„Viaţa de după carte” de Radu Pavel Gheo (fragment)

Vă invităm să citiți un fragment în avanpremieră din volumul Viaţa de după carte de Radu Pavel Gheo, în curs de apariție la Editura Polirom.

Ce legătură ar fi putut să aibă Arghezi cu cineva pe nume Pauker? De ce Caragiale le ura adversarilor săi să aibă măcar un copil „literat român”? Ce fel de mici strategii folosea Camil Petrescu pentru promovarea cărților lui – sau cum era el însuși folosit în scopuri similare? Acestea sunt doar câteva dintre temele atinse în istorioarele care alcătuiesc volumul de față. Radu Pavel Gheo își construiește discursul cu pasiunea celui care nu doar citește, ci și trăiește printre pagini, ediții rare și istorii literare, Viața de după carte devenind, întâi de toate, un manifest discret pentru păstrarea valorii culturale a cărții și un spațiu al memoriei culturale, în care simpla evocare a ediției unei cărți sau a unui autograf se transformă într-o aventură cu iz polițist, iar la final într-o invitație de prețuire a cărții-obiect. Folosind instrumentele unui detectiv literar experimentat, descâlcind fire și limpezind ape ale unor povești uitate sau neștiute, Radu Pavel Gheo ne propune un volum care confirmă că pasiunea pentru lectură poate deveni ea însăși o formă de creație.

RADU PAVEL GHEO (n. 1969) a absolvit în 1994 Facultatea de Litere a Universităţii de Vest din Timişoara, după care a lucrat ca profesor, redactor radio şi redactor de revistă în Iaşi şi Timişoara. În 2001 a emigrat în Statele Unite, dar a revenit în ţară după un an. În perioada petrecută în SUA a muncit ca vînzător la un fast-food, la un magazin alimentar şi la o librărie Barnes & Noble, experienţă relatată în volumul Adio, adio, patria mea cu î din i, cu â din a (Polirom, 2003, 2004, 2013, 2023). A debutat cu Valea Cerului Senin (Athena, 1997). La Polirom a mai publicat: Românii e deştepţi. Clişee mioritice (2004, 2006, 2014), Fairia – o lume îndepărtată (2004, 2016), DEX-ul şi sexul (2005, 2016), Tovarăşe de drum. Experienţa feminină în comunism (coord., cu Dan Lungu, 2008; tradus în italiană), Numele mierlei (2008), Noapte bună, copii! (2010, 2017; tradus în italiană şi spaniolă), Disco Titanic (2016, 2022; tradus în sîrbă și germană), Un drum cu Ceapă (2020). A scris și piesa de teatru Hold-UP Akbar sau Toţi în America, pusă în scenă de Teatrul Naţional din Timişoara în stagiunile 2007-2008 şi 2008-2009. Este inclus în mai multe antologii de proză din ţară şi din străinătate. Printre distincţiile literare obţinute se numără premiul Uniunii Scriitorilor „Andrei Bantaş” pentru traducere (2007), Premiul Naţional de Proză al Ziarului de Iaşi (2011), Premiul pentru Proză acordat de Observator cultural (2017), Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara (2004, 2006, 2011, 2017, 2020). În 2003 a devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România, iar în 2005 membru al PEN Club România. În prezent trăieşte în Giroc, lîngă Timişoara.

Viaţa de după carte de Radu Pavel Gheo (fragment)

Un interludiu cu Camilache 

Printre articolele puse în vînzare online de diverși anticari am descoperit la un moment dat o scrisoare adresată lui Camil Petrescu cîndva în perioada interbelică. Scrisoarea propusă spre vînzare – cu un facsimil destul de lizibil – e savuroasă și, aproape sigur, autentică. Presupun că și inedită. În 1981 Florica Ichim a publicat la Editura Minerva două volume de Scrisori către Camil Petrescu, dar cea pe care o propun aici spre lectură și delectare nu cred să fi fost inclusă în respectiva ediție sau să fi apărut vreodată altundeva – cel puțin nu în anii 1980. Și ar fi păcat să rămînă necunoscută: în cele trei pagini ale ei, epistola reușește să ofere o mostră veridică și incitantă de moravuri cultural-mondene de Capitală din interbelicul nostru dătător de nostalgii. Ea îi aparține unei doamne ce a fost, cred, destul de apropiată de Camil Petrescu. Sau, în cazul acesta, de „Camilache“.

Nu m-aș fi gîndit niciodată, dar să recunoaștem că e un apelativ drăguț pentru unul dintre membrii panteonului nostru literar. Căci așa începe scrisoarea în cauză, cu un „Camilache băiatule“ scris cu litere ferme, ce denotă siguranță și aplomb – sau, cum am zice astăzi, tupeu. Ca, de altfel, întreg textul scrisorii.

Epistola interbelică are trei pagini numerotate, nu foarte mari (format A5), scrise destul de lăbărțat și, cum ziceam, cu un ton ferm și degajat, pe hîrtie cu antetul „Teatrul Național din București. Direcțiunea“. Așadar, dat fiind și conținutul lor, e aproape sigur că autoarea ei a fost actriță la acel teatru și, inevitabil, gîndul mă poartă iar la Patul lui Procust, al cărui pandant istoric ar putea fi. În plicul scrisorii trebuie să mai fi fost un set de texte, care însă nu s-au păstrat (cum nu s-a păstrat nici plicul), căci respectiva actriță (să convenim că e așa), după ce îl abordează atît de familiar pe băiatul Camilache, îl anunță că îi trimite „alăturatele“ pentru a se relansa în scris. Declarînd cu o siguranță obraznică și – aici – plăcută că textele respective sînt, desigur, bune, trece la cîteva comentarii jucăușe despre amorul sau amorurile ei, apoi revine îndrăzneață la țelul urmărit, fără dubii, rețineri sau rugăminți, ci mai degrabă amenințînd (tot jucăuș). Înspre final schimbă încă o dată tonul, lansînd promisiuni destul de transparente (și apetisante). Și chiar dacă nicăieri Camilache nu e numit cu numele întreg, orice îndoială privind identitatea destinatarului e alungată de simpla lectură a epistolei, reprodusă mai jos cu grafia epocii și cu micile ei greșeli ortografice:

 

„Camilache băiatule.
Îți trimit alăturatele pentru a mă... relansa în publicitate. Bucățile sunt bune, mi le-a citit persoane simandicoase. Și apoi e destul că le găsesc bine eu. În sfârșit... amorul mʼa mai relaxat. În concret nu știu cum. În abstract însă am început a putea scri. Cu N. sunt în cele mai bune relații... metafizice. E o nebunie. Și e așa bine! — Te rog în primul număr liber al «Universului lit.» adică cel de Joi 22 sau Vineri 23 nu știu când apare. Îmi faci și clișeu și scrii și cele ce am pus eu ca en-tête așa cum ai făcut la Ticu Arhip [sic!]. Am în cap o serie întreagă de «oameni din scenă» și te asigur că măcar de valoarea criticei oficiale ar fi și ei. — Haide Camilache. Să nu faci pe gomosul. Vezi și tu că e rău să fii ostracizat. Eu poate în curând —— Dar astea nu se scriu. În tot cazul răspunde-mi [subl. în text], sau treci imediat pe la mine, între 10 și 1 în orice dim. la Teatru, eu nu știu dacă după amiaza ești la Redacție și apoi e mai greu acolo. Să știi că dacă nu hotărăști să-mi publici o să-ți cadă «Mitică» [subl. în text] și eu de publicat tot public oamenii mei din scenă și te frec... Doamne! Doamne! Dar tu ești mic și prost... mănânci mult și te bate toți – și-ai să-mi publici. Aștept mâine dim. Vineri sau Sâmb. neapărat răspuns în persoana ta.
Te pup,
Pufarina
Deocamdată e cam mult. Dar așa trebue. Toate 3 bucățile deodată. Apoi îmi faci o mică rubrică săptămânală cu «Oameni din scenă».“

 

Acesta e textul scrisorii-rugăminte, deși sună mai degrabă a cerere imperativă – cu promisiunea deloc subtilă a unei recompense imediate, una anticipată. (Chiar, ce-o fi vrut să sugereze autoarea epistolei cînd spune că „e mai greu acolo“, la redacția Universului literar? Ce era mai greu?) Un istoric literar dornic să afle identitatea autoarei ar putea s-o facă foarte ușor, chiar dacă scrisoarea nu e datată direct în nici un fel. Căci, cum ziceam, e evident că ea îi este adresată prozatorului Camil Petrescu și nu vreunui alt Camilache din lumea literară sau editorială, de vreme ce în text e pomenită revista Universul literar. Ba chiar ar putea fi plasată cu ușurință în timp undeva prin anul 1928, fiindcă între 1927 și 1929 Camil Petrescu a fost directorul revistei respective, iar piesa lui, Mitică Popescu, menționată aici ca mijloc de convingere și manipulare, a fost montată pentru prima oară în toamna anului 1928 – întîmplător, tocmai pe scena Teatrului Național din București. Din păcate pentru dramaturg și pentru orgoliul lui, Mitică Popescu nu a avut cine știe ce succes la public, chiar dacă mai tîrziu ea și-a cîștigat încet-încet o seamă de spectatori.
Și nu poți să nu te gîndești la amenințarea glumeață din scrisoarea de mai sus: „dacă nu hotărăști să-mi publici[,] o să-ți cadă Mitică“. Fiindcă tocmai asta s-a întîmplat atunci cu piesa. O fi făcut Camilache pe gomosul?

Viaţa de după carte de Radu Pavel Gheo, Ed. Polirom, 2026