„Huriile”, de Kamel Daoud (fragment)

La mai puțin de un an de la câștigarea Prix Goncourt a apărut ediția în limba română a romanului Huriile de Kamel Daoud. 

Ediția în limba română a romanului Huriile de Kamel Daoud, recompensat în 2024 cu Prix Goncourt, cel mai vechi și mai important premiul literar din Franța, a ajuns recent în librăriile fizice și online din întreaga țară. Cartea apare în cadrul Anansi. World Fiction de la Editura Trei, în traducerea lui Irinel Antoniu.

„Academia Goncourt a premiat o carte în care lirismul rivalizează cu tragismul şi care dă glas suferinţelor asociate cu o perioadă întunecată a Algeriei, în special pentru femei. Acest roman ne arată în ce măsură literatura, prin capacitatea sa de a investiga realitatea, prin densitatea sa emoţională, urmăreşte alături de naraţiunea istorică a unui popor o altă cale a memoriei”, declara, pe 4 noiembrie 2024, scriitorul Philippe Claudel, Președintele Academiei Goncourt, la anunțarea laureatului.

Kamel Daoud, un scriitor al cărui destin este legat, chiar de la debut de premiul Goncourt (cel dintâi roman al său, Cazul Meursault, contraanchetă, a fost distins cu Prix Goncourt du Premier Roman), este astăzi o voce importantă în literatura contemporană de limbă franceză, dar și un jurnalist intransigent.

Născut în 1970 în Mesra, Algeria, Kamel Daoud și-a început cariera jurnalistică în 1994, la Quotidien d'Oran, un ziar algerian de limbă franceză. La acest cotidian, Daoud a avut prima sa rubrică, intitulată „Raina raikoum“ („Opinia noastră, opinia voastră“). După câțiva ani, a devenit redactor-șef al ziarului și, timp de opt ani, s-a bucurat de o mare libertate de exprimare, în ciuda constrângerilor politice și sociale.

În paralel cu cariera sa de jurnalist, Kamel Daoud a început să scrie literatură. A publicat mai multe volume de povestiri și cronici, iar în 2013, primul său roman: Cazul Meursault, contraanchetă, distins și cu Prix François Mauriac și Prix des cinq continents de la francophonie. Romanul are drept motto un citat din Emil Cioran: „Ora crimei nu sună în acelaşi timp pentru toate popoarele. Astfel se explică permanenţa istoriei“.

Huriile, cel mai recent roman al său, recompensat atât cu Prix Goncourt, cât și cu Prix Transfuge 2024, explorează temele religiei, libertății și identității, fiind apreciată de critici pentru profunzimea și originalitatea sa: „Magistral!” – Télérama; „O frescă istorică însuflețită de un lirism eclatant” – Le Parisien;  „Un mare roman!” – Arnaud Viviant, Le Masque et la Plume; „O capodoperă. Kamel Daoud dă cuvântul tuturor victimelor războiului civil din Algeria anilor ’90. Un roman absolut magnific” – Franz-Olivier Giesbert, RTL;  O carte realmente curajoasă” – Paris Match.

Daoud continuă să pună în discuție probleme existențiale și ale societății, oferind cititorilor săi o reflecție profundă asupra lumii contemporane.

Romanul este interzis în Algeria, țara natală a scriitorului, pentru că încalcă un articol din „Carta pentru pace și reconciliere națională”, care interzice evocarea „rănilor tragediei naționale”.

„În mod paradoxal, ceea ce izbește la romanul lui Kamel Daoud este în primul rând vocea personajului său, Aube. Victimă a unei decapitări ratate, Aube e însemnată cu un «surâs“ malefic ce-i ornează gâtul, dar și cu o voce inumană, pe care o dublează însă cu fluxul ironic, răzvrătit, neîmpăcat al gândirii care devine până la urmă romanul lui Kamel Daoud. Putem spune că Aube, lipsită de voce, capătă o personalitate strivitoare, nesupusă, scoasă în evidență ironic și antitetic de idealul musulman al «huriilor». Ba mai mult, ea își pierde glasul, dar reușește să dea glas tuturor victimelor dintr-un război despre care nu se poate vorbi.

Acest act de a da voce celor deposedați de ea este de altfel prezent în toate cele trei romane ale scriitorului algerian: în Cazul Mersault, contraanchetă, Daoud îi dădea glas «arabului» din Străinul lui Camus, în Zabor sau Psalmii, unui tânăr diform cu o voce ca un behăit, dar care avea harul scrierii magice, iar acum, darul său capătă, în Huriile, valențe colective, pentru că discursul interior al lui Aube este corul sutelor de mii de victime ale războiului mut din Algeria anilor ’90. Aube își refuză condiția de victimă, refuză poziția de femeie supusă în societatea islamică și alege să nu tacă. Întregul ei comportament e o provocare pentru «păstrătorii tradiției», iar asta pentru că poartă pe trup, precum aegisul Atenei, stigmatul unui zâmbet ce stă dovadă impotenței criminalului său ratat. Aube este și ea, la rândul ei, o hurie «ratată», dar asta pentru că intră de minune în rolul unei zeițe a răzbunării”, a declarat scriitorul Bogdan-Alexandru Stănescu, director editorial Anansi. World Fiction.

Huriile de Kamel Daoud este cel de-al patrulea titlu din portofoliul Anansi. World Fiction recomensat cu Prix Goncourt, după Anomalia de Hervé Le Tellier (Prix Goncourt 2020, traducere de Mădălina Ghiu), Cea mai tainică amintire a oamenilor de Mohamed Mbougar Sarr (Prix Goncourt 2021, traducere de O. Nimigean), Cântec lin de Leïla Slimani(Prix Goncourt 2016, traducere de Nadine Vlădescu). În cadrul imprintului Anansi. World Fiction a fost publicat recent și volumul Tristul tigru de Neige Sinno, un adevărat fenomen editorial, declarat Alegerea Goncourt în 21 de țări, inclusiv în România & Republica Moldova, (traducere de Svetlana Cârstean).

Huriile, de Kamel Daoud (fragment)

Cele două limbi ale mele îmi cuprind gâtul ca două mâini. Prima e limba care-mi dansează în cap ca o eșarfă, un fluviu pomenit în Coran, o a doua piele sub piele. În ea îți vorbesc ca să te trimit înapoi printre femeile din paradis și să te conving că nu merită să vii pe lume. În loc să cazi din cer ca o oaie, rămâi acolo, inaccesibilă bărbaților. Această limbă interioară e compusă din toate cuvintele care nu-mi țâșnesc din gură din cauza… din cauza… a ceea ce-ți voi spune. Eu nu ascund nimic. Nu mi-e rușine de ceea ce port la suprafață. Fiindcă mă înțelege, mama mea Khadija mi-a explicat foarte devreme că oamenii își pot șterge scrisul de peste tot, în afară de piele. „Iar tu ești o carte“, îmi jura ea. „O adevărată carte, povestea a ceea ce nu trebuie uitat, un alfabet pe care numai neștiutorii nu-l știu“, îmi repeta ea pe paturile mele de spital, pe vremea când mai încercau să-mi repare corzile vocale. „Când au să creadă că și-au șters cu totul crimele, ai să mai fii tu cu ochii tăi minunați.“ Eu sunt adevărata urmă, cel mai solid indiciu care atestă tot ce am trăit noi, timp de zece ani, în Algeria. Ascund istoria unui întreg război, înscrisă pe pielea mea încă din copilărie. Cei care știu să citească vor înțelege întâlnindu-mi scandalul ochilor și monstruozitatea zâmbetului. Cei care uită dinadins se vor teme de mine și de vederea mea. 

Afară sunt mută. Abia dacă folosesc câteva cuvinte ca să vorbesc. Dar aici, în mintea mea, între tine și mine, se ivesc cuvinte pentru aproape toate lucrurile din memoria mea. În fața lumii de afară lumea mea interioară rămâne o minune de precizie și de povești vechi care zac în ea așteptând să se repete. Și, prin ea, totul, sau aproape totul, se luminează fără soare, cu excepția locului unde te afli tu. E adevărat! Limba aceasta interioară se luminează când iubesc sau în furie sau în râset. Mai cu seamă insomnia o face să se umfle ca apele vara. În ea sunt și vocile oamenilor pe care i-am iubit, timbrul sau tonul lor, ca Souad, învățătoarea mea când aveam cinci ani, care făcea din „zâmbetul“ meu groaznic o jucărie mai puțin ascuțită pe gât. Îmi amintesc de femeia aceasta care ținea la mine și care adora să-mi descrie ochii pentru a mă face să uit de „zâmbet“. Părul ei negru avea o aură strălucitoare, iar fața, înecată în el, îmi aducea în minte, nu știu de ce, luna sau o oglindă sau o căsătorie fericită. Frumusețea ei era prima literă din alfabetul limbii mele secrete. Asta ca să vezi cât de frumoasă era învățătoarea Souad, dar la vârsta aceea nu cunoșteam acest cuvânt, numai efectul asupra bătăilor inimii. Aș fi vrut să fiu reflexia ei! Țin minte că-mi venea să plâng ori de câte ori mă privea mai iubitor decât pe ceilalți elevi. Voiam atunci să-i cer iertare că mă arăt oribilă cu „zâmbetul“ meu. Limba mea interioară a început cu ea, jur pe toate cărțile. 

Este totodată limba în care scriu: merge repede ca un șarpe, gonește în zigzag, fuge pe pântecele alb al hârtiei, iar la școală găseam întotdeauna cele mai frumoase răspunsuri, pentru că-mi plăcea să scriu. Adesea descopeream cel mai repede rezolvarea unei probleme datorită faptului că eram mută, sau aproape. Fiindcă, de când aveam cinci ani, nu pierd niciodată timpul vorbind cu ceilalți; rămân tăcută și, când mă apuc de scris, mă mișc repede și ajung prima pe teritorii necunoscute, înaintea celorlalți. Înaintea elevilor care, în mintea mea, stau întotdeauna aliniați să mă judece și să mă înconjoare, îndreptându-și spre mine stilourile ca să-mi atingă „zâmbetul“ fără să se murdărească pe mâini. 

Noaptea se risipește, limba mea, cochilia mea, lipsa mea; aș vrea să mă îndepărtez, să tac, să mă sustrag oricărei justificări, dar încerc să-ți explic. Amân momentul când îți voi vorbi despre cealaltă limbă, cea de afară, în care mă adresez celorlalți: mama, cealaltă mamă a mea, sora mea moartă acum mai bine de douăzeci de ani, primul doctor când aveam cinci ani, imamul de alături, paznicul mașinii mele și ochii lui urduroși, cele două angajate ale mele, zgârcite la vorbă, clientele de la salonul meu, un câine gonit de ploaie, tu, Abdou, medicul legist prieten cu mama, cuțitul, Dumnezeu și berbecul lui. Limba străină care-i face pe ceilalți să se rușineze când vorbesc eu, să-și găsească anevoie cuvintele și să se refugieze în ochii mei lunari sau în „zâmbetul“ meu. E limba milei celorlalți, o, necunoscuta mea legată fedeleș în negrul crepuscular. 

Șt! 

E greu să-ți explic, căci poate urechile nu ți-s formate încă. Mă învârt prin cameră, mă chinuiești cu tăcerea ta. Uneori noaptea mă înjunghie cu frica de viitorul tău. Frică de ce, mai exact? Rușinea de a trăi, într-un fel sau altul, după tine și de a trebui să-ți supraviețuiesc. Dacă trec la faptă, iarăși va trebui să caut somnul în pereți, cu ochii uscați de tencuiala albă. Să iau totul de la capăt, să justific totul, să explic totul, să negociez… Va fi a doua oară când îmi fur viața de la alta și mă strecor într-un cadavru pentru a rămâne sub soare. Înțelegi? Dacă te ajut să mori, nimic nu va mai fi al meu, mă voi simți alungată de peste tot. Și nici măcar nu voi putea să strig asta, pentru că n-am voce. Oricum, e destinul meu: să mă pipăi ca să aflu cine e mort și cine e viu în mine, care parte nu mai respiră. Vezi tu, de exemplu, de mult nu mai simt niciun parfum, simțul s-a pierdut. Mirosul pielii celorlalți îmi e aproape necunoscut. Mă simt ruptă în două trupuri, în două limbi. Ceea ce mă despică e zâmbetul meu. 

Ne sufocăm. 

Anul ăsta vara pare să fi furat tot aerul din cer. Chiar și la ora asta e cald, încă prea cald pentru mine, dar n-am îndrăznit să cobor temperatura aerului condiționat, mama o ia razna când mă îmbolnăvesc. Am chef să fumez, să mestec tutun, să mă asfixiez cu el. E o furie ca de animal în mine, ca și cum cineva ar implora și ar bate din picioare în sângele meu. A, da, fumez câteodată, chiar și-n situația mea! E aproape singurul miros pe care-l simt, acru și tare. Toate celelalte au dispărut de ani buni, prin uscarea celulelor olfactive. În camera mea flacoanele de parfum sunt rare ca fotografiile din copilărie, în care apar cu eșarfă la gât vara. Pe mama o enervează mirosul de tutun care o să mă omoare, dar nu spune nimic, lasă ochii în jos și își ia nefericirea drept dovadă a maternității. Când fumez tușesc și tusea e cel mai rău lucru care i se poate întâmpla unei femei ca mine. Știi, în cazul meu totul e complicat: tusea, strănutul, râsul și plânsul. Să simt mirosurile, gusturile, să le fac să ajungă de la nas până-n memorie, să-mi amintesc lucrurile din fosta mea viață. Și să vorbesc. 

Când eram elevă, la școala de aici, de cealaltă parte a pieței, vorbeam puțin, dar aveam priviri insistente, colerice, dure, blânde, tăioase, sfredelitoare, pupilele mele își schimbau culoarea și căpătau mii de nuanțe… Ochi mari de hurie, desenați ca niște nopți aurite în care limba mea interioară scânteia. Cu ochii mei puteam să stânjenesc un adult sau să-mi fac o colegă de clasă să plângă. Un adevărat alfabet, îți jur, o colecție de cuțite. Vorbeam prost, sau foarte puțin cu gura, sau deloc, drept care ceilalți îmi ziceau pe la spate „peștele“. Adulții și prietenii mamei care au venit în anul celei de-a doua nașteri a mea, în 2000, s-o felicite mă scrutau curioși: cum poți purta pe același chip frumusețea și oroarea? Ce să-i spui unui asemenea copil? Am darul de a provoca vertijuri, ca un minaret sau o faleză. La școală, ca să-l exersez, am învățat foarte repede să-mi privesc fix învățătorul (domnul Safi, chel, cu ochi bulbucați, și el tot ca un pește, care cinci ani de zile a purtat aceiași pantaloni și detesta greșelile de parcă ar fi fost niște păduchi în părul limbii arabe, pe care ne-o preda și despre care jura că-i unică pe lume, dar care nu-i ajungea nici până la călcâie limbii mele secrete, limbii mele interioare), îl țintuiam și, cu toată tenacitatea lui, ceda, se eschiva, dădea repede pagina catalogului ca să scape de mine, se oprea la o fată așezată în spatele meu și o asculta. Am înțeles foarte devreme că limba mea e înfrângerea limbii lui. A mea e puternică precum o insultă, provoacă durere sau luminează mai bine ceea ce se petrece în minte sau noaptea. 

Cât despre cealaltă limbă, cea exterioară, care merge de la gură la urechi… Cum să-ți explic ceva care nu există? Acolo unde te afli auzi doar sunete. Ascultă, de vreme ce nu știi nici să citești, nici să scrii. 

Când m-am născut a doua oară aveam cinci ani. Îmi plăcea să urmăresc la televizor aventurile unui rățoi, îl chema Donald Duck; era nostim, colorat ca o sărbătoare și foarte neîndemânatic. Mă făcea să râd când își ieșea din pepeni; putea să se împotmolească pe un câmp, să cadă, să se ridice, să se dea de-a rostogolul și să se mire de orice. Ce mă făcea să mă atașez de el? Abia dacă-l înțelegeai și numai dacă dădea și din mâini pe lângă mutrele pe care le făcea și bolboroselile care-i țâșneau pe gură. Așa că, pentru a vorbi, se agita, răsturna totul în casa lui frumoasă și colorată, se sufoca, se îneca și se repeta. E cam prostesc, dar la vârsta aia credeam că rățoiul există cu adevărat și că are aceeași limbă ca a mea: o limbă plină de găuri, care nu putea să clarifice nimic fără ajutorul ochilor și al mâinilor. Iată. Asta-i a doua limbă a mea, cea de afară. În timp ce aici, când mă adresez ție în limba mea interioară, totul apare clar ca-n oglindă.

Huriile, de Kamel Daoud, Ed. Trei, 2025, trad. rom. Irinel Antoniu, col. „Anansi. World Fiction”