Trilogia Copenhagăi de Tove Ditlevsen a fost desemnată de The New York Times una dintre cele mai bune cărți din secolul XXI (mă rog, secolul XXI după anul traducerii complete în engleză: 2019, Penguin Classics; altfel, cartea este din secolul XX) și este, într-adevăr, un volum de citit, care surprinde foarte bine atmosfera specifică a unei epoci. Aici este vorba despre cartierele muncitorești și, mai târziu, grupările intelectuale daneze de pe la mijlocul secolului XX.
Stilul scriiturii este unul destul de frust, neornamentat, și cuprinde amintirile din copilărie și tinerețe ale autoarei și o parte dintre cele de maturitate (căsătoriile sale, copii, dependența de analgezice și cărțile sale). Am discutat cartea luna trecută la Clubul de carte Editura Trei și unele dintre cele mai surprinzătoare discuții le-am avut pe marginea cărei părți este mai frumoasă (părerile au fost destul de împărțite și de categorice, de ziceai că nu am citit aceeași carte și, de fapt, cam așa e mereu).
Mie mi s-a părut foarte bine surprinsă și redată partea referitoare la dependența ei de analgezice, însă trebuie să recunosc că unele dintre cele mai emoționante și lirice pasaje le-am găsit în prima parte a cărții, Copilărie. Am reprodus mai jos câteva selecții din Cap. 6 dedicat descrierii copilăriei care mi-au plăcut mult:
Copilăria e lungă și îngustă ca un sicriu, și fără ajutor nu poți evada din ea. E acolo tot timpul și toată lumea o vede la fel de limpede cum poți vedea buza de iepure a lui Ludvig cel Frumos. Nimic nu‑l deosebește de Lili cea Frumoasă, care e atât de urâtă, încât nici nu‑ți poți imagina că a avut vreodată mamă. Despre orice lucru urât sau nefericit spunem că e frumos și nimeni nu știe de ce. Nu poți evada din copilărie, iar ea se agață de tine ca un miros neplăcut. O observi la alți copii și fiecare copilărie are propriul miros. Nu o recunoști pe a ta și uneori ți‑e teamă să nu fie mai rea decât a altora. Vorbești cu o fată a cărei copilărie miroase a cenușă și cărbune, iar ea, dintr‑odată, face un pas înapoi, fiindcă a simțit duhoarea îngrozitoare a copilăriei tale. Privești pe furiș adulții a căror copilărie zace înăuntrul lor, zdrențuită și plină de găuri, ca o pătură mâncată de molii la care nu se mai gândește nimeni și care e de prisos. Nu le poți citi pe chip că au avut și ei copilărie și nu îndrăznești să‑i întrebi cum au reușit să meargă mai departe fără ca asta să le lase fețele brăzdate de cicatrici și urme adânci. Bănuiești că au luat‑o pe o scurtătură secretă și că și‑au îmbrăcat forma adultă cu mulți ani înainte de vreme. Au făcut‑o într‑o zi când erau singuri acasă și‑și simțeau copilăria ca pe trei inele de fier în jurul inimii, la fel ca Hans‑cel‑de‑Fier în basmele fraților Grimm, ale cărui inele s‑au rupt abia atunci când stăpânul său a fost eliberat. Dacă nu cunoști o astfel de scurtătură, copilăria trebuie îndurată și târșâită oră de oră, pentru un număr interminabil de ani. (…)
Copilăria e întunecată și geme mereu ca un animal mic, închis într‑o pivniță și uitat acolo. Îți iese pe gât ca respirația pe vreme rece, și uneori e prea mică, alteori, prea mare. Niciodată nu se potrivește la fix. Abia după ce te‑ai lepădat de ea ca de‑o piele de șarpe o poți privi cu calm și poți vorbi despre ea ca despre o boală de care te‑ai vindecat. Majoritatea adulților spun că au avut o copilărie fericită și poate ei chiar cred asta, însă eu nu sunt atât de sigură. Cred că doar au reușit să uite de ea. (…)
Pe oriunde ai apuca‑o, te lovești de copilăria ta și te rănești, pentru că e colțuroasă și tare, iar ea se oprește abia după ce te‑a sfâșiat cu totul. Se pare că fiecare o are pe‑a lui și fiecare în parte e complet diferită. Copilăria fratelui meu e foarte zgomotoasă, de exemplu, în vreme ce a mea e liniștită, clandestină și vigilentă. Nu e pe placul nimănui și nu folosește nimănui. Dintr‑odată e prea înaltă și reușesc să‑mi privesc mama în ochi când stăm amândouă în picioare. (…)
Într‑o zi, copilăria mea miroase a sânge și n‑am cum să nu observ sau să nu știu. „Acum poți să ai copii“, spune mama. „E mult prea devreme, n‑ai nici măcar treisprezece ani.“ Știu cum se fac copiii fiindcă dorm cu părinții mei și, orice‑ai face, n‑ai cum să nu afli. Cu toate astea, încă nu înțeleg și îmi imaginez că în orice clipă mă pot trezi cu un copilaș lângă mine. O va chema Maria, fiindcă va fi fată. Nu‑mi plac băieții și nici nu am voie să mă joc cu ei. Edvin e singurul pe care îl iubesc și îl admir, singurul cu care m‑aș vedea căsătorindu‑mă. Dar nu te poți căsători cu fratele tău și, chiar dacă ai putea, nu m‑ar vrea el. A spus‑o de suficiente ori. Toată lumea îl iubește pe fratele meu și mă gândesc adesea că lui i se potrivește copilăria mai bine decât a mea, mie. Are o copilărie croită la comandă, care se întinde pe măsură ce el crește, în vreme ce a mea e făcută pentru o cu totul altă fată, căreia i‑ar veni numai bine. Când am astfel de gânduri, masca mea devine și mai stupidă, fiindcă nu poți vorbi cu nimeni despre astfel de lucruri, și visez mereu să întâlnesc pe cineva misterios care să mă asculte și să mă înțeleagă. Știu din cărți că astfel de oameni există, dar nu descopăr niciunul pe strada copilăriei mele.
Copilărie. Tinerețe. Dependență. Trilogia Copenhagăi, de Tove Ditlevsen, trad. rom. Simina Răchițeanu, Ed. Trei, 2025, Anansi. World Fiction
Scrie un comentariu