„Castelul din orașul meu”, de Ioana Bâldea Constantinescu (fragment în avanpremieră)

În cartierul evreiesc al Bucureştiului, pe lângă un imobil galben, scorojit în eleganţa lui interbelică, se plimbă în fiecare zi un domn vârstnic şi cocker spanielul lui auriu. 

De peste drum, din spatele unei ferestre, drumurile lor sunt urmărite de micul Sebastian şi de părinţii lui. În jurul casei galbene, Castelul, cum e numită în cartier, anotimpurile, hortensiile, chipurile şi lumea se schimbă, iar promenada lui Hanno şi Spatzi rămâne singura ancoră de firesc într-un timp care nu mai este la fel. 

Una dintre legendele care explică prezenţa saşilor în Transilvania este Flautistul din Hamelin, culeasă şi transformată în basm de Fraţii Grimm. În Strasbourg-ul anului 1518, în mod inexplicabil, mai mulţi oameni dansează până mor de epuizare, într-o fervoare fatală, cunoscută drept „epidemia dansului“. Castelul galben din cartierul evreiesc le adună pe toate şi le leagă istoriile precum notele pe liniile unui portativ. Iar Hanno, Martha, Clara, Liese, Hanne, Sebastian şi chiar şi Spatzi se pun fiecare la locul lor, într-un „Bruder Jakob“ care curge neîncetat. Chiar şi când cartea s-a terminat de mult.

„Ce roman splendid a scris Ioana Bâldea! Singurătatea genială a lui Johannes Schell, emigrat din România comunistă pentru a deveni un superstar academic mondial și un scriitor iubit pe toate continentele, contrage în ea o enormă forță umană. Însă admirabila artă a Ioanei Bâldea a știut să nu fie interesată atât de geniul lui Schell (deși atât de convingător expus), ci de nevoia lui disperată de a ieși din singurătate – de încercarea lui, întinsă pe o viață întreagă & mereu eșuată, de a aduce lângă el o altă ființă umană. Unica ființă care, pentru el, dă realitate lumii. Singurătatea lui & singurătatea ființei abandonate în România comunistă sunt cei doi poli electrici ai romanului. Iar între acești doi poli, frazele minunate, delectabile ca niște artefacte & totuși mereu atât de funcționale ale Ioanei Bâldea descarcă o tensiune electromagnetică în care încape totul: macroistoria secolelor 19 și 20, ba chiar și primele două decenii din 21, cu literatura & muzica lor, microistoria comunității săsești din Transilvania, microistoria cutremurului bucureștean din ʼ77, câini imaginari și păsări elefant, frați Grimm și neveste Grimm, basme germane și fabule chinezești. Și, peste toate, atât de multă frumusețe. O bucurie de carte.“ RADU VANCU

„Învăluită în mănușa de catifea a basmului, Istoria – o deloc hegeliană înșiruire de accidente, înșelătorii, meschinării și cupidități fără finalitate – aruncă încoace și-ncolo câteva generații de femei, a căror îndârjire și delicatețe fermă reușesc să le asigure o coeziune imposibilă. Aceeași delicatețe de sabie japoneză se găsește și în învelișul stilistic al romanului: în pendularea lui narativă între Lumea Veche și Lumea Nouă, reușește să ascundă duritatea Realpolitikului și cea a relației dintre bărbați și femei sub ceața magică a cadenței basmelor. Ioana Bâldea Constantinescu a scris un roman complex, poliedric, matur și de o sensibilitate asumată, cu totul atipic peisajului literar românesc.“ BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU

IOANA BÂLDEA CONSTANTINESCU este scriitoare și jurnalist cultural, autoare a unor interviuri cu Anthony Doerr, Jhumpa Lahiri, Amitav Ghosh, David Grossman, Bernardine Evaristo, David Lodge, Jonathan Safran Foer, Nicole Krauss, Alain de Botton, Richard Flanagan, Ludmila Ulițkaia, Jón Kalman Stefánsson, Elizabeth Gilbert, Isabel Allende și mulți alții. Scrie pentru ELLE, Forbes Life, blogul Editurii Litera și blogul Cărturești. Este autoarea volumelor Dincolo de portocali (Humanitas, 2015), Nautilus (Humanitas, 2017), Poveste pentru Maria (Nemira, 2019). A publicat, de asemenea, proză scurtă și eseu în antologiile Selfie (Arthur, 2018), Dragă Virginia (Black Button Books, 2019), Literatura la feminin. O antologie (Seneca, 2021), Jocuri și jucării (Arthur, 2023). În 2020 a lansat ioanabaldea.com, iar din 2023 moderează #CuVoceTare, un podcast al Editurii Litera.

Castelul din orașul meu, de Ioana Bâldea Constantinescu (fragment în avanpremieră)

PRIETENI

 

Mă uit în sus, din când în când. La început a fost involuntar. Acum e un obicei. Știu, pentru că Spatzi se agită și trage în lesă mereu în același punct. Știe că acolo mă pierde puțin, ca-ntr-un portal. Fără să vreau, mă uit în sus. El e acolo. Îmi face cu mâna. Îi răspund. Țin câinele care trage în lesă. Îl las să-l vadă. Să-l mângâie. Îl mângâie cu ochii. Nu-i văd, nici măcar nu știu ce culoare au, dar îi simt. Îmi ia ceva timp până să înțeleg că e o întâlnire, un ritual, un punct fix al fiecărei zile. Văd, de jos, cum se răspândește bucuria în copilul ăsta de sus, pe care nu-l cunosc. Care nu mă cunoaște. Straniu, nu? A început și se termină cu un copil. Un alt eu mai tânăr. Un băiețel care va copilări pe strada asta, care va alerga pe unde-a alergat Martha, care rămâne ascuns în spatele unei ferestre, cum era Clara. Oare cum e lumea lui? Cum îi sună vocea? Dacă aș putea, i-aș povesti un pic despre cum era viața pe-aici. Despre cum era orașul ăsta, care seamănă și nu seamănă cu orașul lui. Dar știu că nu am cum. Întâlnirile noastre sunt parte dintr-un film mut. Povestea asta e una care se întâmplă, care se vede cu ochiul liber și se construiește pe dinăuntrul fiecăruia dintre noi. În scurt timp vom fi prieteni. Poate că deja suntem. Așa, fără cuvinte, fără apropiere. Ne așteptăm unul pe altul, ne bucurăm de regăsire. Uneori îmi imaginez cum ar fi să ne întâlnim pe stradă. Poate s-ar fâstâci, poate s-ar bucura… Poate că eu l-aș întreba dacă nu vrea să mângâie câinele. Un câine adevărat și un băiețel pe jumătate imaginar. Seara, cât îmi beau ceaiul și-mi mănânc biscuiții, mă întreb dacă există cu adevărat. Un copil despre care nu știu nimic. Și despre care știu totul. Un copil care ne așteaptă la fereastră. Ce vede el de-acolo, de sus? Cum arată lumea lui? Cum se vede Castelul meu? Și eu, bătrânul ăsta singur care sunt eu, oare cum mă văd acum? Dacă închid ochii sunt cu Martha de mână, pe Labirint, la librărie. Căutăm o carte. E vară. Clara mănâncă înghețată afară. De-aici, dinăuntru, nu văd decât ochiul ei verde privindu-ne prin vitrină. Pe cel auriu, nu. Pe el îl simt. El e cu mine peste tot, de când aveam cinci ani, de când l-am văzut printre coloanele care nu erau coloane ale unui castel care nu era castel… Dar ochiul auriu nu e atent la noi. E în lumea lui de taine, despre care nu am știut niciodată prea multe. E întors pe dinăuntrul minții ei prin care se plimbă vulpi și vânători. Acolo e vizuina lui. Clara ne așteaptă, cu înghețata Marthei într-o mână și cu a noastră în alta. Când ieșim, mă aplec întâi spre partea mea de cupă. Ne aplecăm în același timp. Două gusturi mi se întâlnesc pe limbă. Fetița râde și eu sunt cel mai fericit om de pe pământ. Îmi mănânc înghețata cu o zână și cumpăr cărți cu poze pentru fetița ei vrăjită. Numai că ele nu sunt ale mele, nu au fost niciodată. Așa cum nici librăria de pe Labirint nu mai există. Nu știu ce e acolo acum. Nu știu nici dacă mai e strada. Sunt atâtea care nu mai sunt cum erau. Așa că deschid ochii. Lumina îi năpădește și ei se strâng înapoi în găoacea lor, ca și cum ar mai vrea un pic acolo, un pic în partea de lume care nu e, care nu mai e… Pe urmă Spatzi se smucește în ham și eu îmi aduc aminte de băiețel. Mă uit în sus. E tot acolo. E mereu acolo. Mereu, la aceeași oră. Așteaptă ceva.Ne așteaptă pe noi. Cineva mă așteaptă pe mine. Nu pleacă niciodată de la fereastră înaintea noastră.

El nu întârzie niciodată. Mă uit mereu pe telefon cât e ceasul. De două ori pe zi. Dimineața la 8.06 și seara la 18.32. Înainte doar treceau, nu mă vedeau deloc. Acum se uită. Eu nu mă trag înapoi, ca mama. Le fac cu mâna. Îmi place mult cățelul. E foarte jucăuș. Și domnul îmi place. Câteodată îmi face și el cu mâna. Eu, în capul meu, îi pun tot felul de întrebări. Mi-am făcut, așa, o listă. Am și scris-o. Am desenat pe margini toată povestea. Fereastra cu mine, pe câine, pe domnul în vârstă, lesa, pălăria (pe ea am desenat-o separat, ca și cum i-ar fi zburat de pe cap, dar adevărul e că pălăria aia nu zboară niciodată). Și am scris întrebările.

1.         Cum îl cheamă pe câine?

2.         Câți ani are?

3.         Nu aveți nevoie de ajutor cu el?

4.         Unde mergeți după ce faceți dreapta?

5.         Ce-i place câinelui să mănânce?

6.         Aveți nepoți? (Mama mi-a spus că asta nu e o întrebare politicoasă, când i-am citit.)

7.         Vă e frică? ( (Nici asta nu i-a plăcut.)

 

Câinele este cocker. Și nu se zice spaniol, se zice spaniel. M-am uitat pe internet. Eu nu am avut niciodată un spaniel. Tata zice că lasă păr. Mama zice că roade chestii și te trezește devreme dimineața. Mie mi-ar plăcea să am unul. L-aș iubi foarte mult. I-aș pune numele Bluni. E mai ciudat, așa. Îmi plac numele mai ciudate. Adică nu l-aș boteza Billy sau Jackie, sau Mickey, sau Pete. Îmi place Pete. Pete e chiar frumos. Ca în Pete și dragonul. Dar eu nu i-aș spune Pete. I-aș spune Bluni. Mami i-ar spune Mouse. E frumos și Mouse, dar Mouse mai găsești. Bluni e foarte rar. Eu l-am inventat. O să-l țin minte pentru când o să mă fac mare și o să am câinele meu și o să ies la plimbare cum iese domnul cu fular verde. Doar că eu o să port șapcă, nu pălărie. Și o să fiu foarte înalt atunci. Am crescut foarte mult în ultimul timp. Mami zice că toți pantalonii de iarna trecută mi-au rămas mici. Și lumea ar fi reparată, cum zice Tati. Niciun pericol, nicăieri. Doar să fii atent la stop, să nu te calce mașina, dar altfel nu ar fi niciun fel de probleme. Nici cu planeta, nici cu nimic. Până atunci, oricum, vom avea foarte multe pastile noi și foarte multă inginerie genetică și cei mai buni doctori. Toată lumea va trăi între 150 de ani și 200, dar la 200 deja ai fi foarte bătrân. Eu aș vrea să trăiesc cam 170, ca să am timp să fac toate chestiile mele. Eu și Bluni ne-am plimba foarte mult pe-afară. Eu nu aș merge la birou. Aș avea un serviciu fără birou. Și nici de-acasă nu aș munci. Dar aș avea foarte mulți bani. Ai nevoie de bani dacă te îmbolnăvești cumva. Dacă te îmbolnăvești și nu ai bani, e foarte pericu- los. Trăiești maximum 60 de ani. Sau 59. Dar eu aș avea bani și foarte mult timp, pentru că aș avea un serviciu fără șefi. Poate doar un șef, dar foarte bun. Și o casă mare unde am locui Bluni și cu mine. Mami și Tati ar rămâne în casa asta, dar ar fi bătrâni și eu le-aș duce casolete cu mâncare. Eu, pe lângă serviciul meu, aș fi și un foarte bun chef. Ne-am distra foarte mult noi doi. M-aș plimba cu el și i-aș face baie și l-aș pieptăna, și i-aș da cu un șampon special ca să nu lase păr. Și aș avea foarte, foarte mulți prieteni și ne-am întâlni foarte des pe-afară, fiecare cu câinii lui. Și eu aș fi cu Bluni. Am merge la lac, și am merge la pădure, și am merge în parc, și am merge împreună să luăm dulce de weekend, sâmbăta dimineața, și am merge cum mergem noi să explorăm orașul, și am merge la mare, și la casa de la țară, și la munte, la Poiana Brașov, și l-aș duce și la Paris, și la Londra, la Harry Potter, și în Canada, că l-aș lua cu mine cu avionul și nu aș lăsa să-l bage într-o cușcă și să-i facă injecție să doarmă. Nu, eu l-aș ține cu mine, că el ar fi foarte cuminte. Și când s-ar agita, că unii câini au rău de avion, așa cum am eu rău de mașină, i-aș da o pastilă foarte mică și i-aș spune gata, Bluni, hai, liniștește-te, nu ai de ce să fii speriat, nu se întâmplă nimic, ești aici, cu mine, gata, bun băiat, așa, bravo, Bluni, bravo, băiat cuminte, cel mai bun băiat.

Nu pot să scriu despre ea decât dinăuntrul ființei mele. Ca să mi-o amintesc, alunec în corpul băiețelului care am fost. Am nevoie de ochii lui. De înălțimea lui. De firul de voce care-n curând va deveni o coardă greu de controlat, cu vibrații discordante și aducătoare de sânge în obraji. De mâinile și de picioarele lui subțiri și lungi, ca de păianjen, în disproporție cu torsul slab, colivie pentru viața care se zbate și mă tulbură cu fiece zi mai mult. Am nevoie de stângăciile lui, de inadecvarea care se ține ca scaiul de el, de pantalonii scurți și de gulerele tari ale cămășilor proaspăt călcate și încheiate școlărește, până în gât. De rosătura de sub ele, ca un sărut al pânzei țepene pe carnea de copil. Am nevoie de nopțile cu nădușeli ca o spuzeală de rouă și de compresele cu apă rece pe care Omi, mama și Tante Liese mi le așază cu rândul pe frunte când mă ia fierbințeala. De liliecii care atârnă în podul casei noastre și care țâșnesc la amurg în rotocoale sinistre pe deasupra curții. De aripile lor care mă urmăresc în vis și se încâlcesc în părul moale și lung pe care nu-l am. Am nevoie de spaimele lui nenumite, de cretă strânsă sub unghii și amestecată cu pământ din grădină și scursură dulce de căpșune, cu puf de piersică și cu mure storcoșite, din cele care-ți lasă limba vânătă și gâdilată de gustul în care vorbește amintirea poamelor Paradisului. De caietele lui în pătrățele pe care se înghesuie împărțiri chinuite și paranteze prelungi, seraiuri de cerneală pe sub degete pătate cu gem. Am nevoie de mine, cel cu toate simțurile ascuțite, într-o inflorescență de senzații, de oglindiri ale lumii, de adâncimi care abia iau ființă. Sunt zile în care îmi sunt atât de departe și zile în care sunt cu totul înapoi, în partea asta de vârstă cu sonorul dat la maximum, cu temeri și sfieli pulsându-mi în gât și în urechi, cu memoria proaspătă a crăpăturilor de pe tavan, a venelor proeminente de pe pumnul lui Omi strâns pe făcăleț (le urmăream cu degetul; o hartă cu relief albastru și câmpii ca de gălbenuș pe o hârtie din ce în ce mai mototolită, mai poroasă, mai arsă de o lumânare nevăzută), a rufăriei jilave care se umple dimineața de soare și de vânt ca o sugativă cu miros de săpun.

 

A doua oară când am văzut-o era pe înserat. Mă întorceam cu Omi de la cules vișine, din dealul unde avusese ea o livadă, undeva în nordul satului, aproape de pădure. Duceam fiecare câte un coș și ne opream de câte ori Omi își trăgea sufletul și își punea coșul jos, să stea de vorbă cu femeile care, la fel ca ea, băteau satul fiecare pe la treburile lor. Eram murdar pe la gură de câte fructe mâncasem și zgâriat tot pe genunchi, cu pantalonii pătați și cu buricele degetelor roz veșted. Și atunci am văzut-o. Iat-o. Lumea toată își dă sonorul mai încet. La zece pași de mine, Clara își târșește picioarele în urma mamei ei. Poartă o rochie de un alb murdar, cu încrețituri pe umăr și pe încheietura mâinii, acolo unde se termină mâneca. Păr lung, roșcat cum e coada cu- metrei. Piele de un alb nefiresc, transparent, pe sub care se ghicesc niște stropi minusculi ca de lapte cu cafea. Și ochii. Unul șopârlă, celălalt miere. Frau Liebmann se apropie de Omi, o salută și se pierd amândouă într-un neam de germană din care pricep cam un sfert. Oricum, nu le aud.

– Pot să iau?

Vocea ei se amestecă în respirația mea din ce în ce mai zorită. E caldă vocea ei. E fuior de vară în anotimpurile care mi se tot schimbă pe dinăuntru. O ascult și mă simt o sălbăticiune mică. Fără grai, fără adăpost. Știu că e ceva în ea gata să mă ia cu totul, să măture zările cu mine. Mă tem și nu mă satur, mă hrănesc din teama mea. O sorb ca pe apa vieții. Cuvintele alunecă în coșul cu vișine. Privirea se duce după ele și atunci cele două culori ale ochilor dispar sub gene cum nu am văzut niciodată. E un freamăt ca de trestie acolo, e mătase de porumb în chip de umbrar. Sunt mut și ferecat în uluiala mea. Un cuvânt și o să mă preschimb în stană de piatră, după care o să mă prăbușesc în mii și mii de fire de praf pe sub sandalele ei verzi.

– Sigur, scumpo, ia câte vrei, îi răspunde Omi, care mă simte îndoit de greutatea clipei.

Eu doar mă uit cum buzele cuprind vișina și o ascund între ele, cum răsuflarea ei devine una cu fructul, cum mâna se întinde iar și iar, până când degetele lui Frau Liebmann șfichiuiesc la fel de ascuțit ca vocea ei pițigăiată și o plesnesc scurt peste încheietura care nu a apucat să se retragă la timp. Vișinele din palma ei se rostogolesc la loc în coșul nostru. Frau Liebmann o înhață de mânecă și o smucește, cuvintele ei, pe care nu le înțeleg, o lovesc peste obraji în timp ce degetele ca niște gheare de găină îi tot arată pata de vișină pe rochia de culoarea untului. Ochiul verde se umple de-o lacrimă cât sufletul meu de mare și se rostogolește în bătăile inimii mele pe obraz. Îmi vine să o sfârtec pe Frau Liebmann, să-i scot ficatul și să i-l zdrobesc în pra- ful drumului, s-o fac una cu pământul, să fiu nu un lup, ci o haită întreagă, și să o mărunțesc între colții mei flămânzi până nu se mai vede fărâmă din ea, până nu rămâne fir de os. În loc de asta, rămân mut lângă Omi și îmi simt mâinile și picioarele grele și străine de parcă întregul meu corp ar fi sub o vrajă rea.

Ochiul galben al Clarei clipește o singură dată, uscat și fix ca ochiul unui erete dând roată pe deasupra câmpului.

Castelul din orașul meu, de Ioana Bâldea Constantinescu, Editura Litera, 2024, Colecția Folio

___
 Folio. O colecție cosmopolită, locul de întâlnire a celor mai noi opere de ficțiune literară contemporană – romane aflate în topurile internaționale, ecranizate sau în curs de ecranizare, traduse în zeci de limbi – cărți provocatoare, pe care abia aștepți să le citești.