Cele mai bune cărți din 2025

La bilanț au ieșit 64 de cărți în 2025, dar astea sunt doar cele terminate, pe lângă ele au mai fost multe începute și altele citite doar fragmentar (mai ales că pentru Un an de lecturi am citit și recitit doar ce mă interesa pentru un anumit context literar). Dar, cum am zis și la bilanțul de anul trecut, ceea ce-mi doresc e să citesc mai bine, nu neapărat mai mult. În schimb, am reușit să încep să scriu mai mult, să notez mai mult, să-mi aranjez lecturile în funcție de interese mai mari, să nu mai citesc atât de haotic. 

2025 a fost anul în care am început proiectul evenimentelor Cărți despre cărți pe care le-am ținut la Cărturești Verona și care au fost un prilej foarte bun să mă întâlnesc și să discut cu oameni pe care altfel i-aș fi cunoscut doar de la distanță. Înregistrările evenimentelor pot fi urmărite pe canalul de youtube Cititoarea de cursă lungă (deși primele trei se aud, din păcate, îngrozitor, iar ultima întâlnire, cea cu Cristina Bogdan, din greșeală și din grabă a fost înregistrată fără sunet, așa că nu am mai pus-o). Am învățat multe lucruri din acest proiect și au fost nenumărate motivele pentru care m-am bucurat că mi-am făcut curaj și l-am început. Pentru următoarele voi fi cu siguranță mai pregătită (deși încă nu m-am gândit care vor fi acestea pentru că am nevoie de o pauză mai întâi). 

Tot 2025 a fost anul în care am simțit nevoia să mă reinventez cumva și să fac ceva nou, iar această dorință s-a întrupat, după mai multe rătăciri, în aplicația Bibliofil. Clubul cititoarelor și cititorilor de cursă lungă. Am povestit în articolul cu retrospectiva lunii decembrie 2025 mai multe despre asta și am pus pe blog și un articol dedicat aplicației, nu mai reiau. 

Am început din nou anul cu o nouă agendă Katie Daisy, Bloom & Grow, dar și cu una livrescă, Book Lover's Diary 2026, precum și cu agenda și calendarul A Book Lover's Year 2026.

 
Mai jos sunt notate cărțile care mi-au plăcut cel mai mult în 2025, le-am trecut în ordinea lecturii lor pentru că un clasament mi se pare impropriu și oricum subiectiv. Cu toate astea, aș vrea să menționez că au fost câteva cărți care mi-au plăcut în mod deosebit în anul care a trecut și simt nevoia să marchez separat acest lucru. Așadar, best of the best în 2025 au fost: cartea de memorii a lui Andrei Gorzo, Ce am învățat de la Graham Greene. O istorie de familie, și volumul de proză scurtă al lui Iulian Bocai, Revărsatul zorilor, din literatura română, și, ca traduceri, Gândirea tragică de Robert D. Kaplan și Ce înseamnă să fii om de Charles Foster. 

FICȚIUNE 

• Lacuna, Barbara Kingsolver (trad. rom. Anca Bărbulescu): O poveste în straturi care amestecă mai multe povești, dar și mai multe stiluri narative (jurnal, scrisori, articole de presă), construită pe mai multe planuri temporale, dintre care ultimul ajunge, metaforic, până la noi (încă mă bântuie ultima frază a romanului, de o perfecțiune înfricoșătoare). De trei ani de zile nu am nici un an fără (cel puțin) o carte de Barbara Kingsolver și abia aștept s-o citesc pe următoarea (Biblia lemnului otrăvit).

• Autobiografia, José Luís Peixoto (trad. rom. Simina Popa): Sub pretextul unei așa-zise autobiografii a autorului său preferat, José Saramago, José Luís Peixoto scrie o carte despre cărți scrisă într-un stil poetic care îmbină armonios banalul cu sclipitorul, metaliteratură în cea mai frumoasă și pură formă. 

• Trei vieți, Florence Knapp (trad. rom. Adriana Bădescu): Asta e așa o poveste tristă că e greu să spui că e frumoasă, dar ăsta e adevărul: e o foarte frumoasă poveste tristă. Autoarea imaginează trei destine posibile pentru trei personaje ce fac parte din aceeași familie (o mamă și cei doi copii), iar aceste destine pornesc din trei alegeri diferite ale unui prenume. Mi-a plăcut cum au fost construite narațiune paralele, dar și felul în care ni se arată, subtil, că nici o viață nu e nici complet fericită, dar nici complet tristă și că nu există algeri care să ne garanteze acea fericire după care tânjim cu toții. 

• Orbital, Samantha Harvey (trad. rom. Dana Crăciun): Am tot auzit tot felul de critici la adresa romanului Orbital, cum că n-ar fi meritat Booker, cum că e lipsit de imaginație, cum că nu spune nimic nou, dar mie mi-a plăcut să mă plimb în jurul Pământului pe Stația Spațială Internațională și să trăiesc pentru o zi alături de astronauții de acolo. Mi s-a părut chiar și poetic, nu doar frumos ca poveste. 

• Marlboro de Sarajevo, Miljenko Jergović (trad. rom. Adrian Oproiu, Goran Čolakhodžić): O colecție de povestiri despre războiul din fosta Iugoslavie, un volum emoționant și înduioșător prin mici detalii de viață, cu personaje vii, întâmplări emoționante, dar și absurde așa cum sunt de multe ori întâmplările din timpul războaielor, multă duioșie umană și detalii despre viața în Sarajevo de dinainte și din timpul acestui groznic război. 

• Studiu de caz, Graeme Macrae Burnet (trad. rom. Tatiana Dragomir): Îmi place cum scrie Graeme Macrae Burnet și mi-a plăcut și acest roman care oferă o incursiune în Londra postbelică și al cărui protagonist este un psihoterapeut ratat, o combinație între geniu charismatic și șarlatan. E și o încercare de explorare a minții bolnavului psihic și a bolii psihice, dar și o contextualizare a felului în care psihiatria și psihoterapia au evoluat și s-au definit ca științe. 

• Revărsatul zorilor, Iulian Bocai: Un volum de proză scurtă la care am apreciat, în primul rând, scriitura. Sub umbrela autoficțiunii și cu o scriitură caldă, care te face să intuiești o privire blândă aplecată asupra lucrurilor, Iulian Bocai scrie despre numeroasele forme ale iubirii care se petrec în nuanțe, în spațiile dintre doi (sau mai mulți) oameni, în tăceri și în tăcere. Ca și în cazul lui Andrei Gorzo sau al lui Bogdan-Alexandru Stănescu, și în cazul lui Iulian Bocai scriitura te face să intuiești că un bun scriitor este, mai întâi de toate, și un bun cititor. 

• Joc de lumini, Daniel Kehlmann (trad. rom. Iulian Bocai): un roman-puzzle (cum sunt și celelalte ale autorului, Tyll sau Măsurarea lumii) despre regizorul german G.W. Pabst, unul dintre cei mai promițători regizori interbelici, dar care a ales, în cele din urmă, să colaboreze cu regimul nazist. Este o carte despre fascinația artei, despre întrebarea dacă putem face artă pentru artă, despre cum se amestecă arta și puterea, despre compromisurile pe care le facem în numele a ceea ce iubim. 

• Pacienții doctorului Garcia, Almudena Grandes (trad. rom. Ana-Maria Tamaș): Un roman ambițios, foarte bine documentat, despre rețeaua de evadare a criminalilor naziști de război prin Spania lui Franco în Argentina lui Perón. Mi s-a părut una dintre cele mai bune cărți despre „banalitatea răului”, întrucât autoarea te face să înțelegi, prin istoria mică, a destinelor individuale, cum era să fii un german convins de propaganda hitleristă sau cum era să fii o tânără evreică smulsă din existența ei și aruncată într-un iad odios și absurd. Este, de asemenea, o carte despre prietenie, o prietenie între doi bărbați a căror relație s-a construit în jurul „legăturilor de sânge” care iau naștere în mijlocul războiului și al morții. Nu în ultimul rând, este a doua carte de spionaj pe care am iubit-o în 2025 (prima a fost memoir-ul lui Andrei Gorzo), ceea ce n-am crezut că voi putea spune vreodată.

• Fapte glorioase, Ferdia Lennon (trad. rom. Mihaela Buruiană): Un roman care imaginează punerea în scenă a unei tragedii de Euripide în Siracuza anului 442 î.e.n., o foarte frumoasă poveste despre prietenie și despre „frumusețea care va mântui lumea”. Scrisă pe un ton ironic-duios, cu multe dialoguri, este o carte care se citește ușor și cu plăcere și te ajută să-ți faci o idee despre cât era de important teatrul în Antichitatea greacă.  

NONFICȚIUNE 

• Cum să înfrunți un dictator. Lupta pentru viitorul nostru, Maria Ressa (trad. rom. Mona Dîrțu): O carte de memorii valoroasă atât ca sursă inspirațională (cred că ar fi o bună pentru tineri și liceeni), cât și pentru imaginea pe care o face lumii noastre contemporane și felului în care social media a schimbat complet peisajul social (atât cel virtual, cât și cel real). În plus, este o excelentă demonstrație a faptului că democrațiile noastre, pe care le considerăm a fi de la sine înțelese și garantate, sunt extrem de fragile (lucru vizibil tot mai mult în ultimii ani, din păcate). Cred că titlul îi face un defavor, pentru că îți dă impresia unui volum politic, dar este mult mai mult decât atât. 

• Ce am învățat de la Graham Greene. O istorie de familie, Andrei Gorzo: Probabil cartea mea preferată din tot anul. Un memoir care amestecă amintiri și istorii de familie, întâmplări cu spioni reali și ficționali, BD-uri cu Pif și romane polițiste franțuzești, totul în umbra devenirii unui scriitor și a relației sale cu un autor ce-i devine emblematic, Graham Greene. O carte care și-a construit singură forma (și, prin urmare, e imposibil de clasificat), născută organic din înșăși țesătura celui care a scris-o, dar și a celui care, învățând să citească, a învățat, de fapt, să scrie. Amintiri de familie, amintiri ale unei maturizări în dubioșii ani ’90, amintiri ale lecturilor și relecturilor formatoare, Ce am învățat de la Graham Greene este, de fapt, este autobiografia exemplară a cărților care nasc un cititor. Însă, dincolo de toate poveștile, literare sau familiale, cu adevărat remarcabilă este frumusețea unei scriituri în care toate cuvintele sunt așezate la locul potrivit, o scriitură pe care o poate avea doar un cititor care și-a găsit în literatură salvarea. 

• Instinctul artistic, Denis Dutton (trad. rom. Andrei Bontaș): O istorie evolutivă a artei (dar nu a evoluției artei), care încearcă să o descrie ca adaptare tipică omului și chiar una fundamentală, legată de instinctele noastre de supraviețuire, cele care ne-au definit natura umană acum milioane de ani. M-am gândit, citindu-l, că mi-ar plăcea un volum asemănător care să aibă ca subiect literatura (ar putea fi Animalul povestitor de Jonathan Gottschall, dar parcă aș și ceva mai mult de atât și mia asemănător cu volumul lui Dutton).

• Anii romantici, Gabriela Adameșteanu: O carte de memorii despre viața politică și literară din România comunistă și postcomunistă, despre evenimentele din decembrie '89 și anii de tranziție (și haos) relatată cu onestitate, asumare și decență. Ca și continuarea ei apărută toamna asta, Meserii nerecomandate femeilor, este, într-un fel, și o istorie informală a literaturii române contemporană pentru că oferă numeroase detalii despre viața și operele scriitorilor pe care autoarea i-a cunoscut personal în epocă. În plus, ambele conțin mărturii ale scriitoarei despre raportarea la propria operă, la literatură și meseria de scriitoare. 

• Ce înseamnă să fii om, Charles Foster (trad. rom. George Arion Jr.): O carte foarte provocatoare de neuroștiință, și nu numai, care a pornit din dorința autorului de a înțelege mai bine conștiința umană, încercând să se apropie (prin studii, dar și prin experiență proprie) de gândirea omului paleolitic. E știință și nu tocmai, însă mie mi s-a părut incitantă ca proiect și m-a făcut și să înțeleg multe lucruri, dar și să-mi pun multe întrebări. 

• Gândirea tragică. Frică, destin și povara puterii, Robert D. Kaplan: (trad. rom. Iustin Mureșanu‑Ignat): Am terminat de citit cartea asta în vacanța de Paște și de atunci o tot pomenesc. Mi-a plăcut și mi-a plăcut mult, și, deși ideeea centrală a lui Kaplan poate să nu fie întocmai corectă (anume că putem înțelege lumea mai bine citind tragicii greci și tragediile lui Shakespeare), pentru mine a fost fundamentală. A fost o lectură inpiratoare și deopotrivă terapeutică. Mă gândesc că, de fapt, aveam nevoie de ea și de aici și felul în care m-am abandonat în narațiunea lui Kaplan, însă nu-mi pare rău deloc. 

• Inventarea singurătății, Paul Auster (trad. rom. Bogdan-Alexandru Stănescu): O carte de memorii care pornește de la unul dintre cele mai fundamentale evenimente din viața unui om: moartea părintelui. Mi-a plăcut mai mult Paul Auster în aceste memorii decât în cărțile sale de ficțiune pe care le-am citit până acum și chiar m-a făcut să mai dau o șansă romanelor sale. Cred că mi-a plăcut pentru că este o meditație asupra morții (și mortalității) în aceeași măsură în care este și o meditație asupra literaturii.  

• O scurtă istorie a minții, William H. Calvin (trad. rom. Carmen Strungaru): O carte care începe cu povestea creierului și a minții umane de acum 7 milioane de ani până în epoca contemporană și care poate fi o bună introducere pentru cei care vor să știe mai multe despre evoluția omului (are multe date interesante și nu este excesiv de tehnică). 

• L’Apocalypse selon Dürer, Alberto Manguel: O carte în care cititorul minunat care este Alberto Manguel „citește” gravurile făcute de Albrecht Dürer pentru Apocalipsa Sf. Ioan. Face parte dintr-o colecție muzeală numită „Ekphrasis” ce are numeroase astfel de volume extrem de interesante. Eu m-am oprit la Manguel din motive subiective și nu am regretat alegerea. Am citit-o încet și pe îndelete și abia aștept s-o recitesc din nou. 

• Inventarea binelui și a răului. Istoria culturală a moralității, Hanno Sauer (trad. rom. Lorin Ghiman): N-am terminat-o, tot citesc la ea de la apariție. Și tot citesc, și tot notez, și tot așa. Și nici nu am de gând să mă grăbesc cu lectura. Este un volum interesant despre cum ne-am format ca o specie autodomesticită prin inventarea pedepsei (și, mai ales, a pedepsei cu moartea). Are la bază o documentare solidă, multidisciplinară: filozofie, neuroștiințe, arheologie, istorie, antropologie, istoria religiilor etc., iar scriitura e limpede și precisă. 

Cam astea au fost pentru mine cărțile anului 2025. Să avem un an nou bun și să citim bine, în liniște!