• „Cine fuge de suferință, matematic ratează fericirea” - Alexandru Paleologu

„Sticletele”, de Donna Tartt (fragmente în avanpremieră)

„Sticletele”, de Donna Tartt (fragmente în avanpremieră)

Romanul Sticletele de Donna Tartt a câștigat Premiul Pulitzer pentru Ficțiune în 2014 și este bestseller internațional. În limba română va apărea la Editura Litera la finalul lunii mai, în preajma Bookfest 2015, în traducerea Justinei Bandol.

Theo Decker, un adolescent de treisprezece ani din New York, supraviețuiește ca prin minune unei explozii care îi omoară mama într-un muzeu de artă și, abandonat de tatăl său, este adoptat de familia bogată a unui bun prieten. Impresionat de noul său cămin de pe Park Avenue, negăsindu-și locul printre colegii de școală și, mai ales, chinuit de dorul mamei, Theo se agață de ceea ce-i amintește cel mai tare de ea: un mic tablou fascinant, preferatul mamei sale, pe care el l-a luat cu sine din muzeu, după explozie, la îndemnul misterios al unui bătrân pe moarte.

Ani de zile mai târziu, după o copilărie aventuroasă, Theo, deja adult, lucrează într-un magazin de antichități alături de bătrânul său mentor și binefăcător, Hobie, și are legături cu colecționarii cei mai bogați din oraș. Este însă îndrăgostit fără speranță, lipsit de prieteni și alienat de societate, iar tabloul ascuns cu grijă ani de zile devine pe neașteptate poarta de acces către lumea subterană a traficului cu opere de artă.

Sticletele este o carte superbă, seducătoare, care te ține cu sufletul la gură fără să-și piardă nici o clipă energia narativă. Cu un extraordinar simț al caracterizării prin limbaj, Donna Tartt ne înfățișează personaje memorabile, mustind de viață, într-o poveste plină de suspans, meșteșugită meticulos, asemenea unui tablou flamand. Un roman despre iubire și artă, despre pierdere și obsesie, despre supraviețuire și modelarea propriului destin, toate supuse întorsăturilor imprevizibile și nemiloase ale sorții.

Sticletele a intrat în clasamentul celor mai bine vândute cărți al publicației New York Times direct pe poziția a doua, a ajuns imediat numărul 1 și a rămas în top 10 timp de peste 40 de săptămâni. Drepturile de publicare a romanului au fost vândute în 32 de țări. Donna Tartt a fost inclusă în Top 100 Cei mai influenți oameni al publicației Time.

Sticletele este o carte rară, un roman elegant, rafinat, menit să încânte și mintea, dar și sufletul. Astfel de cărți se numără probabil pe degetele de la o mână într-un deceniu... Donna Tartt ne oferă o operă de ficțiune excepțională. (Stephen King, The New York Times Book Review)                                 

 

Sticletele, de Donna Tartt (fragment)

 

Trei lucruri importante i se întâmplaseră mamei după ce sosise în New York cu autobuzul din Kansas, lipsită de prieteni şi practic fără un ban în buzunar. Mai întâi, un impresar pe nume Davy Jo Pickering o zărise servind la mese într-o cafenea din Village: o adolescentă prost hrănită, în bocanci Doc Martens şi haine de la second hand, cu o cosiţă atât de lungă pe spate că se putea aşeza pe ea. Când ea îi adusese cafeaua, el îi oferise mai întâi şapte sute şi apoi o mie de dolari ca s-o înlocuiască pe o fată care lipsea în ziua aceea de la o şedinţă foto pentru un catalog – chiar peste drum. Îi arătase duba unde făcea pozele, echipamentul instalat în părculeţul Sheridan Square, numărase bancnotele şi i le pusese pe bar. „În zece minute”, spusese ea; adusese restul mic dejunurilor deja comandate, îşi scosese şorţul şi plecase pur şi simplu.

 - Am pozat numai pentru cataloage trimise prin poştă, avea întotdeauna mare grijă să explice.

Ceea ce însemna că nu lucrase niciodată pentru reviste sau case de modă, ci numai pentru cataloagele publicitare ale unor lanţuri de magazine care vindeau haine relativ ieftine pentru domnişoarele din Missouri şi Montana. Uneori era interesant, povestea, dar, de regulă, nu: costume de baie în ianuarie, când dârdâia de febră; pulovere şi fulare în arşiţa verii, când transpira ore în şir printre frunze false de toamnă, în timp ce ventilatorul din studio îndrepta spre ea un şuvoi de aer cald, iar machiorul se repezea între poze să-i pudreze broboanele de transpiraţie de pe nas.

Dar, în timpul anilor petrecuţi prin studiouri, când se prefăcuse de atâtea ori studentă, pozând în butaforii de campus universitar, în grupuri de fete ţepene, cu cărţile strânse la piept, reuşise să pună suficienţi bani la ciorap ca să intre de-adevăratelea la facultate: istoria artei la New York University. Nu văzuse niciodată un tablou faimos faţă în faţă până la vârsta de optsprezece ani, când se mutase la New York, şi abia aştepta să recupereze timpul pierdut – „extaz pur, raiul pe pământ”, spunea –, îngropată în cărţi de artă şi scormonind cu privirea la nesfârşit aceleaşi diapozitive (Manet, Vuillard) până când i se împăienjeneau ochii. („E complet aiurea”, spunea, „dar zău că nu mi-ar mai trebui nimic dacă aş putea doar să stau să mă uit la câteva tablouri tot restul vieţii. Mi se pare cel mai plăcut mod de a o lua razna”.)

Facultatea a fost al doilea lucru important care i s-a întâmplat la New York – pentru ea, probabil, cel mai important. Şi, dacă n-ar fi fost al treilea (întâlnirea şi căsătoria cu tatăl meu – nu la fel de reuşit ca primele două), şi-ar fi încheiat aproape sigur masteratul şi ar fi făcut un doctorat. De fiecare dată când avea câteva ore libere, se ducea glonţ la Frick, sau la MoMa, sau la Met, motiv pentru care, în timp ce stăteam sub porticul şiroind de apă al muzeului, privind la perdeaua de ploaie de pe Fifth Avenue şi la stropii care săreau albi pe caldarâm, nu m-am mirat când mama şi-a scuturat umbrela şi a spus:

- Poate n-ar fi rău să intrăm puţin şi să aruncăm o privire până se opreşte ploaia.

- Ăăă... Voiam să mănânc. Sigur.

Ea îşi privi ceasul.

- Cred că n-avem nimic de pierdut. Oricum nu putem lua un taxi acum.

Corect. Şi totuşi, eram lihnit de foame. „Când mai mâncăm?” m-am gândit morocănos, luând-o în sus pe scări după ea. După toate probabilităţile, avea să fie atât de furioasă după întâlnire încât nu mă aşteptam să mă scoată în oraş la prânz, ci să trebuiască să mergem acasă şi să mă mulţumesc cu un castron de cereale sau ceva asemănător.

 Şi totuşi, muzeul era întotdeauna un fel de sărbătoare; iar după ce am ajuns înăuntru, împresuraţi de vacarmul vesel al turiştilor, m-am simţit în mod ciudat izolat de tot ceea ce m-ar fi putut aştepta în ziua aceea. Sala Mare era gălăgioasă şi duhnea a pardesie îmbibate de apă. Un grup ud fleaşcă de asiatici în vârstă trecu în viteză pe lângă noi, pe urmele unei domnişoare ghid supereficiente, cu aer de stewardeză; nişte cercetaşe cu hainele leoarcă şuşoteau, strânse una într-alta, în apropierea vestiarului; lângă ghişeul de informaţii stătea un şir de cadeţi în uniforme cenuşii de paradă, cu şepcile în mână şi mâinile încleştate la spate.

Pentru mine, copil de oraş, întotdeauna închis între patru pereţi, muzeul era interesant în primul rând prin dimensiunile sale uriaşe – un palat în care sălile se succedau la nesfârşit şi deveneau tot mai pustii pe măsură ce te adânceai în el. În străfundurile secţiei de decoraţiuni europene, unele dintre dormitoarele ignorate de turişti şi atelierele de desen barate cu câte o frânghie păreau cuprinse de o vrajă adâncă, ca şi cum nimeni n-ar mai fi pus piciorul în ele de sute de ani. Încă de când începusem să merg neînsoţit cu metroul, îmi plăcuse să mă duc acolo singur şi să cutreier până când mă pierdeam, pătrunzând tot mai adânc în labirintul de galerii, până când, uneori, mă trezeam în săli uitate cu armuri sau porţelanuri pe care nu le mai văzusem niciodată (şi pe care, câteodată, nu mai eram în stare să le regăsesc).

Stând la rând la intrare în spatele mamei, am dat capul pe spate şi mi-am pironit ochii în tavanul ca de peşteră al domului care încununa cele două niveluri ale clădirii: dacă îl priveam fix mult timp, ajungeam uneori să simt că plutesc acolo, în spaţiul de sub el, ca un fulg – scamatorie de pe când eram copil, care pălea tot mai mult odată cu trecerea anilor.

 Între timp, mama – cu nasul roşu şi abia trăgându-şi sufletul după alergătura prin ploaie – scormonea în geantă după portofel.

- Când ieşim, poate mă reped până în magazinul muzeului, spuse. N-am nici o îndoială că ultimul cadou pe care şi-l doreşte Mathilde e un album de artă, dar o să-i fie greu să se lamenteze prea tare fără să pară caraghioasă.

 - Câh! am spus. E un cadou pentru Mathilde?

Mathilde era directorul artistic al firmei de publicitate la care lucra mama şi fiica unui magnat francez al pânzeturilor de import. Era mai tânără decât mama şi cunoscută pentru irascibilitatea ei, gata oricând să trântească o criză de nervi dacă băieţii de la service-ul auto sau de la catering făceau vreo gafă.

- Dap. Fără o vorbă, mama îmi oferi o gumă, pe care am primit-o, apoi azvârli pachetul la loc în geantă. Îţi dai seama, ăsta e exact stilul lui Mathilde – un cadou bine ales nu trebuie să coste o avere, poate fi doar un prespapier decorativ luat pe mai nimic de la anticarul din colţul străzii. Chestie care ar fi super dacă cineva ar mai avea vreodată timp să meargă până în centru să cotrobăie tarabele anticarilor. Ştii ce s-a întâmplat anul trecut, când a fost rândul lui Pru? Fata s-a panicat, a dat o fugă la Saks în timpul pauzei de masă şi a cheltuit cincizeci de dolari din banii ei, pe lângă ceea ce strânsese, pentru o pereche de ochelari de soare, Tom Ford, pare-mi-se, iar Mathilde tot a trebuit să facă ea o glumă despre americani şi cultura lor de consum. Şi Pru nici măcar nu e americancă, e din Australia.

- Ai discutat cu Sergio? am întrebat-o.

Sergio – rareori în birou, deşi adesea pe paginile de bârfă ale ziarelor, alături de personaje precum Donatella Versace – era proprietarul multimilionar al firmei la care lucra mama; o „discuţie cu Sergio” echivala cu întrebarea: „La ce bun?”

- Ceea ce înţelege Sergio prin album de artă e o colecţie de fotografii Helmut Newton sau poate chestia aia bună de pus în sălile de aşteptare pe care a scos-o Madonna acum câţiva ani.

 Am dat să întreb cine era Helmut Newton, dar mi-a venit o idee mai bună.

   - De ce nu-i cumperi o cartelă de metrou?

 Mama dădu ochii peste cap.

- Crede-mă, chiar ar trebui.

Avuseseră recent o tevatură la serviciu, când şoferul lui Mathilde rămăsese blocat în trafic, lăsând-o să aştepte în Williamsburg, în atelierul unui giuvaiergiu.

- Ştii cum? Anonim. Lasă-i-o pe birou – una veche, expirată. Numai ca să vezi ce face.

- Îţi spun eu ce-ar face, spuse mama, vârându-şi cardul de abonament pe sub geamul ghişeului de bilete. Şi-ar concedia secretara şi probabil jumătate din departamentul de producţie.

 Firma de publicitate la care lucra mama era specializată în accesorii de damă. Cât era ziua de lungă, sub privirea iritată şi uşor maliţioasă a lui Mathilde, mama organiza şedinţe foto în care cercei de cristal sclipeau pe falşi nămeţi festivi de zăpadă, iar genţi din piele de crocodil, abandonate pe bancheta din spate a unor limuzine goale, radiau halouri de lumină celestă. Se pricepea; prefera să lucreze în spatele aparatului foto, nu în faţa lui; şi ştiam că o încânta să-şi vadă opera pe postere în staţiile de metro şi pe pancartele publicitare din Times Square. Dar, în ciuda sclipiciului şi a poleielii (mic dejun cu şampanie, punguţe cu cadouri de la Bergdorf), programul de lucru era întotdeauna prea lung, şi ei munca avea, în esenţă, ceva futil care – îmi dădeam seama – o întrista. Mama îşi dorea de fapt să se întoarcă la universitate, deşi ştiam amândoi că şansele erau mici după plecarea tatei.

- În regulă, spuse ea, întorcându-se de la ghişeu şi punându-mi în palmă ecusonul, hai să nu ne lungim, bine? E o expoziţie mare, arătă spre un afiş – PORTRET ŞI NATURĂ MOARTĂ: CAPODOPERE DIN EPOCA DE AUR A PICTURII NORD-EUROPENE –, n-o s-o putem vedea acum pe toată, dar sunt câteva lucruri...

Vocea i se pierdu într-un susur în timp ce urcam în urma ei Scara cea Mare, prins între nevoia prudentă de a mă ţine aproape de ea şi tentaţia de a rămâne pe furiş câţiva paşi în spate şi a mă preface că sunt singur.

- Nu-mi place deloc să trecem ca gâsca prin apă, i-am desluşit din nou vorbele când am ajuns-o din urmă în capul scărilor, dar, pe de altă parte, e genul de expoziţie la care trebuie să vii de două sau de trei ori. Avem Lecţia de anatomie, pe care n-avem voie s-o ratăm, dar ceea ce-mi doresc cel mai mult să văd e un tablou mic de tot, foarte rar, al unui pictor care a fost profesorul lui Vermeer. Cel mai mare vechi maestru de care n-a auzit nimeni. Şi pânzele lui Frans Hal merită. Îl ştii pe Hals, nu? Băutorul voios? Şi Eforele azilului de bătrâni?

- A, da, am zis şovăielnic.

Dintre toate tablourile pe care le pomenise, nu ştiam decât Lecţia de anatomie. Văzusem un fragment pe afişul expoziţiei: carnea lividă, o mulţime de nuanţe de negru, nişte chirurgi cu feţe de beţivani, cu ochi injectaţi şi nasuri roşii.

- Noţiuni elementare de istoria picturii, spuse mama. Aici, ia-o la stânga!

La etaj era cumplit de frig, mai ales că aveam părul încă ud de ploaie.

- Nu, pe aici, spuse mama, prinzându-mă de mânecă.

Expoziţia era greu de găsit şi, în timp ce străbăteam galeriile pline de lume (croindu-ne drum prin mulţime, cotind la dreapta, la stânga, luând-o înapoi prin labirintul ameţitor de indicatoare şi săli), afişe uriaşe şi mohorâte cu Lecţia de anatomie apăreau intermitent la intersecţii neaşteptate, ca nişte jaloane rău prevestitoare – acelaşi trup neînsufleţit cu braţul jupuit de piele şi săgeţi roşii dedesubt: „spre sala de operaţii”.

 Nu eram deloc încântat de ideea unei colecţii de tablouri cu olandezi îmbrăcaţi în negru care nu făceau mai nimic, şi, când am împins uşile de sticlă, intrând de pe coridorul plin de ecouri în sala unde un covor gros absorbea zgomotele, am crezut la început că greşisem locul. Pereţii radiau aburul difuz şi cald al opulenţei, dulceaţa generică a vechimii; dar apoi totul se desluşi în limpezime şi culoare, în lumina pură a Nordului – portrete, interioare, naturi moarte, unele mărunte, altele somptuoase. Doamne cu soţii lor, doamne cu căţeluşi, frumoase singuratice în superbe rochii brodate şi neguţători impozanţi, solitari, înveşmântaţi în blănuri şi în giuvaiere. Mese de banchet răvăşite, presărate cu mere curăţate de pieliţă şi coji de nucă; tapiserii atârnate de câte-o galerie şi argintării; iluzii optice cu insecte târâtoare şi flori în dungi. Şi, cu cât pătrundeam mai adânc în sală, cu atât tablourile deveneau mai ciudate şi mai frumoase. Lămâi decojite, lângă care fâşiile de pieliţă galbenă se învârtoşau abia simţit sub tăişul cuţitului, în umbra verzuie a unei pete de mucegai. Lumina răsfrântă în buza unui pahar de vin pe jumătate gol.

- Îmi place şi ăsta, şopti mama, venind lângă mine în faţa unei naturi moarte de dimensiuni modeste, cu un aer mai degrabă sinistru: un fluture alb pe un fundal întunecat, plutind pe deasupra câtorva fructe roşii. Fundalul, un negru dens de ciocolată, dădea o impresie sofisticată de căldură şi te ducea cu gândul la magazii încărcate, la istorie, la trecerea timpului.

- Olandezii ăştia se pricepeau extraordinar să redea graniţa subţire dintre fructul pârguit şi putreziciune. Uită-te la el, e perfect, dar nu mai ţine, o să înceapă să se strice. 

(©Editura Litera)

(© sursă foto Donna Tartt)

Sticletele, Donna Tartt, Editura Litera, 2015, col. „Premium”, traducere Justina Bandol



Articole asemănătoare

Concurs: „Scânteia: Povestea mamei care a crescut un geniu”, de Kristine Barnett (încheiat)

Concurs cu premii: câștigă un exemplar din volumul „Scânteia: Povestea mamei care a crescut un geniu”, de Kristine Barnett, volum apărut în Colecția Narator a Editurii Publica.

Noutăți literare 7-13 septembrie

Săptămâna asta au fost anunțați invitații ediției restrânse a FILIT 2015 și s-a dat startul unei noi ediții a unui eveniment ce a avut mare succes anul trecut, Uită o carte undeva. Mai jos, noutățile editoriale și articolele literare interesante din săptămâna 7-13 septembrie.

O bibliotecă capodoperă: „Marele Gorsky”, de Vesna Goldsworthy

Deosebit de interesant prin scriitură și, de asemenea, prin reinterpretarea originală a binecunoscutului roman al lui F.S. Fitzgerald, „Marele Gatsby”, romanul Vesnei Goldsworthy, „Marele Gorsky” e plin de nenumărate episoade ce ți se întipăresc în minte.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu