Când Lea Ypi descoperă o fotografie a bunicii sale, Leman, în luna de miere în Alpi, în 1941, postată de un străin pe rețelele de socializare, se confruntă cu întrebări tulburătoare. În timpul copilăriei, i s-a spus că fotografiile din tinerețea bunicii sale au fost distruse în primele zile ale comunismului în Albania. Dar iat-o pe Leman împreună cu soțul ei, Asllan Ypi: proaspăt căsătoriți și plini de farmec, în timp ce Al Doilea Război Mondial făcea ravagii. Urmează o reconstituire palpitantă a trecutului, care ne transportă în lumea dispărută a aristocrației otomane, în perioada formării Greciei și Albaniei moderne, a crizei financiare globale, a ororilor războiului și a începuturilor comunismului în Balcani.
În timp ce investighează adevărul despre familia sa, Lea Ypi se luptă cu incertitudinile. Cine este adevărata Leman Ypi? Ce a determinat-o să se mute la Tirana în tinerețe și să se căsătorească cu un socialist care simpatiza cu Frontul Popular, în timp ce tatăl lui conducea un guvern colaboraționist? Și de ce zâmbea în iarna anului 1941?
„O realizare literară magică și una dintre cele mai emoționante cărți pe care le-am citit anul acesta... Mi-a amintit în diverse feluri de Kafka și Bulgakov în momentele lor cele mai vulnerabile..“ The Spectator
„O călătorie captivantă a imaginației și dorului, și o dezvăluire delicată a unei istorii adânc îngropate, care ajunge până în miezul identității, printr-o narațiune strălucită.“ Philippe Sands
„Lea Ypi se adâncește în trecutul uitat al Europei încercând să afle cine deține povestea unei vieți și cine are dreptul să o spună. O poveste captivantă despre poliția secretă, familii destrămate și loialități nemuritoare, aceasta este, de asemenea, o reflecție remarcabilă asupra modului în care se scrie istoria și asupra a ceea ce se întâmplă cu oamenii care sunt lăsați în urmă.“ David Runciman
„Dezonoare este o carte captivantă, evocând opera Elenei Ferrante prin invocarea adolescenței febrile, a căsătoriei, a prieteniei și a dezbaterilor intelectuale în contextul familiei, al luptei de clasă și al politicii...“ The New York Times
Lea Ypi ocupă catedra Ralph Miliband de politică și filosofie la London School of Economics. Prima sa carte, Liberă: Un copil și o țară la sfârșitul istoriei, a câștigat premiul Ondaatje și premiul Slightly Foxed pentru cea mai bună biografie de debut și a fost nominalizată la Premiul Baillie Gifford și Premiul Costa pentru biografie. Cărțile ei au fost traduse în peste treizeci de limbi.
Vineri, 20 martie, începând cu ora 19:00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu din București va avea loc o întâlnire cu Lea Ypi și cel mai nou volum apărut în limba română în traducerea Berthei Savu, Dezonoare. O viață reconstituită. Autoarea va intra în dialog cu Marius Constantinescu, scriitor și jurnalist cultural, și Bogdan-Alexandru Stănescu, coordonatorul imprintului Anansi. World Fiction.
Dezonoare. O viață reconstituită de Lea Ypi (fragment)
Ecranul calculatorului e de un albastru saturat și nu are nicio altă pictogramă în afara fișierelor care conțin informațiile pe care le-am solicitat. Dau click pe mouse pentru a deschide primul document și aștept parcă o veșnicie, dar cum nu se întâmplă nimic, trec la al doilea, apoi la al treilea. Apăs pe tastatură, tot mai tare, ca un copil mic care încearcă să cânte la pian, surprins să descopere că are o oarecare putere asupra instrumentului, dar care e dezamăgit că acesta nu scoate sunetele pe care le aștepta. Până la urmă, renunț să mă mai prefac că totul merge bine și mă uit neajutorată la Eva, care studiază absorbită zațul de pe fundul ceștii de cafea. Mai aștept câteva momente, apoi apăs CTRL + ALT + DEL ca să restartez programul.
— Avash avash, zice Eva când mă vede, făcându-mi un semn pe care îl interpretez ca pe un ordin să mă dau de pe scaun.
— Cu ce fișier vreți să începeți? mă întreabă, odată ce programul a repornit.
Ridic din umeri.
— Cu oricare pe care reușiți să-l deschideți.
Dă din cap, vizibil mulțumită de răspunsul meu, și continuă să butoneze competentă până când se deschide o pagină gălbuie. În mijlocul ei, îi recunosc numele bunicii, scris cu creionul. Atenția îmi este distrasă într-o oarecare măsură de scârțâitul scaunului de lemn care începe să se miște și, după câteva clipe, îmi dau seama că se mișcă din cauza mea. Tremur de parcă aș sta dezbrăcată afară în ger și par incapabilă să mă opresc, așa cum par la fel de incapabilă să mă concentrez pe înțelesul frazelor care se succed prin fața ochilor mei, în timp ce continui să dau click pe mouse, derulând fișierele în sus și în jos.
Colțul din stânga, sus: „Ministerul de Interne, Direcția de Securitate a Statului și Poliție Populară, Secția de Afaceri Interne“. Colțul din dreapta, atât de șters că abia se mai poate citi: „top secret“. Ceva mai jos, o însemnare mai recentă: „Desecretizat complet, prin Decizia nr. 15 din 30.05.2022, de către Autoritatea pentru Accesul la Informațiile din Dosarele Fostului Serviciu de Securitate a Statului“. Câteva cuvinte ilizibile mâzgălite moale cu creionul. „Arhiva nr. 531“ încercuită cu roșu. Un rând cu informații generale: „Nume / Prenume: Ypi Leman“. Dedesubt: „Pseudonim“.
Rândul e lăsat necompletat și, deși nu pot să fiu absolut sigură de semnificația acestui lucru, pentru o fracțiune de secundă, mă opresc din tremurat și mă aud scoțând un oftat de ușurare.
Observ un desen în mijloc, o mâzgălitură, o formă romboidală perfectă, umplută cu cercuri concentrice trasate în jurul a ceea ce pare să fie un „sect“, urmat de un număr roman ce aduce cu „VII“. Cineva trebuie să se fi plictisit la serviciu. Cine știe dacă nu sorbeau și ei din cafea. Apoi, îmi reține atenția un cuvânt din mijlocul paginii, subliniat de trei ori: „greacă“. Nu-mi spune nimic și continui să derulez până ajung la același cuvânt pe pagina următoare, unde sunt înregistrate alte informații generale.
Cetățenie: greacă
Nume / Prenume [din nou]: Ypi Leman
Locul nașterii: Salonic
Etnie: albaneză
Profesie: angajată a Ministerului Educației
Religie: musulmană
Data deschiderii dosarului: 29.12.1952
Numele referentului care deschis dosarul: Maior H.Q.
Motivul deschiderii dosarului: suspectă de a fi agent străin— Agent străin! mă trezesc exclamând.
Eva își împinge scaunul rotativ de la biroul ei până la al meu.
— Aveți din nou nevoie de ajutor? mă întreabă, de data aceasta cu o voce a cărei sinceritate mă ia prin surprindere.
— Agent străin... repet. Nu mă așteptam la așa ceva. Acum chiar că nu mai înțeleg nimic.
— Mai bine agent străin decât al Sigurimi, îmi spune, de parcă ar vrea să mă facă să mă simt mai bine. Deși unii dintre acești agenți străini au fost ulterior racolați și de Sigurimi.
Îmi revine în minte zâmbetul luminos de pe chipul bunicii în timp ce stătea întinsă pe șezlong în Cortina d’Ampezzo în iarna anului 1941. Nu arată deloc ca o viitoare agentă Sigurimi în fotografia aceea. Nici ca o agentă străină. Dar poate că asta e și ideea cu agenții străini – trebuie să aibă grijă să păstreze toate aparențele. Și, totuși, de ce greacă?
Scutur din cap.
— Bunica doar s-a născut în Grecia, spun, uitându-mă fix la Eva de parcă aș aștepta o confirmare. Atunci încă mai exista Imperiul Otoman... Nu cred să fi avut vreo implicare politică acolo. S-a mutat în Albania când avea optsprezece ani.
— S-a născut în Turcia? întreabă Eva, în mod clar bulversată. În Imperiul Otoman?
— Nu, nu, doar bunicii ei au locuit la Constantinopol, acum Istanbul, spun. Ea s-a născut în Grecia, care era in dependentă la vremea aceea. Știu asta pentru că mi-a spus chiar ea împrejurările în care s-a născut.
Zâmbesc în timp ce îi spun Evei una dintre poveștile mele preferate, una care era repetată mereu în ajunul Anului Nou, înainte de începerea petrecerii. În chip excepțional, în ziua aceea se sărea peste masa de prânz ca să rămână mai multă mâncare, dar și loc pentru festinul de seară și, după o zi întreagă de fript, prăjit și copt, felurile de mâncare delicioase se adunau pe masă ca niște trofee gata să fie acordate celor mai merituoși. În timp ce mă tot fâțâiam înăuntru și afară din bucătărie, prefăcându-mă că dau o mână de ajutor, mirosul pătrățelelor de baclava devenea prea apetisant să le rezist. „Parcă văd fantoma răposatului Pașa!“, zicea bunica cu un chicotit de fiecare dată când mă prindea cu o bucățică în gură. Și, ca să-i distrag atenția de la rezervele pe care le ascunsesem deja în buzunare, o rugam să-mi spună povestea pe care am ajuns s-o știu pe dinafară: povestea bunicului ei, onoratul Ibrahim Pașa, care, câteva zile după ce bunica se născuse în Salonic, și-a găsit sfârșitul în Constantinopol îndopându-se cu prea multe baclavale. „Poți să crezi așa ceva?“ exclama, cu ochii mari de mirare, „Ibrahim Pașa, un om atât de curajos, încât a înăbușit până și o revoltă armenească, și atât de deștept, încât a încheiat în secret o afacere la bordul unui vapor cu aburi dunărean ce arbora un steag britanic, a murit de la cât de mult a mâncat din prăjitura asta! Ibrahim Pașa, un leu și un vulpoi, înfrânt nu pe câmpul de luptă, ci în bucătărie!“ Era o moarte atât de ridicolă, încât soției lui, Mediha Hanim, îi era prea rușine să le dea oamenilor vestea. „Păzește-te de baclava“, mă avertiza bunica. „Baclavaua e înșelătoare, baclavaua o să te facă de râs, iar sărmanul Ibrahim Pașa nici măcar nu încerca s o mănânce pe furiș ca tine. Totul fusese pregătit în onoarea nașterii mele!“
— Îmi plac atât de mult poveștile pe care mi le spunea din perioada aia, zic, în timp ce râd cu Eva de istoria cu baclavaua. Aveau mereu ceva comic sau ceva tragic sau un pic din amândouă. Nu cred că o să regăsesc nimic din toate astea în documentele cu număr de inventar pe care tocmai le am primit.
— Nu se știe niciodată, răspunde ea, cu ochii pironiți asupra unui ceas mare de perete, cu ramă de argint fals.
Între noi se lasă tăcerea. Mă întreb dacă ar trebui să mă consoleze în vreun fel observația ei. Ce se întâmplă dacă tot ceea ce știu despre bunica se dovedește a fi ca un basm din O mie și una de nopți, o poveste țesută din speranță și trădare, putere și intrigi, devotament și pierdere, o poveste pe care ea, asemenea Șeherezadei, a evocat-o pur și simplu ca să poată să rămână în viață? Tânăra femeie a cărei fotografie sper s-o găsesc în aceste dosare este aceeași persoană cu cea pe care am cunoscut-o și iubit-o? Dar copilul care s-a născut în Salonic, fetița care a învățat totul de la tânăra ei mătușă? Mă simt brusc paralizată, amenințată nu doar de faptele pe care le-aș putea descoperi, ci și de urmările pe care le ar putea avea asupra mea. Am presupus mereu că viețile noastre sunt continue, că prezentul meu e hotărât de trecutul ei. Acum, nu mai sunt deloc sigură. Mă întreb dacă acele lumi prin care a navigat sunt cu adevărat reconciliabile. Cum o să pot pune cap la cap poveștile pe care mi le-a transmis cu cele pe care sunt pe punctul de a le afla pentru prima dată?
— Albania... Sigurimi... spioană grecoaică... Salonic... Constantinopol... Imperiul Otoman, meditează Eva, desenând cerculețe cu arătătorul pe biroul meu, ca un copil care unește puncte împrăștiate ca să dea contur unei imagini. Faci cum faci și până la urmă tot ajungi la Imperiul Otoman, nu? Uneori mă întreb dacă a murit cu adevărat.
Dezonoare. O viață reconstituită de Lea Ypi, Ed. Trei, 2026, trad. Bertha Savu, col. „Anansi. World Fiction”
Scrie un comentariu