• „Sans élégance du coeur il n’y a pas d’ élégance” - Yves Saint-Laurent

Cum a fost posibil?, despre „Războiul nu are chip de femeie”, de Svetlana Aleksievici

Cum a fost posibil?, despre „Războiul nu are chip de femeie”, de Svetlana Aleksievici

Până anul trecut când a luat Nobelul pentru Literatură, Svetlana Aleksievici era o scriitoare cvasi-necunoscută la noi. Se știa vag că a scris o carte despre Cernobâl și cam atât. Eu nu sunt o mare fană a acestui premiu (pentru simplul motiv că nu mi se pare un premiu literar), așa că nu aveam vreo intenție să-i citesc cărțile doar pentru că a fost „nobelizata” din 2015. Mi-a atras însă atenția titlul acestei cărți – Războiul nu are chip de femeie –, atât pentru faptul că propunea o perspectivă nouă asupra războiului (așa este, războiul e considerat, prin excelență, treabă de bărbat), cât și pentru faptul că aborda un subiect care m-a interesat mult în ultima vreme: al Doilea Război Mondial. Însă nu m-am așteptat nici o clipă să citesc cartea cu atâta interes.

 

Tot ce știm despre război ne-a fost spus de un „glas de bărbat”. Suntem toți prizonierii reprezentărilor „masculine” și ai percepției „masculine” a războiului. A cuvintelor masculine. În timp ce femeile tac. Căci nimeni în afară de mine nu i-a pus vreodată întrebări bunicii mele. Mamei mele. Tac chiar și femeile care au fost pe front. Dacă încep vreodată brusc să-și aducă aminte, povestesc nu războiul „femeilor”, ci pe cel al „bărbaților”. Își acordează vocea la canon. (...) În relatările femeilor nu se simte deloc sau aproape deloc ceea ce ne-am obișnuit să citim și să auzim: cum niște oameni i-au ucis în mod eroic pe alții și i-au învins. Sau au pierdut. Care era tehnica de lupăt, care erau generalii. Povestirile femeilor sunt altfel și vorbesc despre altceva. Războiul „femeilor” are culoril și mirosurile lui, petele lui de lumină și de întuneric și propriul său spațiu senzorial. Cuvintele sale. În el nu există eroi și izbânzi de necrezut, ci numai oameni pur și simplu, care se îndeletnicesc cu o treabă onemesc-neomenească. Și în el suferă nu doar ei (oamenii!), ci și pământul, și păsările, și copacii. Toți cei care trăiesc alături de noi pe pământ. Și suferă fără cuvinte, ceea ce e mai înfricoșător. 

 

Inițial mi-a venit să scriu că am citit cu plăcere, dar mi se pare cumplit să spun „plăcere” în contextul ăsta și după tot ce am citit. Au fost momente când mi-au dat lacrimile în autobuz. Instantaneu și fără posibilitatea de a mă stăpâni. A trebuit să închid cartea și să mă bucur că soarele de afară justifica ochelarii de soare. Am descoperit umanitatea și dezumanizarea în sute (mii?) de chipuri. M-am îngrozit, m-am înduioșat, m-am cutremurat, m-am gândit cu groază la contextul de atunci și la cel de acum și m-am întrebat și eu, alături de autoare, „Cum a fost posibil?”. Și, privind la știrile de la tv, am continuat să mă întreb cum e încă posibil să ne chinuim, să ne omorâm în continuare unii pe alții?

 

Iubita mea dragă... Oamenii se urăsc în continuare până în ziua de azi. Se omoară iarăși. Asta mi-e cel mai greu de înțeles... Și cine? Noi... Tot noi... 

 

Efort al multor ani de documentare (o parte desfășurați în timpul comunismului, o altă parte după căderea regimului, când oamenii se confesau mult mai liber), cartea centralizează fragmente de mărturii ale femeilor din fostul URSS care au luptat pe front în cel de-Al Doilea Război Mondial. Sore medicale, geniste, lunetiste, aviatoare, bucătărese, spălătorese, instructoare sanitare, luptătoare în rezistență, mecanice de locomotivă sau tractoriste, unele în linia întâi, altele în spatele frontului, toate au refuzat să aștepte victoria, au vrut s-o câștige.

Meditațiile și gândurile scriitoarei își fac loc printre mărturisiri, însă mai mult ca uimire și ca fascinație, niciodată ca verdicte sau judecăți morale. Marea sa dorință e de a înțelege, de a cunoaște, de a salva de la uitare, nu de a judeca, de a găsi înțelesuri superioare ale vieții sau istoriei. Este, într-adevăr o perspectivă feminină (nu feministă) asupra războiului, una formată din sunete, mirosuri și culori, din groază și curaj, din eroism și teroare, din amănunte banale, nesemnificative, dar pline de înțelesuri omenești. Este o istorie a gesturilor mici, umane, nu a eroismului și a vitejiei așa cum apar în epopei și în cărțile de istorie. Demersul Svetlanei Aleksievici nu este cu totul nou și original. De mult timp istoria, mai ales cea a celor Două Războaie Mondiale, se preocupă mai degrabă de dimensiunea umană a conflictului, decât de cea militară, strategică. Însă originalitatea acestei cărți este dată, într-adevăr, de perspectiva feminină. Femeile și bărbații nu au trăit același război, însă, pe de altă parte, nu au existat doi oameni (indiferent de sex) care să fi trăit același război.

 

Să scriu o carte despre război de la care să ți se facă greață, după care să respingi fie și numai gândul războiului. Să-ți pară nebunesc. Să li se facă până și generalilor silă...

 

Volumul aduce o perspectivă nouă asupra evenimentelor din cel de-al Doilea Război Mondial: încrederea soldaților în Patrie, în Stalin (în ciuda dovezilor care arătau prostul management al resurselor și al greșelilor sale tactice, cum ar fi eliminarea aproape în întregime a conducătorilor militari înainte de atacul lui Hitler), credința în comunism, camaraderia de pe front și, mai ales, grija pe care soldații bărbați o arătau soldaților-femei, surpriza lor de a descoperi civilizația din statele europene în drumul lor spre Berlin (și uimirea: ce căutau nemții ăștia care trăiau în case așa de mari și de frumoase în Rusia unde, încă, o mare parte din populație trăia în bordeie sărăcăcioase), ura față de dușmani, contradicția între rușinea pe care o simțeau soldații ruși față de „surioare” (cum le numeau pe femeile-soldat) și violurile în masă și atrocitățile comise asupra femeilor și copiilor germani (recomand, pentru mai multe detalii cartea remarcabilă a lui Timothy Snyder, Tărâmul morţii: Europa între Hitler şi Stalin)

 

Avansam... Și intram în primele sate nemțești... Noi eram tineri, puternici, de patru ani fără femei. În beciuri am găsit vin. Mâncare. Prindeam fetel prin sate și... Câte zece de-ai noștri siluiau una singură... Femei erau puține, locuitorii fugeau de armata sovietică, le luam pe cele tinerele. Fetițe... Doișpe-treișpe ani... Dacă plângeau le băteam, le puneam ceva căluș. Pe ele le durea, dar noi ne distram. Acum nu mai înțeleg cum de-am putut... Veneam dintr-o familie de intelectuali... Dar așa am fost...

Singurul lucru de care ne temeam era ca fetele noastre să nu afle. Infirmierele noastre. De ele ne era rușine... 

 

Exemplarul meu e plin de sublinieri, de semne de exclamație, de post-it-uri și de notițe. Am subliniat ce mi s-a părut mai important, mai excepțional, însă adevărul e că fiecare rând e prețios. Nu există o mărturie mai valoroasă decât alta. Nu există o durere mai mare decât alta.

Cum ziceam mai sus, Premiul Nobel pentru Literatură nu mi se pare a fi un premiu literar. Dacă ne referim în mod specific chiar la Svetlana Aleksievici, ea nici măcar nu scrie literatură. E jurnalistă, iar cărțile sale sunt mărturii reale, extrem de bine documentate. Însă, dacă citim motivația lăsată testament de Alfred Nobel pentru acordarea acestui premiu (să fie acordat unei persoane care a produs „o operă excepțională într-o tendință idealistă”), cred că scriitoarea ucraineană îl merită din plin.

Cred că trăim într-un timp în care trebuie să ne amintim în fiecare zi, în fiecare clipă, în toată dimensiunea lui cumplită, ce înseamnă războiul. Și să ne dorim să învățăm ceva din ce au văzut și au suferit oamenii care au trăit doar cu câteva zeci de ani înaintea noastră. Nu mai sunt mulți cei care au supraviețuit suficient de mult ca să povestească prin ce au trecut. Ceea ce face cu atât mai prețios acest volum de mărturii al Svetlanei Aleksievici. Marea valoare a cărții stă în faptul că a salvat din negura uitării atât oroarea, cât și umanitatea.

Într-o carte care, pentru mine, e fundamentală și pe care o recomand necontenit de când am citit-o acum doi ani, Cucerirea socială a Pământului, de Edward O. Wilson, există un capitol intitulat „Războiul ca blestem ereditar al umanității”, în care autorul demonstrează cum războiul este o parte intrinsecă din natura noastră umană. Cât de mult ne visăm noi ființe superioare, civilizate, culturale, există în noi și această formă de agresivitate extremă de care nu putem scăpa.

Suntem determinați biologic, da, însă, ca ființe umane, suntem determinați și cultural și mi se pare că epoca în care trăim e, pe cât de înfricoșătoare și amenințătoare din varii motive (de la încălzirea globală, la amenințarea terorismului sau a suprapopulării planetei), pe atât de fascinantă și ofertantă sub raport cultural și tehnologic. Avem posibilitatea de a ști mult mai mult decât oricare din înaintașii noștri. Putem învăța mult mai mult decât ei și putem alege să fim oameni mai buni cunoscând greșelile pe care ei nu au putut, nu au știut sau nu au avut cum să nu le facă. Iar cartea Svetlanei Aleksievici, din punctul meu de vedere, face parte din această șansă uriașă pe care noi o avem acum de a deveni oameni mai buni. Chiar dacă asta înseamnă că trebuie să ne facem curaj și să înfruntăm ororile cele mai mari, inimaginabile am putea spune dacă n-ar fi fost reale, comise de oameni împotriva altor oameni.

Mă bucur foarte mult că Svetlana Aleksievici a câștigat Nobelul pentru Literatură și sper ca acest premiu să însemne că volumele sale vor fi citite și înțelese de cât mai mulți oameni. Războiul nu are chip de femeie e o carte foarte bine scrisă, dar nu veți găsi literatură în paginile ei. Veți găsi viață, așa cum a fost și așa cum sperăm să nu mai fie vreodată. Dar, ca să nu mai fie, trebuie să știm și să o cunoaștem.

Războiul nu are chip de femeie, de Svetlana Aleksievici, Ed. Litera, 2016, trad. Ion Covaci, ed. revizuită de Justina Bandol, col. „Clasici contemporani”

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

Lumea e o scenă de teatru, despre „Păzitoarea tainei” de Kate Morton

Cu un suspans bine construit și minuțios dozat, personaje foarte bine individualizate, și o punere în scenă făcută cu mare atenție la detalii, ultimul roman al lui Kate Morton, este o lectură relaxantă și potrivită pentru vacanță sau pentru evadare, atunci când vacanța este încă departe.

Thriller și policier Buzz Books

În colecția „Buzz Books” a Editurii Litera au început să se adune thrillere și cărți polițiste tot mai interesante, cum ar fi „1793. În umbra morții”, de Niklas Natt och Dag, sau seria „Fabian Risk” a lui Stefan Ahnhem.

Cressida Cowell câștigă Blue Peter Book Award pentru „The Wizards of Once”, în curs de apariție la Nemi

Cressida Cowell, îndrăgita autoare a seriei „Cum să-ți dresezi dragonul”, a câștigat premiul pentru cea mai bună poveste la Blue Peter Book Awards cu primul roman din seria „The Wizards of Once”, care apare la Editura Nemi.

6 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu


  1. Heindrich 11-03-2017 07:54

    Ce intrebare de habarnista totala in ale istoriei. Iti zic eu cum a fost posibil si cum e posibil si maine, pentru ca eu sunt unul dintre potentialii soldati ai multor natii, care i-ar sterge pe rusi de pe fata pamantului. Ei au venit primii si au facut acelasi lucru unor zeci de popoare pe care le-au subjugat, masacrat si deportat. La un moment dat, cand victimele lor s-au aliat, s-a intors foaia si, ce sa vezi, rusnacii si ai lor au devenit subumanii vanati. Simplu. Cartea asta e propaganda ieftina pentru ca e scrisa de o jeluitoare care ignora intentionat vina propriului popor in ceea ce i s-a intamplat si suferintele altor natiuni sub ocupatia lor.

    Raspunde
  2. Heindrich 11-03-2017 22:39

    Mea culpa. Credeam ca e vorba despre cartea "Ultimii martori". Pe asta nu am citit-o si din recenzie pare ceva mai echilibrata. :P

  3. Laszlo 22-01-2017 22:17

    O carte buna, care mie mi-a placut foarte mult. Recomand!

    Raspunde
  4. florin 27-11-2016 12:25

    La fel de interesante şi uluitoare sunt şi celelalte titluri ale autoarei care au apărut la noi, la Litera, Corint ori la Humanitas. E vocea unei naţiuni, sunt amintirile şi gândurille unor oameni, aşa cum spunea, istoria privită individual şi nu din statistici, din arhive.

    Raspunde
  5. Cristina popa 07-04-2016 16:42

    Ffff interesant blogul...

    Raspunde
  6. Laura Câlțea 07-04-2016 22:35

    Mulțumesc, mă bucur că ți-a plăcut :)