În ultimele două luni am lucrat mult la aplicația Bibliofil și, deși am tot încercat să mă țin de obiceiul de-a scrie în fiecare lună o retrospectivă a cărților citite și noutăților apărute, în februarie nu am reușit, așa că voi face acum o sinteză a lecturilor din februarie-martie. Îmi propusesem ca aplicația să fie gata până pe 23 aprilie (Ziua Cărții, deh), însă nu cred că voi reuși. Până la urmă, important e să iasă totul bine, nu să iasă totul repede.
În timpul ăsta, am continuat și provocarea Un an de lecturi. Literatură clasică europeană cu Antigona de Sofocle și Scrisori către Luciliu de Seneca, ceea ce mi-a ocupat destul de mult timp, și de aici întârzierea cu care recuperez lecturile acestor două luni. Luna asta îl recitesc pe Dante, dar nu numai (acum, pe lângă Infernul mai citesc scrisorile lui Héloïse și Abélard, precum și Sidi. O poveste de la graniță de Arturo Pérez- Reverte). În plus, pentru cluburile de carte ale lunii martie, voi citi Lecția de greacă de Han Kang (trad. rom. Diana Yüksel) și Regele de Inimă Roșie de Lily King (trad. rom. Laura Karsch).
Iată, așadar, ma jos, lista cărților citite în februarie și martie în ordinea lecturii lor.
------
„Am vrut să fiu scriitor, nu scriitoare”: despre Meserii nerecomandate femeilor de Gabriela Adameșteanu
Mi-a plăcut Meserii nerecomandate femeilor de Gabriela Adameșteanu chiar mai mult decât Anii romantici (carte citită la începutul acestui an și care îmi plăcuse oricum foarte mult). Ambele cărți mi se pare că îndeplinesc, malgré soi, și rolul de istorii necanonice și neoficiale ale literaturii române contemporane pentru că găsești în ele detalii de viață literară și culturală foarte interesante. E un fel de privire dinăuntru a unei lumi pe care o cunoști de la depărtare și din tot felul de manuale, dar o privire mai degrabă detașată, fără prejudecăți și părtiniri.
Este o întreagă lume literară acolo care se trezește la viață, cu legăturile și particularitățile ei, mai mult oameni decât cărți și, de aceea, cu atât mai prețioasă întrucât sunt informații pe care nu le găsești în manuale și nu le afli la cursuri. De la descrierea lui G. Călinescu la catedră (rămas, până la final, Profesorul prin excelență), la marile iubiri ale literaturii române (Henriette Yvonne Stahl, Ion Vinea și Petru Dumitriu; Nicolae Manolescu și Dana Dumitriu; Marin Preda și Aurora Cornu ș.a.), scriitoare pierdute în negura istoriei literare (Alice Botez, Irina Eliade, Sonia Larian, Sânziana Pop, Alexandra Târziu, Alexandra Stănescu, Letiția Vladislav, Adina Kenereș), cârciuma de la Uniunea Scriitorilor („Madam Candrea”) și boema literară înecată în aburii alcoolului și multe, multe alte neprețuite detalii de viață și literatură.
Mi s-a părut o carte excepțională prin scriitură și prin asumarea de care autoarea dă dovadă în ceea ce privește faptele și alegerile proprii. Am simțit-o mai intimă decât Anii romantici, mai întoarsă către sine, mai dornică de a ordona lumea trăită și de a reflecta asupra ei. Pentru mine ambele cărți au fost o lectură reconfortantă și bogată, care m-a ajutat să înțeleg mai bine ultimele decenii de literatură și istorie contemporană. Mi-ar fi plăcut să le citesc în facultate și să înțeleg, astfel, mai bine literatura citită și contextul istoric care i-a dat naștere.
------
Cărțile nu au vârstă: despre Invizibilii de Ioana Pârvulescu (ilustrații de Irina Dobrescu)
Foarte interesantă și catchy ideea „vizitării” cărților, a plonjării în mijlocul universurilor literare și a rătăcirii dintr-un univers literar în altul. Probabil că este deopotrivă un vis al tuturor cititorilor, dar și lucrul pe care-l fac zilnic cu cea mai mare naturalețe. Ioana Pârvulescu a găsit un clenci literar simplu prin care să facă atractivă ideea aventurii prin lectură, prin mijlocirea bibliotecii și a bibliotecarului. În plus, o altă idee valoroasă și dezarmantă prin simplitatea sa este cea a cărților care nu au vârstă: nu există cărți pentru copii sau pentru adulți, ne spune ea, există doar cărți care „se schimbă și te schimbă”. Și, după cum știe orice cititor, la momentul potrivit vei găsi și cartea potrivită. Am reușit să văd și musicalul pus în scenă după această carte și a fost, într-adevăr, spectaculos. A completat foarte bine experiența lecturii și chiar a lărgit-o în moduri surprinzătoare.
------
Darul Simonei: despre Coborârea în cetate de Simona Antonescu
În comparație cu deja clasicele Hanul lui Manuc și Chiajna din Casa Mușatinilor, Coborârea în cetate este un roman mic, dar plin, și care arată o vizibilă maturitate artistică a Simonei Antonescu (o mai mare siguranță a scriiturii și a frazelor, a construcției narațiunii, dar și a personajelor). Este un roman perfect rotund, cu o construcție solidă, personaje vii și atmosferă locală, scris într-o foarte frumoasă limbă veche românească, arhaică și regională, dar fără a fi obositoare (am remarcat și notat două forme verbale care mi-au plăcut în mod deosebit, „conăceau” și „hotărniceau” - sunt cuvinte care alcătuiesc o lume).
Este excelent redată atmosfera de târg medieval, cu meseriile și cutumele specifice, diversitatea etnică a Transilvaniei, precum și tensiunile existente între aceste etnii. Istoria mică, a detaliilor, indivizilor, gesturilor și clipelor efemere este foarte subtil și natural legată de istoria mare, a Țărilor Române, dar și a Europei medievale. Mi-au plăcut foarte mult broderiile făcute pe marginea vieții și a evenimentelor lumii (cum ar fi detaliile aparent insignifiante de la moara de hârtie din timpul bătăliei de la porțile Brașovului), detalii ale unei lumi nevăzute, continue, neafectată de mersul lumii oamenilor și hotărârile ei arbitrare și prostești.
Excelent alcătuită este și figura lui Mihai Viteazul, construită din legendele transmise din gură-n gură printre oameni, din „știrile” din foile volante care circulau prin Europa, dar și din privirea pe care oamenii obișnuiți o puteau îndrepta asupra lui de la o depărtare suficient de confortabilă cât să nu strice legenda, dar care să-i păstreze, totuși, umanitatea. Este un personaj pe care-l simți și domnitor, și om, pe care-l vezi și-l auzi și pe care, mai ales, îl poți înțelege. La fel, mi se pare binevenită recuperarea tradiției brașovene a „coborârii în cetate” (sau „ziua de călări”), tradiție care se păstrează până azi în parada Junilor Brașovului, și care reînvie o veche societate războinică, cu inițieri și ierarhie proprie, cu un port tradițional specific și care există până astăzi.
Mi-a plăcut și neașteptata și emoționanta poveste de iubire din partea a doua a cărții, dar și reîntâlnirea (tot neașteptată și emoționantă) cu un personaj dintr-un alt roman al autoarei, detalii mici care leagă lumile ficționale și le dau coerență și continuitate. Și, tot legat de asta, de-a lungul lecturii am avut pregnant sentimentul unei continuități, al unui trecut în care poți să te încrezi și care îți permite să speri că poate exista un viitor pe care să-l construiești și tu la rândul tău. În vremurile de azi, o astfel de speranță e terapie curată.
După mine, darul cel mare pe care Simona Antonescu îl face cititorilor săi este de a le reda istoria națională într-o narațiune simplă, emoționantă și, mai ales, decentă. Suntem urmașii mai multor decenii de pervertire a istoriei (confiscată când de ideologia de dreapta, când de cea de stânga), suntem o țară în care generații întregi nu cunosc istoria națională nici măcar panoramic, nu mai zic de detalii, și care nu simt nici o legătură cu personalități și locuri istorice. Eu fac parte dintr-o astfel de generație, nu mă recunosc în nici un fel de naționalism, nici istoric, nici incorect recuperat, și cu fiecare roman scris de Simona Antonescu îi mulțumesc pentru acest dar neprețuit prin care îmi redă în povești frumoase frânturi de istorie a românilor, oameni și cuvinte formatoare de lumi, tradiții și locuri.
------
Privirea înstrăinată: despre Un loc întunecat de V.S. Naipaul (trad. rom. Ruxandra Câmpeanu)
Un loc întunecat de V.S. Naipaul este un foarte bun studiu antropologic, atât în sine, prin conținutul pe care-l expune cititorului, cât și prin privirea pe care autorul o îndreaptă asupra lumii pe care pleacă să o descopere (în cazul acesta India natală, India strămoșilor săi, pe care el o cunoaște mai întâi ca mitologie familială și abia apoi ca realitate). Încă din primele pagini (foarte frumoase, foarte literare) este evident că Naipaul pleacă cu o idee gata formată despre India și Orient, o idee livrescă și construită în timp de mitologia familială, ceea ce nu-l ajută mai departe în întâlnirea cu India reală și mizeria . Percepția lui e deja deformată înainte de a ajunge, imaginea Indiei e pervertită, realitatea mizeră nu avea cum să-i fie pe măsura așteptărilor („toaletele și bucătăriile indiene sunt coșmarul vizitatorului”).
Privirea lui Naipaul este privirea străinului (deși, prin descendență se credea „de-al casei”), dar și cea a cititorului îndrăgostit de un tărâm mitic a cărui imagine reală nu are cum să se ridice la înălțimea celei livrești. Încă de la început, Naipaul calcă cu stângul în India și întrucât nimic din ce găsește acolo nu se potrivește imaginii sale mentale, totul este respins. Efectiv totul îi pute (la modul cel mai propriu)!
Privirea pe care o plimbă deasupra Indiei și indienilor este de o aroganță strivitoare. Există un dispreț suveran în felul în care privește totul în jur („o rasă de oameni închirciți”) și care nu are cum să fie îndulcit cu nimic (ilustrator mi se pare fragmentul cu „strivitorii de terci”). Nu e de mirare scandalul pe care l-a produs cartea în India și faptul că pentru zeci de ani a fost criticată și contestată (există și legenda că ar fi fost interzisă, deși oficial nu a fost niciodată interzisă, doar că nici nu a fost încurajată lectura).
Călătoria lui Naipaul este prin excelență călătoria de descoperire a Celuilalt, în toată stranietatea și alteritatea sa. Jurnal de călătorie împănat cu detalii antropologice și reflecții personale ale autorului (gen literar care, am descoperit acum, poartă denumirea de travelogue), cartea este dovada vie că ochiul uman nu e doar văz, e privire. Iar privirea pe care Naipaul o îndreaptă asupra Indiei este strivitoare. E privirea care-l descoperă pe Celălalt în întreaga sa alteritate și nu îi găsește umanitatea, deși încearcă. M-am gândit de multe ori că era o lectură perfectă la cursurile de antropologie de la facultate (alături de altele precum Tropice triste de Claude Lévi-Strauss sau Argonauts of the Western Pacific de Bronisław Malinowski).
Dincolo de disprețul strivitor al privirii lui Naipaul (de origine indiană, dar născut în Trinidad Tobago, colonie britanică, și educat la Oxford) cartea te ajută să înțelegi foarte bine ce înseamnă șocul cultural pe care-l suferi la întâlnirea cu alteritatea extremă. Naipaul călătorește din Europa în Asia cu vaporul și trenul, o călătorie făcută într-un ritm mai natural și mai normal decât posibilitatea de a „arde” distanțele cu avionul, ceea ce-i permite să simtă foarte bine îndepărtarea de Occident și apropierea de Orient și se trezește în fața unei realități care nici nu corespundea cu cea din mintea sa, dar care era și construită pe coduri culturale extrem de diferite (diferențele între ceea ce este pur/impur în India și ceea ce este curat/murdar în Europa sunt revelatoare în acest sens).
------
Un debut strălucit(or): despre Străinul de Albert Camus (trad. rom. Daniel Nicolescu)
Am citit Străinul de Albert Camus având prezent în minte Ceea ce nu poate fi rostit (Flesh) de David Szalay („mie mi-era totuna” la Camus și „mda”, la Szalay, ambele menite să sublinieze lipsa oricărei implicări a personajelor). Dacă l-aș fi citit pe Szalay înainte aș fi spus clar că seamănă cu Străinul (nu neapărat că se inspiră, pentru că nu am găsit vreun interviu în care Szalay să fi mărturisit asta). Ca și romanul lui Szalay, și cel al lui Camus mi s-a părut mai degrabă un experiment literar prin sărăcia mijloacelor literare folosite, deși ambii mi se pare că „se dau de gol” la un moment dat, Camus prin splendidele descrieri de natură și de atmosferă*, iar Szalay prin faptul că spre final nu rezistă și trece mai departe de „flesh” intrând în emoțiilor și sentimentelor interioare (nu doar cele care se văd la exterior).
Ca roman de debut Străinul mi s-a părut foarte puternic, deși l-am simțit și puternic tezist, și m-a făcut să-mi doresc să citesc (sau să recitesc? nici nu mai țin minte ce am citit în tinerețe dintre operele lui) Omul revoltat și Mitul lui Sisif (ș.a., de preferință în ordine cronologică, dacă timpul permite). De asemenea, cred că ar fi ideal să citesc tot acum și o carte recent apărută în română, Reflecţii despre ghilotină, care cred că ar nuanța mult procesul din Străinul și condamnarea finală. De asemenea, discuția pe care o deschide Camus referitor la pedeapsă și execuție mi-a adus aminte de teza lui Hanno Sauer din Inventarea binelui și a răului, conform căreia noi suntem o specie autodomesticită, iar ceea ce stă la baza moralității noastre este chiar inventarea pedepsei cu moartea.
------
„Cel mai mare imperiu pe care poți să-l stăpânești...”: despre Seneca de Emily Wilson (trad. rom. Alexandru Suter
„Cel mai mare imperiu pe care poți să îl stăpânești ești tu însuți” (Seneca, Scrisori către Luciliu) - cu asta începe biografia pe care clasicista Emily Wilson i-o face filozofului și omului politic roman, Lucius Aenneus Seneca. Iar acest citat este reprezentativ, deopotrivă, pentru minunata imagine de sine pe care și-a construit-o Seneca, cât și pentru eșecul său. Bref, viața lui Seneca pare să fie ilustrarea perfectă a zicalei: „E mai bine să faci ce zice popa, nu ce face popa.”
Am citit cartea din dorința de a-mi răspunde la întrebarea „Cum poate cea mai bună educație să dea naștere celui mai mare monstru?”, o întrebare pe care o aveam în minte de când am citit Ultima după-amiază a lui Seneca de Marianne Jaeglé, un roman despre relația lui Seneca cu pupilul său, împăratul Nero, dar la care mă gândeam și în timp ce ascultam memoriile împăratului Marcus Aurelius, Gânduri către sine însuși (citite cu vocea calină și soporifică a lui Marcel Iureș), tatăl unui alt împărat-tiran, Commodus.
Dincolo de felul în care Emily Wilson a reușit să încropească o biografie excelentă din puținele date care ne-au rămas despre Seneca (parcimonios în scrierile sale cu detaliile despre viața sa privată), cartea face și o excelentă contextualizare a lumii în care a trăit acesta. De la detalii de viață privată, la evoluția filozofiei antice (nu doar a celei romane, ci și a celei grecești), la informații literare și istorice ale vremii, precum și o foarte bună sinteză a moștenirii lui Seneca până azi (de la felul în care tragediile lui în cinci acte au influențat dramaturgia modernă, până la revirimentul stoicismului în epoca contemporană).
Este o carte pasionantă, care se citește ușor și cu plăcere. E a doua oară când mă întâlnesc cu Emily Wilson anul ăsta, prima oară a fost când am descoperit fabuloasa traducere pe care a făcut-o Odiseei în limba engleză, și deja sper că ne vom mai intersecta. Între timp, am aflat și de o altă biografie a lui Seneca făcută de Pierre Grimal (care i-a dedicat una și împăratului Marcus Aurelius), dar cred că mai fac o pauză de la înțelepciunea stoică. E simpatică și bine intenționată, însă dăscăleala continuă devine obositoare. E mai bine s-o consumi (și s-o oferi) periodic în doze mici.
------
Copacul cu povești: despre Visul jaguarului de Miguel Bonnefoy (trad. rom. Tristana Ir)
Visul jaguarului de Miguel Bonnefoy este un roman în dulcele stil clasic al realismului magic, de evidentă influență marquesiană (și nu numai, dar la Márquez te gândești prima dată), o carte pe care eu am citit-o cu lingurița și în care mi s-a părut că nu importă atât povestea, cât poveștile. „Copacul cu povești” mi se pare metafora potrivită pentru această carte pentru că fix așa o simți: ca un construct organic în care fiecare ramură e o lume în sine.
Mi s-a părut o carte scrisă pentru simpla plăcere de a scrie povești, opera unui tânăr povestaș care vrea să înapoieze lumii o parte din frumusețea pe care a descoperit-o în vieți și în povești. Un roman plin, rotund, bine echilibrat (poate un pic prea bine echilibrat, treabă care te scoate puțin din organicitatea realismului magic), o lectură lejeră cu multe pasaje de subliniat și multe povești de ținut minte.
------
Puterea ascunsă sub aparența fragilității: despre Gălbenele de Troy James Weaver (trad. rom. Vlad Drăgoi)
Gălbenele de Troy James Weaver este, dacă pot spune așa, un roman amuzant despre depresie și sinucidere. Știu cum sună asta, dar n-am ce-i face: chiar asta e impresia pe care ți-o lasă lectura.
Amintind de Nimeni nu vorbește despre asta de Patricia Lockwood, ca stil al scriiturii (lapidar, poetic, fragmentar) și poveste a alienării în societatea contemporană, Gălbenele este o carte despre prăpastia dintre aparență și esență care te face să te întrebi: oare cât poți înțelege din ceea ce se întâmplă în mintea omului din fața ta? Fie că este vorba despre vânzătorul care-ți dă restul la cumpărături, fie că e vorba despre un coleg de muncă sau despre partenerul cu care îți împarți casa și viața: cât de mult putem înțelege până la urmă din ceea ce simte și gândește omul de lângă noi?
Mi-a plăcut metafora florală din titlu, deși din câte știu eu acele flori se numesc în română „crăițe”, le găsești vara prin toate piețele în cutii de răsaduri pentru că sunt foarte bune de pus în grădină ca să apere culturile de dăunători. În engleză numele lor e și mai frumos, marigold, însă e posibil să li se spună și „gălbenele” prin alte părți, iar metafora lor este frumos devoalată în carte, deci cine are ochi de privit se descurcă și cu crăițe și cu gălbenele.
E o carte de citit într-o pauză de cafea, perfectă pentru momentele când ai nevoie de o poveste cu cap și coadă care să-ți ofere o evadare fictivă scurtă.
------
Înțelepciunea clasică: despre Amintiri din viitor de Irene Vallejo (trad. rom. Lavinia Similaru)
Mi-a plăcut de Irene Vallejo de la Infinitul într-o trestie. Cum era să nu-mi placă? O carte despre cărți care te plimbă printre epoci, cărți și oameni ai cărții, într-o geografie haotică pe care o simți fără margini, așa cum e lumea cărții în mintea oricărui cititor. Am invidiat-o fără rușine (invidie bună s-ar putea spune, dar am simțit și o înțepătură acolo) când povestea cum s-a plimbat ea prin Florența și Oxford pe străduțe bătrâne și biblioteci medievale, dar m-a și obosit un pic emfaza ei. Am comparat-o cu Alberto #MyAmor Manguel și a ieșit câștigător stilul lui mai bonom, mai rezervat, mai autoironic.
Așa că am început Amintiri din viitor cu certitudinea că voi găsi ceva care să-mi placă, dar că nu are rost să-mi setez prea sus așteptările. Și, cum se întâmplă de obicei când începi o carte cu idei preconcepute, m-am înșelat. Mi-a plăcut enorm Amintiri din viitor și Manifestul pentru lectură din final. Mi-a plăcut cum a reușit Irene Vallejo să aducă în contemporaneitate idei, lecții, situații, cuvinte și tot felul de alte manifestări ale lumii antice clasice în niște eseuri scurte ca niște crochiuri, dar care erau în concizia lor adevărate perle de înțelepciune.
Am citit-o încet, foarte încet, în vreo patru luni, pentru că n-am avut nici un motiv s-o grăbesc, dar și pentru că am simțit că citită prea repede se transforma, ca orice pharmakon, din leac în otravă. Este o carte de înțelepciune vie, care poate fi cea mai bună mărturie a faptului că lumea culturii și a cărților nu este o lume moartă, o lume îngropată între file și în biblioteci prăfuite. Vorbind despre înțelepciunea clasicilor, Irene Vallejo vorbește în același timp despre lumea noastră de azi, pentru că fie că ne deplasăm cu viteza calului sau a rachetei, ne unesc aceleași idealuri, dar și aceleași prostii.
------
Obositoarele divorțuri mame-fiice: despre Amma de Saraid de Silva (trad. rom. Daniela Preda)
Amma de Saraid de Silva este o saga de familie despre „divorțurile mamă-fiică”, despre legăturile și rupturile din sânul familiilor, despre identitate și acceptare, despre greșeli și regăsire. Este, de asemenea, o poveste care se citește ușor și cu plăcere, deși vorbește despre lucruri dureroase și traume transgeneraționale. Însă accentul pus pe conflictele familiale te fac să te simți apropiat de personaje și te țin alături de ele până la final. Suntem, în esență, o specie comunicativă (bârfitoare, spun unii), a cărei inteligență este în primul rând socială: suntem condiționați generic să le placă poveștile despre viețile altor oameni, iar o poveste despre viețile a trei femei din aceeași familie (bunică, fiică-mamă, nepoată) are toate șansele să ne stârnească curiozitatea.
Dincolo de dramele familiale, mai mici sau mai mari, romanul este interesant și din punct de vedere cultural întrucât mare parte a acțiunii se petrece în Asia de Sud și Sud-Est (Sri Lanka și Noua Zeelandă, cu scurte popasuri în Londra, probabil mai ales pentru contrast). Sunt multe detalii despre tradiții, mâncare, vestimentație, cutume și culoare locală pe care le simți accentuat întrucât le citești cu ochii străinului (eu, de exemplu, îmi imaginez foarte greu bogăția mâncărurilor asiatice pentru că nu mi-e familiară, deși e o componentă importantă în orice carte asiatică). Este o carte despre rădăcini și identitate, despre asumare și rătăciri, despre exil și întoarcerea la origini.
------
Mai jos las câteva imagini ale câtorva evenimente din februarie-aprilie pe care aș vrea să le amintesc: conferința susținută de Narine Abgarian la Teatrul Odeon, un prilej de pură bucurie literară, lansarea romanului Coborârea în cetate de Simona Antonescu, o discuție pe marginea romanului Pacienții doctorului Garcia de Almudena Grandes care a avut loc la Institutul Cervantes din București și a fost urmată de proiecția documentarului Almudena (minunat prilej de a o cunoaște mai bine pe această scriitoare monumentală), lansarea noii colecții Alt Unghi a Editurii Alice Books, musicalul Invizibilii după cartea Ioanei Pârvulescu și, evident, cluburile Editurii Trei, excelent prilej de interminabile&savuroase discuții despre cărți.
Scrie un comentariu