• „Simplitatea este accesul la esenţă” - J.W. Goethe

Liberi nu sunt oamenii, ci omul, despre „Laur”, de Evgheni Vodolazkin

Liberi nu sunt oamenii, ci omul, despre „Laur”, de Evgheni Vodolazkin

Roman de dragoste, roman istoric (deși cu subtitlul „roman neistoric”), roman inițiatic, roman mistico-filozofic, Laur poate fi inclus în multe categorii, fără ca vreuna să-l caracterizeze pe deplin. Roman istoric care te face să simți cum „timpul se destramă pe la cusături”, roman de dragoste care te învață că „adevărata dragoste e în afara timpului”, roman inițiatic care îți arată că „principala dificultate constă nu în mișcare, ci în alegerea drumului”, roman mistic fără a fi dogmatic, întrucât cea mai mare înțelepciune e când știi că „trebuie nu să judeci, ci să te dumnezeiești”. Cred că cel mai simplu și mai sincer ar fi să spun că este un foarte frumos roman despre lume, despre viață, despre literatură.

Există, în Laur, o plăcere a lecturii care se oglindește într-o plăcere a scrisului și a cuvântului în toate formele sale: scris, rostit, scrijelit, gândit („Uneori nici nu contează cum și de către cine e spus cuvântul. E important doar faptul că a fost spus, odată ce a fost gândit”). Ne întoarcem, parcă, la o semnificație magică a cuvintelor, o semnificație profund umană în care lumea începe să existe odată ce a fost rostită (în sensul pe care Noica îl dă cuvântului rost).

 

Hristofor nu scria pentru că s-ar fi temut să nu uite. Chiar și ajuns la bătrânețe, el nu uita nimic. După cum i se părea lui, cuvântul scris pune în ordine lumea. Îi oprește instabilitatea. Nu îngăduie înțelesurilor să se macine. Tocmai de aceea era și atât de larg câmpul de înțeles al lui Hristofor. Potrivit ideii celui ce scria, acest câmp trebuia să corespundă vastității lumii.

Însemnările Hristofor și le lăsa de obicei acolo unde le făcuse – pe laviță, pe cuptor, pe o stivă de lemne. Nu le ridica dacă picau pe jos, prevăzând vag că aveau să fie descoperite mai târziu în plan cultural. Hristofor înțelese că, odată scris, cuvântul rămâne așa pentru totdeauna. Orice avea să i se întâmple după aceea, fiind scris, acel cuvânt avea deja consistență.

 

Deși declarat de la început „neistoric”, Laur este, totuși, un foarte frumos roman despre Evul Mediu. Specialist în medievistică occidentală și literatură rusă veche, Vodolazkin distilează cunoștințe și informații istorice despre această epocă ce continuă să fie pentru noi fascinantă și contradictorie totodată, iar ceea ce-i iese este un fel de esență concentrată și subtilă. Un roman cu parfum de vremuri trecute, de ierni năpraznice și călătorii în necunoscut, un roman care-și impune cititorului propriul său ritm.

 

Veni o iarnă cruntă. De asemenea ierni nu își aminteau nici locuitorii Pskovului, nici – cu atât mai puțin – Arseni. De altminteri, Arseni nu își amintea nici câte ierni trecuseră de când se afla la Pskov. Poate una. Dar poate că toate iernile se contopiseră în una și nu mai aveau legătură cu timpul. Deveniseră iarnă în general.

Mai întâi orașul fu troienit. Ningea zi și noapte, zăpada copleșea cu abundența ei aerul și pământul, transformând lumea lui Dumnezeu într-o masă lăptoasă. Zăpada acoperea grajdurile, casele și chiar bisericile mici. Ele se prefăceau în troiene, deasupra cărora se vedeau uneori cruci. Zăpada apăsa acoperișurile caselor vechi, și ele se prăbușeau cu un trosnet sec. Oamenii se pomeneau sub cerul liber, de unde cădea fără contenire zăpada, și nu trebuia decât o zi ca să umple casele fără acoperiș. Ninse trei săptămâni, apoi dădu gerul. 

 

Deși te acaparează, nu-l poți citi „pe nerăsuflate” și nici pe fugă. Trebuie citit încet și pe îndelete, îți cere toată atenția și trebuie să-l lași să te cuprindă și să te copleșească. Trebuie citit așa cum ar trebui citită orice carte, dar, cititori grăbiți ai timpurilor în care trăim, nu facem asta mereu. Impunându-ți propriul său ritm, unul aflat parcă în afara timpului și a spațiului, Laur te face să înțelegi ce spunea cu secole în urmă un alt cronicar medieval, Miron Costin: „nu este alta mai frumoasă şi mai de folos zăbavă decât cetitul cărţilor”. Asta e Laur: e zăbavă, e plăcere a lecturii, e lumea infinită adunată între două coperți de carte.  

 

Solomon a spus: trei lucruri nu pot să înțeleg, ba chiar patru: urma vulturului pe cer, căile șarpelui pe stâncă și cărarea corabiei ce merge pe mare, și căile omului în tinerețile lui. Asta nu a înțeles Solomon. Asta nu a înțeles Hristofor. După cum a arătat viața, asta nu a înțeles nici Arseni.

 

Un roman realist și liric în același timp, în care e minunat zugrăvit felul în care e alcătuită țesătura lumii din sutele și miile de întâmplări banale ce alcătuiesc viața cotidiană a oamenilor. Privită de aproape în detaliu și, în același timp, de la depărtare, viața oricărui om este parte integrantă din țesătura de neînțeles a lumii. Gesturi, cuvinte și evenimente disparate își găsesc ecou unele în altele fără a ține cont de distanțe temporale și spațiale. Iar în lumea asta pe care nu reușim s-o înțelegem (până la urmă cum poate fi explicată lumea? și cum putem ști că, odată explicată, am găsit interpretarea corectă?), nimic nu e definitiv.

 

Arseni întrebă:

Dacă istoria e un sul în mâinile Creatorului, înseamnă că tot ce gândesc și ce fac eu – nu eu gândesc și fac, ci Creatorul meu?

Nu, nu înseamnă, pentru că Creatorul e bun, iar tu nu gândești și faci numai binele. Tu ai fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, și asemănarea ta constă, printre altele, și în libertate.

Dar odată ce oamenii sunt liberi în gândurile și faptele lor, rezultă că istoria e creată de ei liber.

Oamenii sunt liberi, răspunse Ambrogio, dar istoria nu e liberă. În ea sunt, cum spui tu, atâtea gânduri și fapte, încât ea nu le poate aduna la un loc și numai Dumnezeu le cuprinde. Aș spune chiar că liberi nu sunt oamenii, ci omul. Dar încrucișarea voințelor omenești o asemăn cu puricii într-un vas: mișcarea lor e evidentă, dar are ea aceeași direcție? De aceea, istoria nu are țel, cum nu are nici omenirea. Țel are numai omul. Și nici asta întodeauna.

 

Dincolo de evenimente, de încercări, de prietenii, iubiri și despărțiri, dincolo de metamorfozele personajului principal (urmărit, ca într-un traseu hagiografic, de la naștere până la moarte), mi s-a părut că cea mai importantă întrebare din roman este „câte vieți trăim într-una singură”? Până la urmă, câți oameni suntem încercând să fim, totuși, unul, încercând să fim noi înșine? La finalul unei vieți se dovedește că cel mai lung drum al unui om este cel pe care trebuie să-l facă până să poată spună: eu sunt.     

 

Pe 18 august, când Ambrozie primi schima mare, era ziua Sfinților Mucenici Flor și Laur. Din ziua aceea, Ambrozie deveni Laur.

Starețul Inokenti spuse din chilia de sihastru:

Laur e un nume bun, căci planta care ți-e de-acum tiz e medicinală. Fiind veșnic verde, ea simbolizează viața veșnică.

Nu mai simt unitatea vieții mele, spuse Laur. Am fost Arseni, Ustin, Ambrozie, iar acum, iată, am devenit Laur. Viața mea a fost trăită de patru oameni care nu seamănă unul cu altul, care au trupuri diferite și nume diferite. Ce avem comun eu și copilul bălai din slobozia Rukina? Memoria? Dar cu cât trăiesc mai mult, cu atât mai mult mi se pare că amintirile mele sunt o născocire. Încetez să cred în ele, și de-aceea ele nu mă mai pot lega de cei care am fost eu în perioade diferite. Viața seamănă cu un mozaic și se desface în bucăți.

A fi un mozaic nu înseamnă să te desfaci în bucăți, a răspuns starețul Inokenti. Numai de aproape pare așa, că fiecare pietricică în parte nu are legătură cu celelalte. În fiecare dintre ele există, Laure, ceva mai important: aspirația către cel ce privește de departe. Spre cel care poate să cuprindă toate pietricelele dintr-odată. El le adună cu privirea sa. Așa e, Laure și în viața ta. Tu te-ai dizolvat în Dumnezeu. Tu ai frânt unitatea vieții tale, ai renunțat la numele tău și chiar la persoana ta. Dar și în mozaicul vieții tale există ceea ce unește toate părțile ei componente: aspirația către El. În El, ele se adună din nou.

 

Părerea mea este că experiența citirii acestui roman este una foarte personală. Liric și aproape hipnotic, mie mi s-a părut absolut fascinat și, până acum, nu am găsit pe cineva căruia să nu-i fi plăcut. Este un roman care invită la visare, la meditație, la introspecție, un roman care te scoate din lume doar pentru a te face să te întorci asupra ei cu o privire nouă, o privire avidă de cunoaștere și de experiență.

 

Au mai scris despre Laur: Răzvan van Firescu, Constantin Piștea, Valeriu Gherghel, Dragoș C. Butuzea, Ioana Bâldea Constantinescu, Jovi Ene, Dana Jenaru.

Laur, de Evgheni Vodolazkin, Humanitas Fiction, 2014, trad. Adriana Liciu, col. „Raftul Denisei”

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

„Sticletele”, de Donna Tartt (fragmente în avanpremieră)

Romanul „Sticletele” de Donna Tartt a câștigat Premiul Pulitzer pentru Ficțiune în 2014 și este bestseller internațional. În limba română va apărea la Editura Litera la finalul lunii aprilie în traducerea Justinei Bandol.

„Amintirea dragostei”, de Jim Fergus (fragment în avanpremieră)

Fragment în avanpremieră din romanul „Amintirea dragostei”, de Jim Ferguson, un roman istoric despre Parisul anilor 20.

Un roman istoric ce pare o distopie, despre „Într-o noapte de iarnă”, de Simon Sebag Montefiore

Eu am citit pe nerăsuflate cartea asta și cred că e potrivită mai ales pentru cei care nu au citit foarte multă istorie, dar ar vrea să cunoască mai bine perioada modernă și contemporană. Stilul e lejer, se citește ușor, iar detaliile istorice nu încarcă inutil acțiunea, din contră, o fac mai interesantă. Thriller istoric și roman de dragoste totodată prezintă atmosfera din Rusia lui Stalin în primele luni după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial în Europa.

2 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu


  1. PrintregRanduri 27-12-2015 12:35

    Interesantă recenzia! Ei bine, iată un cititor care nu s-a lăsat cu totul vrăjit de „Laur”. Nu pot să neg că nu mi-a plăcut tenta filosofică, mistică pe care o are. Am fost, de asemenea, emoționată de poveste, poate și pentru că am făcut tot timpul o analogie cu „Narcis și Gură-de-Aur”, unul dintre romanele mele preferate. Cu toate acestea, „Laur” m-a dezamăgit prin prisma stilului. Deși am încercat să fiu tolerantă și să admir frumusețea simplității, stilul pur și simplu nu m-a atras. Propozițiile de multe ori erau prea..banale, lipsite de sens, anticipai ceea ce voia sa spuna, pentru că mai spusese de câteva ori în propozițiile anterioare. Amuzant mi s-a părut tabloul sticlelor de plastic într-o pădure de Ev Mediu...Dincolo de micile scăpări care, recunosc, m-au îndepărtat de a-i da nota 10, este o carte frumoasă, impresionantă prin mesaj, nicidecum prin stil..părerea mea. Chiar intenționez să îi scriu curând o recenzie.

    Raspunde
  2. Laura Câlțea 27-12-2015 20:47

    Am discutat „Laur” la unul dintre cluburile de carte de la Infinitea (cel din noiembrie) și mai multe fete au spus același lucru ca și tine: că li s-a părut o carte bună, dar, în final, nu le-a „convins”. Mie mi-a plăcut pentru că mi s-a părut că se apropie foarte bine de atmosfera medievală (toate repetițiile care ție nu ți-au plăcut fac parte dintr-un ritm medieval care nouă acum ni se pare plictisitor). Înțeleg și punctul tău de vedere și, sincer, eu m-am mirat că anul trecut „Laur” a fost o carte așa de populară în social media (tocmai pentru că mi se pare că nu e ușor de înțeles). Una peste alta, chiar dacă nu-ți place neapărat, măcar nu e o carte proastă :)