• „Cine fuge de suferință, matematic ratează fericirea” - Alexandru Paleologu

Copacii din București

Lola Lafon, despre un București pe care nu au cum să-l vadă bucureștenii...

Nu mi-ați vorbit niciodată despre copacii Bucureștiului, iată cum aș fi putut să-mi încep scrisoarea către Nadia în mod concret și anodin; aici, copacii își desfășoară brusc ramurile peste acoperișurile caselor părăsite și iarba năpădește crăpăturile unui trotuar sfârtecat, aici, niște copaci se deschid deasupra umbrelor lor, frunzișurile se statornicesc, se înstăpânesc. Ulmi, tufe de liliac, stejari, frasini, plopi și arțari, tei și carpeni cuprind spațiul, conchid timpul.

Nu mi-ai spus niciodată că aici totul e la vedere; la noi, în Vest, cablurile sunt îngropate, fațadele revopsite, totul trebuie să arate bine, șoselele sunt netede și proaspăt betonate; aici, la trecerea tramvaielor, grămezi de cabluri misterioase și încâlcite freamătă ușor aproape de cer.

Mergeam la întâmplare, mă duceam la întâlnirile mele pe jos, notam totul cu fervoare. Podul de peste Dâmbovița, balustrada ruptă pe doi metri și nesemnalizată, aici nimeni nu prezumă fragilitatea cetățenilor; la București nu vezi niciunul din acele panouri cu lumină intermitentă care te anunță că mâine va fi cald și trebuie să bei apă, gropile din asfaltul fărâmițat formau adevărate cratere, pe care trecătorii le evitau fără a înceta să vorbească la telefon. /…/

Aveam întâlnire în cafenele la modă, instalate în frumoase case victoriene cu porticuri din fier forjat, grădinile împodobite cu becuri multicolore erau pline de tineri îmbrăcați ca peste tot în Europa, unul dintre aceste localuri era decorat „după moda dinainte”, ca în timpul regimului comunist, era locul cel mai popular din oraș, nu auzeai decât vechi cântece pionierești. /…/

Mergeam spre ceea ce a fost palatul lui Ceaușescu, mi se părea apropiat, dar cu cât mergeam, cu atât se îndepărta, le spuneam asta celor pe care îi întâlneam, destul de mulțumită de remarca mea, ei dădeau din umeri, toți avuseseră experiența asta, anvergura acelei construcții era greu de calculat, de ce n-o demolați, întrebam eu, iar ei mă priveau chiorâș, nu mai avem trecut tot încercând să băgăm totul sub preș, spuneau cei sau cele care fuseseră martori, pe vremea când erau copii, ai construirii sale, și așa bătrânii nu suportă să ne povestim amintirile frumoase. 

Lola Lafon, Fetița care nu zâmbea niciodată

Mai poți vedea și Inocența e mai sexy decât vă închipuițiCa toate celelalte


0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu