real, s-a făcut și film după ea, însă distanța pe care ți-o dă pactul literar a făcut-o citibilă (nu pentru toată lumea, am discutat-o la un club de carte și nu toți cititorii au putut să ducă așa o lectură). La fel cred că este și cu Misery, de Stephen King: povestea unui scriitor ținut ostatic și schingiuit de către o cititoare care-i iubea cărțile la nebunie (la propriu). 

Ultimul subiect nașpa de pe lista mea (mai sunt și altele, dar mi se par oricum prea multe deja) este dependența. În Demon Copperhead, Barbara Kingsolver face o descriere excelentă a felului în care poți deveni dependent (în cazul ăsta involuntar, întrucât protagonistul suferă un accident și inițial începe să ia pastile pentru durere), cum te schimbă dependența, cum îți schimbă lumea și relațiile cu ceilalți, și cât de dificilă este renunțarea. Mi s-a părut că Barbara Kingsolver face în roman ceea ce a făcut în nonficțiune Patrick Radden Keefe prin Empire of Pain. The Secret History of the Sackler Dynasty, povestea unui „medicament-minune” în SUA pentru tratarea durerilor cronice și care a condamnat la moarte sau dependență o groază de oameni. Autorul a luat Premiul Pulitzer pentru acest volum extrem de bine documentat și cutremurător (s-a făcut și un serial Netflix după el). Aceeași temă a dependenței mai găsit-o la fel de bine redată și în două memoir-uri celebre aparținând unor scriitori, e vorba despre Copilărie. Tinerețe. Dependență (Trilogia Copenhagăi), de Tove Ditlevsen, și Despre scris, de Stephen King, sau în Luminile Nordului, de Amy Liptrot, iar în biografia romanțată a lui Alex Christofi, Dostoievski îndrăgostit, poți descoperi în toată „splendoarea” ei patima jocurilor de noroc (altă modă nocivă contemporană). Spre deosebire de vremurile trecute în care era văzută ca o problemă de voință, cercetările recente în neurologie și psihiatrie au demonstrat că dependența ține de anumite mecanisme din creier și este tot mai mult tratată ca o boală (ceea ce-i mai ia din stigmatul social, deși nu o face mai ușor de suportat sau înțeles). 

Am scris greu articolul ăsta. L-am abandonat, am revenit la el, am tras de mine să-l termin. Și nici măcar nu am încercat să fac o listă cât de cât exhaustivă, cum a făcut, de exemplu, Matthew White în Marea carte a inumanității. O istorie a ororilor în 100 de episoade. Nu am pus nici o carte despre Holocaust, despre genocidul din Rwanda sau, mai aproape de noi, despre experimentul Pitești. Am adunat, pur și simplu, mai multe lecturi avute în ultimul an despre care, oarecum involuntar, am ales să nu scriu (sau să scriu foarte puțin) pentru că nu știam cum ar putea fi justificate ca recomandare de lectură. În urma lor mai sunt și altele, citite în anii trecuți, dar pe care nu le-am mai reluat pentru că recitirea cred că ar fi (aproape) imposibilă. Nu am zis, de exemplu, despre Sărbătoarea Țapului, de Mario Vargas Llosa, singura carte care m-a îmbolnăvit la propriu. Țin minte și acum seara de febră și frisoane de după terminarea lecturii.  

Nu știu să spun dacă sunt necesare cărțile care ne vorbesc despre abuz sexual asupra copiilor, despre dependeță sau cruzime, dar știu că lucrurile astea există și că nu vor mai înceta să existe dacă nu citim despre ele. Așa că, probabil, e mai bine să încercăm să le înțelegem, așa cum încercăm să înțelegem și alte lucruri care ne înconjoară. Homo homini Deus, homo homini lupus, spuneau anticii: omul este pentru el însuși și pentru alți oamenii și tot ce poate fi mai bun, dar și tot ce poate fi mai rău. Iar literatura găsește uneori formule extraordinar de frumoase pentru lucruri extraordinar de triste.