• „Neștiutoriu gândul omului spre ce menește” - Miron Costin

Tot ce e și tot ce nu e iubirea

Gânduri disparate, călătorind dincolo de spațiu și timp, adunate într-un roman de dragoste atipic. Iubirea nu e același lucru cu pasiunea, iar orice întâlnire e mai mult decât o despărțire. 

Arseni nu se gândea pur și simplu la Ustina. Treptat-treptat, el se cufunda într-o lume făcută într-un fel deosebit, formată din el și Ustina. În lumea aceea el era tatăl Ustinei și fiul ei. Era prieten, frate, dar întâi și-ntâi soț. Toate aceste roluri erau libere, dat fiind că Ustina era orfană. Și le-a luat el. Faptul că și el era orfan presupunea aceleași roluri și pentru Ustina. Cercul se închidea: ei deveneau unul pentru altul totul. Perfecțiunea acestui cerc făcea imposibilă pentru Arseni reo altă prezență. Ei erau cele două jumătăți ale unui întreg, și orice adăugire i se părea nu numai de prisos, ci de neadmis. Chiar și una de o clipă și care nu obliga la nimic.

 

Odată i-a povestit despre Alexandra prietenului și colegului său Ilia Borisovici Utkin.

E posibil să fie dragoste, a spus, după ce a ezitat puțin, Utkin.

Dar dragostea (Stroev a dat din mâini) e sentimentul acela atotcuprinzător care e face, după cât înțeleg eu, să trepidezi. Care te scoate practic din minți. Iar eu nu simt așa ceva. Îmi lipsește – da. Aș vrea să fiu lângă ea – da. Să-i aud vocea – da. Dar nu la nebunie.

Tu vorbești de pasiune, care e într-adevăr un fel de nebunie. Dar eu vorbesc despre dragostea conștientă și, dacă vrei, predestinată. Pentru că atunci când îți lipsește cineva, e vorba despre o parte din tine însuți care îți lipsește. Și cauți reunirea cu acea parte.

 

Pe chei, fratele Hugo îi îmbrățișă pe cei care plecau pe calea apei. Printre lacrimi, le spuse:

Uneori, te gândești: merită oare să te atașezi de oameni dacă pe urmă e așa de greu să te desparți.

Îmbrățișându-l pe fratele Hugo, Arseni îl bătu pe spate:

Știi, prietene, orice întâlnire e mai mult decât o despărțire. Înaintea întâlnirii e gol, nu e nimic, iar după despărțire nu mai e gol. Odată ce te-ai întâlnit, nu te mai poți despărți cu totul. Omul rămâne în memorie ca o parte a ei, a memoriei. Partea asta a creat-o el, și ea trăiește și uneori intră în contact cu creatorul ei. Ce altceva face să îi simțim pe oamenii dragi la distanță? 

Laur, Evgheni Vodolazkin, Humanitas Fiction, 2014, traducere: Adriana Liciu


0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu