• „The only way to do it, is to do it” - Merce Cunningham

Oameni și furnici, despre „Cucerirea socială a Pământului”, de Edward O. Wilson

Oameni și furnici, despre „Cucerirea socială a Pământului”, de Edward O. Wilson

Toate furnicile care trăiesc pe Pământ cântăresc aproximativ la fel de mult ca oamenii”, spune Edward O. Wilson în cartea sa în care își propune să studieze comportamentul și evoluția celor „doi cuceritori sociali ai Pământului”: furnicile (insectele eusociale, de fapt, într-un înțeles mai larg) și oamenii. Pe cât de neobișnuită pare a fi această comparație, pe atât este de surprinzătoare și de convingătoare demonstrația lui.

Ideea principală pe care o dezvoltă biologul este că forma cea mai avansată de organizare socială din lumea naturală este eusocialitatea, o formă de organizare în care „membrii unui grup care conține mai multe generații sunt predispuși să comită acte altruiste, ce fac parte din diviziunea muncii lor” și care se regăsește atât în societățile de furnici, cât și în cele umane. Următorul nivel de complexitate biologică după apariția organismelor, eusocialitatea este responsabilă pentru crearea „supraorganismelor”, organizări sociale în care indivizii cooperează, printr-o diviziune altruistă a muncii, în vederea supraviețuirii și dezvoltării grupului. Coloniile de furnici și de termite, roiurile de albine și așezările umane fac parte din acest sistem de organizare socială, din punctul de vedere al lui Wilson, stadiul cel mai avansat de comportament social. Alături de talia mare (dintre cele 25 de specii eusociale, majoritatea sunt insecte), eusocialitatea a stat la baza dezvoltării omului ca specie, dar și la baza „succesului” său.

 

De unde venim? Cine suntem? Încotro ne îndreptăm?

Cercetătorul american își ia drept punct de pornire și de sosire celebrul tablou al lui Paul Gauguin, De unde venim? Cine suntem? Încotro ne îndreptăm?. Înțelegerea condiției umane este, în viziunea sa, găsirea Sfântului Graal. Însă nu e nimic mai greu de definit decât un sistem din a cărui structură faci parte. Deși e greu să definești natura umană, întrucât fiecare om este, totodată, parte a acestei naturi, ceea ce înseamnă că nu o va putea privi niciodată obiectiv, din exterior, Edward Wilson încearcă să ofere o nouă perspectivă prin paralela pe care o construiește între comunitățile de oameni și cele de insecte eusociale (furnici, termite, albine etc.).

Punctul comun al acestora este forma de organizare, eusocialitatea, care i-a transformat în cei mai puternici colonizatori ai planetei. Diferența între ei o constituie scara la care a fost făcută această cucerire. Deși aparent insignifiante, masa furnicilor de pe planetă este egală cu cea a oamenilor (da, au fost cercetători care au stabilit asta). Cu toate astea, lumea cucerită de insectele eusociale este una la scară mică, iar ecosistemul pe care ele și l-au construit se integrează ritmului biologic al naturii. Însă, spre deosebire de furnici, oamenii au început să evolueze mult mai rapid decât o puteau face ecosistemele naturale ce-i înconjurau.

Nu există o cauzalitate care să explice de ce omenirea a evoluat așa cum a făcut-o, întrucât fiecare dintre pașii făcuți în această evoluție a fost o modificare de sine stătătoare. Selecția naturală a acționat asupra adaptărilor celor mai potrivite pentru supraviețuire, iar combinarea, în timp, a acestor adaptări a dus la condiția actuală a speciei. Asta înseamnă, pe de o parte, că evoluția umană este un proces neterminat (și care nu va fi vreodată terminat) și că, pe de altă parte, există șanse infime ca această evoluție să mai poată fi vreodată reprodusă în vreo altă biosferă. E suficient să ne uităm puțin doar la diferențele enorme care ne separă de rudele noastre cele mai apropiate filogenetic (cimpanzeii obișnuiți și cei pitici – bonobo), deși împărțim cu ei 98% din materialul genetic. Sau, și mai bine, la „verii noștri îndepărtați”, oamenii de Neanderthal, evoluați din aceeași specie ca și noi.

Oamenii de Neanderthal erau și ei tot sapiens, însă, acum aproximativ 30 000 de ani, au pierdut bătălia pentru supremație în fața strămoșului nostru direct Homo sapiens sapiens, dispărând complet din istorie. Interesant, în cazul lor, după cum spune și Wilson, nu e doar să aflăm ce au fost (erau bipezi, cu un creier voluminos, posedau gena FOXP2 asociată cu facultatea vorbirii, erau interesați de artă, erau ființe sociale), cât mai degrabă ce nu au fost („poate că lucrul cel mai important legat de ei nu ține de ceea ce au fost, ci mai degrabă de ceea ce n-au reușit să devină”). Ce le-a lipsit pentru a învinge? Ce am avut noi în plus de am învins?

Strămoșii noștri au avut avantajul eusocialității, „următorul nivel major de organizare biologică după cel organismic”. Apoi, aveau o talie cu mult mai mare decât oricare dintre celelalte 25 de specii eusociale. Taliei zvelte i-a urmat un creier voluminos, completat de o memorie prodigioasă. Cu timpul, s-au mai adăugat limbajul, muzica, scrisul, tehnologia… Toate acestea nu au fost adaptări care au decurs, cauzal, una din alta. Fiecare a fost, la timpul său, o adaptare de sine stătătoare din care, în timp, s-a dezvoltat o alta. Una dintre cele mai importante adaptări a speciei a fost ceea ce biologul numește selecția multietajată. Noi suntem, deopotrivă, condiționați genetic să supraviețuim atât ca indivizi (ceea ce dă naștere componentei noastre egoiste), cât și ca grup (ceea ce dă naștere altruismului și spiritului de sacrificiu).

 

Cucerirea Pământului

În cartea sa Originea omului, Richard Leakey menționează „trei revoluții majore” care marchează istoria vieții pe Pământ: apariția vieții (acum aprox. 3,5 miliarde de ani apar primele microorganisme); apariția organismelor multicelulare (acum 500 de milioane de ani); apariția conștiinței umane (se presupune că nu mai devreme de 2,5 milioane de ani și este justificată de apariția primelor unelte). Acestei tripartiții, Wilson îi mai adaugă o mică „revoluție”: apariția eusocialității și dezvoltarea „supraorganismelor”. Deși a apărut foarte rar în istoria speciilor, comportamentul social avansat este, în opinia sa, la fel de important. Iar pentru o specie precum Homo sapiens a constituit un avantaj major care, alături de celelalte aptitudini, i-au asigurat o dezvoltare rapidă și, efectiv, nemaivăzută. Câteva date istorice sunt necesare pentru a înțelege cât de rapid s-a dezvoltat specia noastră la scara istoriei.

Apariția organismelor multicelulare a fost urmată de apariția organismelor vertebrate (600 milioane de ani), a reptilelor (300 de milioane de ani) și, apoi, a mamiferelor (300 de milioane de ani). Acum 30 de milioane de ani, în Africa subsahariană, strămoșii maimuțelor s-au separat în evoluție de predecesorii antropoidelor și ai oamenilor moderni. Una din aceste ramuri a dezvoltat, în timp, mersul biped, luând, astfel, naștere prima linie evolutivă preumană (într-o perioadă geologică foarte neprielnică, Neogenul, care începe acum aprox. 23 de milioane de ani). Acum 6 milioane de ani se produce separarea cimpanzeilor de hominieni, după care, între 3-2 milioane de ani, o specie de australopitecine începe să consume carne (Homo habilis, prima specie considerată strămoșul oamenilor moderni). Tot în urmă cu 2 milioane de ani, o altă specie de australopitecine, Homo erectus, părăsește Africa, ajungând până în nord-estul Asiei și Indonezia. Pe lângă faptul că această răspândire a protejat specia de la extincție, a contribuit și la dobândirea unei adaptabilități sporite la medii din cele mai diverse. Se presupune că în urmă cu 1 milion până la 800 000 de ani, hominienii au învățat să folosească și, apoi, să stăpânească, focul, ceea ce a reprezentat un avantaj major în cursul evoluției lor.

Acum aproximativ 700 000 de mii de ani, creierul lui Homo erectus a dezvoltat un creier mai voluminos, însă abia în urmă cu 200 000 de ani hominienii s-au apropiat, din punct de vedere anatomic, de oamenii contemporani. Dorința de expansiune și de explorare se pare că s-a manifestat încă de timpuriu la strămoșii noștri, așa că, între 70 000-60 000 de ani a început ceea ce paleontologul francez Yves Coppens a numit fenomenul „Out of Africa”: populațiile de Homo sapiens au părăsit continentul african și au colonizat planeta: în urmă cu 50 000 de ani au ajuns în Orientul Apropiat și Asia de sud-est, acum 42 000 de ani au pătruns în Europa (unde, în aproximativ 10 000 de ani au exterminat specia care se dezvoltase pe tărâm european, Homo Neanderthalensis), acum 40 000 de ani au ajuns în Australia și în urmă cu 15 000 de ani au colonizat Americile.  

În mai multe locuri de pe planetă a început, acum 10 000 de ani Revoluția neolitică: s-a inventat agricultura, comunitățile au început să se organizeze în sate, apoi în orașe, apoi în imperii. Prima scriere atestată este datată cu 5 000 de ani în urmă. Filozofia greacă a început să se dezvolte acum 2 500 de ani, iar începând de la mijlocul secolului XIX a început Revoluția Industrială. În 1957 a fost lansat primul satelit artificial în spațiul cosmic, iar în pe 16 iulie 1969 primul om a pășit pe Lună. O privire scurtă asupra acestor date arată un fapt esențial: există un timp cosmic, biologic, după care evoluează întreaga lume vie (iar scara acestui timp se măsoară în sute de mii și milioane de ani) și un timp uman (care este mult mai rapid și s-a măsurat, la început în sute și mii de ani, iar acum se măsoară în ani și în zile). Încă de când specia și-a stabilit principalele caracteristici (poziție bipedă, creier voluminos, conștiință, limbaj), a stabilit și un ritm de evoluție propriu cu care restul lumii vii nu a mai putut să țină pasul. Diferența între natură și cultură în interiorul omului este una de fond și de structură: suntem, în continuare, niște primitivi obligați să facem față unei lumi din ce în ce mai tehnologizate și mai îndepărtate de natura noastră biologică.

Așadar, ce este natura umană? De ce gândește creierul așa cum o face? Există liber-arbitru? Care este necesitatea violenței? De ce există războaie? Oamenii sunt fundamental buni sau răi? Volumul este plin de întrebări fundamentale, întrebări prin care oamenii dintotdeauna au urmărit să se definească pentru a-și înțelege mai bine propria natură și rostul în lume. Răspunsurile pe care le dă Wilson sunt, deopotrivă, triste și optimiste. Biologul își păstrează încrederea în posibilitatea condiției umane de a se autoeduca, de a se autoperfecționa, admițând că, la bază, există trăsături negative care o conduc spre autodistrugere. Cartea are și referințe științifice, citează demonstrații din domenii noi (biologia populațiilor, antropologie biologică, psihologie evoluționistă, genetică etc.), însă stilul în care e scrisă o face ușor de citit. Am selectat câteva fragmente, însă a fost foarte greu să mă opresc doar la câteva. E o carte care se citește cu creionul în mână și care, la final, e plină de semne la care simți nevoia să revii mereu.

Volumul se încheie, evident, cu o bibliografie impresionantă și folositoare. Pentru mine, Cucerirea socială a Pământului a fost una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit despre evoluția omului și s-a adăugat altora pe acest subiect pe care le-am citit în decursul timpului, așa că o să fac și eu o listă scurtă, pentru cei interesați.

Recomandări de lecturi complementare:

– Ernst Cassirer, Eseu despre om (trad. rom. Humanitas, 1994)

– Richard Leakey, Originea omului (trad. rom. Humanitas, 1995)

– Edgar Morin, Paradigma pierdută, natura umană (trad. rom. Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 1999)

– André Leroi-Gourhan, Gestul și cuvântul (trad. rom. Meridiane, 1983)

– Herbert Read, Imagine și idee: funcția artei în dezvoltarea conștiinței umane (trad. rom. Univers, 1970)

– Yves Coppens, Le singe, l´Afrique et l´Homme (Fayard, 1983), Pré-Ambules: Les premiers pas de l´homme (Odile Jacob, 1988)

– Pascal Picq, Les origines de l´homme: L´odyssée de l´espèce (Tallandier, 2002), Nouvelle histoire de l´homme (Perrin, 2007), Cea mai frumoasă istorie a limbajului (trad. rom. Art, 2010).

 

Cucerirea socială a Pământului, Edward O. Wilson, Ed. Humanitas, 2013, trad. Dan Crăciun, col. „Pași peste granițe”

Fragmente Cucerirea socială a Pământului

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

Un mariaj artistic, despre „Constance”, de Franny Moyle

Decadentism și dandysm, vicii și prejudecăți victoriene, feminism și homosexualitate, socialism și misticism, drepturi și obligații sociale, libertăți și interdicții… urmărind viața prea puțin cunoscută a lui Constance Wilde, Franny Moyle face o radiografie a societății britanice la finalul secolului XIX scoțând la iveală nu doar informații despre viața acesteia, ci și despre viața femeilor în epocă.

Fărâme de viață, despre „Înainte să adorm”, de S.J. Watson

Cum ar fi dacă în fiecare dimineață ai avea ocazia să iei viața de la capăt? Dacă ai putea, zi de zi, să vezi lumea cu alți ochi? Dar cum ar fi dacă asta ți s-ar întâmpla nu doar într-o zi când simți nevoia de ceva nou, ci... în fiecare zi?

Tandrețe și testosteron, despre „Dulcele bar”, de J.R. Moehringer

„Dulcele bar” este un volum care se citește cu plăcere și cu interes și pe care, în ciuda dimensiunilor (are peste 550 de pagini), nici nu-ți dai seama când l-ai terminat. Beții legendare, glume de tavernă, cocktailuri și ritualuri specifice barului, oameni și povești, personaje pitorești desprinse parcă din benzile desenate și cărțile copilăriei, totul se amestecă în amintirile lui J.R. Moehringer, iar barul Dickens din Manhasset, New York, devine, prin el, un loc mitic.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu