„Noi, cei înecați”, de Carsten Jensen (fragment)

„Una dintre cele mai captivante călătorii literare ale ultimilor ani.“ The Financial Times

Noi, cei înecați este un roman al generațiilor de bărbați care se pierd în nemărginirea mării, al familiei care rămâne în urma lor. Plin de aventuri, canibali, vise profetice, pasiuni interzise, lașitate, eroism și iubire, Noi, cei înecați își ocupă locul printre cele mai grandioase epopei ale mării. Urmând povestea orașului portuar Marstal, din Danemarca, ai cărui locuitori au navigat prin lume de la mijlocul secolului al XIX-lea până la sfârșitul Celui de-Al Doilea Război Mondial, el amintește de soarta navelor naufragiate și aruncate în aer în timpul războaielor, a locurilor pline de teroare și violență care continuă să atragă fiecare generație. Rezultatul este o saga captivantă care cuprinde creșterea industrială, anii de expansiune și explorare din prima jumătate a secolului XX și, mai presus de toate, marea.

„Povestea unui marinar aventurier și a unui orășel aflat în pragul modernității. Melville și Steinbeck ar fi fost încântați s-o citească.“ The New Republic

„Noi, cei înecați navighează dincolo de canalele înguste ale prozei marinărești și, evocând împrejurările tulburi ale războiului, se apropie de Tolstoi, de puterea sa de a-i uimi deopotrivă pe învingători și învinși. Un roman superb...“ The Washington Post

„Jensen este un povestitor cu mintea deschisă, cu simț al absurdului, ceea ce face ca acest roman să fie înrudit cu Moby Dick și să-și tragă seva din Toba de tinichea.“ Kirkus Reviews

„Arătând cum spunerea unei povești poate să promoveze spiritul de camaraderie, Carsten Jensen înnobilează vechea artă a povestirii. Noi, cei înecați este un omagiu al felului în care istoria ajunge pe culmile grandorii cu ajutorul legendelor.“ The Wall Street Journal

Scriitorul danez Carsten Jensen (n. 1952) este unul dintre cei mai deschiși și mai critici participanți la dezbaterile publice din Danemarca. A publicat câteva cărți de călătorie, apreciate de publicul larg și de critică, printre care se numără Jeg har set verden begynde (Am văzut începutul lumii; 1996) și Jeg har hørt et stjerneskud (Am auzit o stea căzătoare; 1997). A început să scrie literatură, iar cel de-al treilea roman al său, Noi, cei înecați (Vi, de druknede), i-a adus celebritatea internațională. Considerat de presă cel mai mare roman danez al ultimelor două decenii, Noi, cei înecați a devenit repede bestseller în Scandinavia, Germania, Spania, Franța și Regatul Unit și a fost tradus în peste douăzeci de limbi.

Noi, cei înecați, de Carsten Jensen (fragment)

Drumul de țară trecea de-a lungul plajei și am avut ocazia să aruncăm o ultimă privire spre scena înfrângerii noastre de neînțeles. Epava navei Christian al VIII-lea plutea mocnind pe apă. Din carena carbonizată încă se ridica fum. Pe țărm erau împrăștiate resturi de catarge și vergi care fuseseră aruncate la mal de explozie. Asemenea furnicilor care curăță scheletul unui leu mort, nemții erau deja ocupați cu recuperarea epavei a ceea ce, până în urmă cu câteva ore, fusese una dintre cele mai mândre nave ale marinei daneze. 
Am trecut pe lângă bateria sudică, cu care făcuserăm schimb de focuri o zi întreagă și care ne-a pecetluit în cele din urmă soarta. Nici măcar cei mai ignoranți dintre noi n-au trebuit să numere pe degete ca să calculeze puterea inamicului. Patru tunuri, doar atât aveau! David luptase împotriva lui Goliat, iar noi fuseserăm Goliat. 

Pe drum am fost depășiți de mai multe trăsuri, în care se aflau ofițerii de pe navele Christian al VIII-lea și Gefion, și ei în drum spre închisoarea de la Rendsborg. Am dat salutul militar când au trecut pe lângă noi, iar ei ne-au întors salutul. Au dispărut într-un nor de praf, după care am auzit huruitul unei alte trăsuri și hohote de râs. O trăsură cu ofițeri din Holstein trecu pe lângă noi. În mijlocul lor, mai înalt decât toți, se zărea un bărbat cu capul descoperit. 
Micul Clausen și Ejnar s-au uitat unul la celălalt. 
— Arză-m-ar focul, spuse Micul Clausen. Era Laurids! 
— Ți-am spus eu. A ajuns la poarta Raiului și s-a întors pe pământ. 
Fața Micului Clausen se schimonosi într-un rânjet larg. 
— Nu-mi pasă cum a făcut-o! Important e că nu-i mort. 
Puțin mai departe, trăsura s-a oprit. Ofițerii au coborât și i-au strâns mâna lui Laurids. Unul dintre ei i-a vârât o sticlă de rachiu în buzunarul de la haină. Un altul i-a dat câteva bancnote. Apoi și-au dus mâinile la chipiu în semn de salut și au dispărut. Laurids a stat o clipă și a ezitat. Micul Clausen l-a strigat, iar el s-a uitat într-acolo și a ridicat mâna cu nesiguranță. Un soldat l-a apucat de braț și l-a împins în rând cu ceilalți oameni din Marstal. 
— Laurids! izbucni Micul Clausen. Credeam că ai murit. 
— Chiar așa a fost, îi răspunse Laurids. I-am văzut fundul Sfântului Petru. 
— Fundul Sfântului Petru? 
— Da, și-a ridicat mantia și mi-a arătat fundul. 
Laurids pescui sticla de rachiu din buzunarul hainei și lăsă lichidul incolor să-i alunece pe gât. Întinse sticla spre Micul Clausen, care luă o dușcă zdravănă înainte de a i-o da mai departe lui Ejnar, care încă nu spusese nimic. 
— Vedeți voi, zise Laurids, când Sfântul Petru îți arată fundul, înseamnă că nu ți-a sunat ceasul. 
— Și atunci te-ai hotărât să te întorci pe pământ. 
Ejnar fusese cel care luase cuvântul în cele din urmă. Explicația îi lumină fața, iar în glas i se simțea ușurarea, de parcă tocmai fusese achitat de o acuzație. 
— Am văzut tot, spuse el. Stăteai pe punte când nava Christian al VIII-lea a sărit în aer. Ai fost aruncat în sus, la cel puțin zece metri, apoi ai coborât și ai aterizat în picioare. Micul Clausen spune că mi-am pierdut mințile, dar eu am văzut clar. Așa s-a întâmplat, nu? 
— A fost cald ca-n iad, răspunse Laurids. Dar mai sus era mai răcoare. I-am văzut fundul Sfântului Petru și am înțeles că n-o să mor. 
— Dar cum ai ajuns la mal? îl întrebă Micul Clausen. 
— Am mers pe jos, zise Laurids. 
— Ai mers pe jos? Ce dracu’? Doar nu poți să mergi pe apă. 
— Am mers pe fundul apei. 
Laurids se opri din mers și arătă cu degetul spre cizmele sale. Șirul din spatele lui se lovi de spatele său lat și rândurile se dezorganizară. Un soldat veni în grabă și-l împinse pe Laurids cu patul puștii. 
Laurids se întoarse către el. 
— Ușurel, ușurel, spuse el cu îngăduința unui bețiv și făcu un gest de calmare. Apoi intră din nou în rând și-și reluă ritmul de marș. 
Soldatul mergea alături de el. 
— N-am vrut să te rănesc, zise el cu accent de Iutlanda de Sud. 
— Nu face nimic, îi răspunse Laurids. 
— Am auzit de tine, continuă soldatul. Nu cumva tu ești ăla care a sărit în aer cu nava Christian al VIII-lea și a aterizat din nou în picioare? 
— Ba da, eu sunt, îi zise Laurids cu multă demnitate, îndreptându-se de spate. Am aterizat din nou pe picioarele mele, cu ajutorul lui Dumnezeu și al cizmelor mele de marinar. 
— Al cizmelor de marinar? 
Acum Ejnar era cel nedumerit. 
— Da, replică Laurids pe un ton de pedagog, de parcă i-ar fi explicat ceva unui copil. Mulțumită cizmelor de marinar, am aterizat din nou pe picioarele mele. Ai încercat vreodată cizmele mele de marinar? Sunt grele ca dracu’. Nimeni n-ar putea sta prea mult timp în Rai cu ele în picioare. 
— E ca învierea lui Iisus, remarcă soldatul. 
— Ce bazaconii! i-o reteză Laurids brusc. Iisus nu purta cizme de marinar. 
— Nici nu i-a văzut fundul Sfântului Petru, completă Micul Clausen. 
— Exact, conchise Laurids, dându-le sticla și celorlalți. 
I-o întinse și soldatului, iar el, după ce aruncă iute o privire peste umăr, luă o dușcă. 

Am umblat toată ziua și veselia nu ne-a ținut mult. Până la Rendsborg mai erau vreo treizeci de kilometri. Țăranii ieșeau din casele lor și se holbau la noi. Noi nu ne holbam la ei, căci bravada ne părăsise. Cei mai mulți dintre noi aveau privirile în pământ, ațintite în colbul de pe drum, și înaintau letargic. O oboseală ca de plumb ne cuprinsese pe toți, dar nu ne dădeam seama dacă resemnarea ni se trăgea de la rănile de la picioare sau dimpotrivă, de la cap. Deveneam tot mai nepăsători și ne ciocneam unii de alții ca oamenii beți, cu toate că numai Laurids se bucurase de privilegiul beției. El, pe de altă parte, era neafectat și mergea fredonând singur, dar nu cântece religioase îi ieșeau de pe buze, în ciuda faptului că fusese în vizită la Domnul. În cele din urmă, tăcu și își continuă drumul cu un aer îngândurat, ca și cum ar fi început să-l ia somnul de la beție încă din timpul mersului. 
Din când în când ne opream la câte un iaz ca să bem apă. Soldații stăteau cu baionetele pregătite și ne fixau cu privirea în timp ce ne umpleam caschetele cu apă și le treceam de la unul la altul. După aceea ne-am reluat marșul. Când am ajuns la jumătatea drumului, s-au schimbat gărzile. Ejnar și Micul Clausen și-au luat rămas bun de la soldat. Laurids era în lumea lui. Soldatul se uită la el pentru o ultimă oară și schimbă câteva cuvinte cu soldatul prusac care îi luă locul. Acesta se uită sceptic la Laurids și clătină din cap, dar nu-l slăbi din ochi tot restul marșului. 

Spre seară, când începea să se întunece, am ajuns la Rendsborg. Zvonurile despre bătălie se răspândiseră deja, iar șoseaua și bastioanele erau pline de oameni care veniseră să vadă prizonierii. Am trecut de poarta orașului, peste un pod, apoi pe poarta interioară până când ne-am trezit pe străzile înguste din centrul orașului. Aici erau mii de oameni care se îmbulzeau, iar soldații au fost nevoiți să-și arate puștile ca să țină curioșii la distanță și să ne facă loc. Erau multe fete frumoase în mulțime și era neplăcut să simțim cum se uitau la noi cu dispreț. 
Am fost adăpostiți într-o biserică mare și veche, cu atât de multe paie îngrămădite pe podea, încât ziceai mai degrabă că-i hambar, nu casa Domnului. Nu mâncaserăm nimic toată ziua, dar acum ni s-au dat saci de biscuiți și ni s-a servit bere caldă. Biscuiții se fărâmițau în gură, căci erau vechi de câțiva ani. Dar berea ne-a picat bine și, în curând, eram întinși peste tot pe podeaua cea mare a bisericii, adânciți într-un somn adânc. 

A doua zi, care era Sâmbăta Mare, ne-am plimbat pe acolo, inspectând clădirea și locurile de dormit, regăsind câțiva prieteni și constatând pierderea altora. Erau oameni atât de pe fregata Gefion, cât și de pe nava Christian al VIII-lea. Biserica avea și câteva încăperi cu scaune și perdele la ferestre. Acestea au fost ocupate imediat, iar deținerea unei astfel de camere era considerată un privilegiu. Noi, cei din Marstal, ne-am instalat împreună într-o cameră de lângă strană. Și ceilalți stăteau împreună cu cei pe care îi știau de acasă, cei din Ærøskøbing colo, cei din Lolland dincolo, oameni din Funen și din Langeland. Am recreat harta întregii țări pe podeaua acoperită de paie a bisericii. 

Habar n-aveam de disciplină. Eram în marină de prea puțin timp ca să învățăm să apreciem vreo altă ordine decât cea din mintea noastră. Navele de război fuseseră incendiate sub picioarele noastre, iar noi fuseserăm separați de propriii noștri ofițeri. Exista un singur ordin căruia i ne supuneam, și acela venea din stomac. Când ușa bisericii se deschidea dimineața și fiecare om primea câte o pâine, ne îmbulzeam la intrare, pentru că fiecare se gândea doar la propria foame. În cele din urmă, soldații ne aruncau pâinea peste capete, iar noi începeam să ne batem între noi ca niște fiare sălbatice. 
Lui Ejnar i s-a smuls pâinea din mâini, iar Micul Clausen a primit o lovitură în fluierul piciorului. Doar Laurids păstra distanța față de toate astea, ca și cum nu cunoștea nici foamea, nici setea. Au fost clipe rușinoase, dar ordinea care ne fusese impusă în marină dispăruse. Acum trebuia să creăm o altă ordine, iar bătaia era un mijloc potrivit pentru acest scop. 
Următoarea masă a fost distribuită de parcă ar fi fost o manevră militară. Un maior și un sergent strigau ordinele. Îi aduseseră pe nostromii de pe Gefion și Christian al VIII-lea, iar acum eram împărțiți în aceleași echipe de opt oameni pe care le știam de pe navele de război, astfel încât să putem fi hrăniți în ordine. Ni s-a dat câte o lingură și un castron de tablă și am fost puși să ne aliniem în dreptul altarului. Era un fel de împărtășanie; trebuia, în orice caz, să ne punem la lucru toate resursele de imaginație ca să prefacem în mâncare ce găseam în blidele de tablă, o fiertură amețită de prune uscate, pe care niciunul dintre noi nu o consuma decât din pură necesitate. După aceea, ne întindeam pe așternutul de paie ca să dormim, încă stăpâniți de letargia care ne cuprinsese a doua zi după înfrângere. 

După-amiaza, ușa bisericii se deschise din nou și un grup de ofițeri intră împreună cu câțiva bărbați bine îmbrăcați, care trebuie să fi fost cetățeni de seamă din Rendsborg. Alături de ei se afla soldatul prusac care îi aruncase priviri atât de suspicioase lui Laurids pe ultima parte a marșului. Acum se plimba prin biserică cu o privire scrutătoare, în timp ce domnii așteptau la ușă. În cele din urmă, îl zări pe Laurids, căci pe el îl căuta. Îi ordonă să se ridice de pe așternutul de paie și-l conduse spre grupul care aștepta la ușă. Domnii au început o conversație cu Laurids. Era clar că îl interogau în legătură cu ceva și, după un timp, s-a întâmplat același lucru ca atunci când se despărțise de ofițerii aceia în drum spre Rendsborg. I-au pus câteva bancnote în mână înainte de a-și lua rămas bun într-un mod cât se poate de politicos. Unul dintre bărbații bine îmbrăcați chiar își ridică ceremonios pălăria.

Noi, cei înecați, de Carsten Jensen, Ed. Trei, 2024,  trad. Ioana-Andreea Mureșan, „Anansi. World Fiction”