Lecturile lunii aprilie 2026

Lecturile lunii aprilie s-au împărțit între literatură medievală și contemporană, în funcție de cluburile de carte la care am participat. Provocarea Un an de lecturi. Literatură europeană clasică mi-a ocupat destul de mult timp și, pe lângă cărțile pe care le-am citit integral pentru articolul dedicat lui Dante Alighieri, am mai citit tot felul de fragmente din alte volume. În plus, am început să urmăresc în paralel și un podcast extrem de interesant și care se potrivește minunat acestei provocări literare, și anume Eu cu cine gândesc? un dialog incitant și pasionant dintre Theodor Paleologu și Răzvan Ioan pe care îl recomand.

Cărțile de literatură contemporană din aprilie au fost în registre diferite, două romane comerciale (sau, cum se spune la întâlnirile de la târgurile de carte, upmarket women's fiction) și un roman literary fiction. Primele două romane au fost ambele cărți despre cărți și cu protagoniste feminine: Corespondenta de Virginia Evans (trad. rom. Andreea Năstase) și Regele de Inimă Roșie de Lily King (trad. rom. Laura Karsch). Romane ușurele, sunt lecturi bune de vacanță sau de weekend, cu scriitură lejeră, dar cu pretenții literary prin tot felul de trimiteri.

Corespondenta este un roman în stilul consacrat de Frederick Backman cu Un bărbat pe nume Ove, având ca protagonistă o femeie de 70 de ani, cititoare împătimită și mare pasionată de a scrie (de mână!) scrisori. Pe lângă scrisorile pe care le schimbă cu diferiți membri ai familiei și prieteni (cele mai emoționante fiind cele dintre ea și prietena ei de-o viață și care se termină mereu cu „Tu ce mai citești? Eu citesc...”), marea găselniță a romanului este imaginarea unei corespondențe între protagonistă și diferiți scriitori contemporani (printre care Joan Didion, Ann Patchett sau C.S. Lewis).

Regele de Inimă Roșie este construită pe alte planuri temporale: începe ca un roman academia și ajunge la îndoielile și greutățile vârstei de mijloc (married with children, vorba cântecului). Citindu-l, am descoperit că autoarea are o preferință pentru trio-urile amoroase (dar luați doi câte doi, fără emoții de ménage à trois) și pentru referințele literare presărate prin carte. Ce nu am descoperit a fost legătura cu precedentul roman, Scriitori și îndrăgostiți (pentru că sunt niște detalii care nu se potrivesc). Altfel, dintre cele trei romane ale ei pe care le-am citit până acum (cel de-al treilea este Euforia pe care încă nu l-am terminat), acesta mi s-a părut cel mai comercial (l-am avut la clubul de carte Editura Trei unde discuțiile au fost foarte interesante: teoria mea cum că e un roman scris ca să placă unui public cât mai larg a fost contrazisă de scriitoarea Simona Antonescu care a fost de părere că e mai mult o scriere terapeutică; e posibil să ne înșelăm amândouă, dar discuțiile au fost foarte incitante). Eu am citit-o cu interes, mi-a plăcut mai ales prima parte, cea a studenției, precum și scurtele meditații asupra literaturii (Lily King e și scriitoare de creative writing). Ca și Corespondenta, pe lângă aluziile livrești, are și o bună parte de meditații asupra vieții, îndoieli, regrete, alegeri care ne construiesc destinul, ceea ce le face pe ambele cărți bune de discutat la cluburi.

Tot la literatură contemporană este și cel mai recent roman tradus al lui Han Kang, scriitoarea sud-coreeană laureată a Premiului Nobel în 2024, Lecția de greacă (trad. rom. Diana Yüksel). Acesta a fost romanul pe care l-am discutat la Clubul cititoarelor și cititorilor de cursă lungă, iar opinia majorității a fost favorabilă, însă mie mi s-a părut un roman neînchegat și mai degrabă schițat decât terminat. Și, apropo de Regele de Inimă Roșie, la Han Kang am avut și eu impresia că a fost mai degrabă o scriere terapeutică, un fel de nevoie a scriitoarei de a se elibera de o anumită anxietate socială și nu numai (este foarte evidentă o senzație acută de stranietate a lumii, o înstrăinare și o alienare extrem de accentuate). De altfel, și scriitoarea a mărturisit că a scris-o într-o perioadă destul de tulbure (am aflat asta la club, după ce terminasem de citit cartea). Altfel, interesantă ideea lecțiilor de greacă (și detaliile legate de scriitură, fonetică, limbaj și gândire) și legătura improbabilă, dar înduioșătoare între un profesor care orbește și o studentă care nu mai poate vorbi.

Pentru clubul cu Divina Comedie de Dante Alighieri am recitit Infernul (în traducerea Etei Boeriu, deși am mai deschis-o și pe cea a lui Coșbuc). Nu am reușit nici de data asta să ajung la Paradis, deși după ce am citit Ochii Beatricei. Cum arăta cu adevărat lumea lui Dante? de Horia Roman Patapievici am aflat că, de fapt, acesta este cea mai frumoasă parte a poemului. Tot Patapievici m-a convins să nu mai ocolesc traducerea lui Coșbuc care, deși mai puțin prietenoasă, este, de fapt, cea care respectă cel mai mult litera textului dantesc (Eta Boeriu e mai frumoasă și mai accesibilă, ceea ce o face de preferat, mai ales că oricum ar fi Divina Comedie nu e o lectură ușoară). Mi-a plăcut cartea lui Patapievici și mi-a plăcut să urmăresc felul în care s-a cristalizat și dezvoltat pasiunea lui pentru acest poem.

Pentru a intra mai ușor în atmosfera medievală am mai citit și Sidi. O poveste de la graniță de Arturo Pérez-Reverte (trad. rom. Mioara Adelina Angheluță) și Héloïse și Abélard. Autoportrete epistolare (trad. rom. Dan Negrescu). Romanul lui Pérez- Reverte mi-a plăcut mult, mi s-a părut foarte bine documentat, atât în detalile de atmosferă, cât și în personajele pe care le reînvie. Partea cea mai reușită este atmosfera vieții medievale pe care o redă foarte bine în mai multe contexte: gospodării simple, de familie, viața la curtea spaniolă creștină vs. viața la o curte musulmană, viața pe drumuri și în teritoriile de graniță, viața pe câmpul de luptă. Sidi e un personaj complex, reușit, bine construit și convingător, dar cel mai interesant mi s-a părut personajul regelui musulman al Zaragozei, Mutaman. Un personaj luminos, distins, educat, curios, înțelept și înțelegător, dar și cu suficiente umbre cât să-i vedem și slăbiciunile și ambițiile mărunte inerente oricărei firi umane. Finalul mi s-a părut cam abrupt, dar m-a lăsat cu speranța unei posibile continuări.

Pe lângă diferite povești de dragoste și eroism medievale din volumul Marile legende medievale de Francesc Miralles pe care i le-am citit Ilincăi la culcare (pe interes: voiam să mi le reamintesc și am găsit ocazia să fac două lucruri deodată) am recitit și corespondența doi celebri iubiți medievali Héloïse și Abélard (în singura ediție pe care o știu în română, cea tradusă de Dan Negrescu). Ca multora, probabil, și mie mi-a plăcut mai mult de Héloïse (mai asumată, mai onestă, mai emoționantă) decât de Abélard (preocupat mai degrabă de gloria lui intelectuală). Am mai completat cu lecturi din Ghidul călătorului în Anglia medievală de Ian Mortimer, Limba română: origini și dezvoltare de Maria Cvasnîi Cătănescu și O scurtă istorie ilustrată a românilor de Neagu Djuvara (pentru partea dedicată spațiului românesc în Literatură europeană clasică) sau Dicționar tematic al Evului Mediu Occidental coord. de Jacques Le Goff și Jean-Claude Schmitt (o carte care îmi este alături de mulți ani).