Astăzi, 6 decembrie, este ziua lui Karl Ove Knausgård (49 de ani), autorul seriei de romane autobiografice „Lupta mea”, unul dintre cele mai mari fenomene literare in lume la ora actuală. În România, la Editura Litera, au fost traduse și publicate cinci volume, al șaselea și ultimul care întregește seria, fiind în curs de apariție.
Lupta mea, autobiografia literară colosală, intimă și spectaculoasă care a declanșat o adevărată frenezie mediatică după publicarea sa în Norvegia, a devenit o senzație internațională și s-a vândut în milioane de exemplare în întreaga lume, atinge acum punctul culminant.
În Lupta mea, Karl Ove Knausgård își examinează cu rigoare viața, ambițiile și slăbiciunile, incertitudinile și îndoielile, relațiile cu prietenii și fostele iubite, cu soția și copiii, cu mama și tatăl său. Este un opus magnum în care viața este descrisă în toate nuanțele sale, de la momentele de mare dramă până la cele mai banale detalii de zi cu zi. Este, de asemenea, un proiect plin de riscuri, în care granițele dintre viața privată și cea publică se întretaie, nu fără costuri pentru autorul însuși și pentru oamenii înfățișați.
În cea de-a șasea și ultima carte, Knausgård reflectează asupra eșecurilor personale prezentate în volumele anterioare, pe măsură ce se confruntă cu o apreciere literară în creștere și cu repercusiuni adesea distrugătoare. Este o carte despre literatura în sine și despre relația ei cu realitatea, cheia de boltă a unei realizări magnifice.
Karl Ove Knausgård (n. 1968) este un scriitor norvegian cunoscut mai ales pentru cele șase romane autobiografice intitulate sugestiv Lupta mea (Min kamp). Născut în Oslo, Knausgård a crescut pe insula Tromøya, în Arendal și în Kristiansand, și a făcut studii de artă și literatură la Universitatea din Bergen. A debutat în 1998 cu romanul Ute av verden, pentru care a primit Premiul pentru Literatură al Criticilor Norvegieni, acordat pentru prima dată unui roman de debut. Între 1999 și 2002, Knausgård a fost coeditor la Vagant, o revistă literară norvegiană fondată în 1988, pentru care a realizat interviuri extrem de interesante cu scriitorii Rune Christiansen și Thure Erik Lund. Al doilea roman, En tid for alt (2004), a fost la fel de bine primit de critică și a fost nominalizat la Premiul pentru literatură al Consiliului Nordic și la IMPAC Dublin Literary Award. Consacrarea a venit însă odată cu publicarea, între 2009 și 2011, a seriei de romane autobiografice însumând peste 3 500 de pagini, care a devenit unul dintre cele mai mari fenomene literare în Norvegia, cu peste 450 000 de exemplare vândute. În 2010, scriitorul a înființat o mică editură împreună cu Yngve Knausgård (fratele său) și cu Asbjørn Jensen. În 2015–2016 a publicat patru cărți dedicate anotimpurilor: Om høsten (Toamna), Om vinteren (Iarna), Om våren (Primăvara) și Om sommeren (Vara).
Lupta mea. Cartea a șasea. Sfârșit, de Karl Ove Knausgård (fragment în avanpremieră)
În anul 2009, la mijlocul lunii septembrie, m-am dus în vizită la căsuța de vacanță a lui Thomas și Marie, undeva între Höganes și Mölle, deoarece el urma să-mi facă fotografii pentru romanele viitoare. Închiriasem o mașină, un Audi negru, cu care am plecat dimineață pe autostrada cu patru benzi, purtând în suflet un sentiment de fericire. Cerul era senin și albastru, iar soarele ardea ca pe timp de vară. În depărtare, la stânga, strălucea Öresund, iar la dreapta se întindeau pretutindeni câmpii aurii și pajiști delimitate de garduri, pâraie de-a lungul cărora creșteau pâlcuri de foioase, păduri ivite brusc la o curbă. Aveam sentimentul că această zi nu ar fi trebuit să existe, fiind ca o oază de vară în mijlocul peisajului de o culoare bolnăvicioasă, și mi-a trecut prin minte că toate acestea – faptul că ziua n-ar fi trebuit să fie astfel, că soarele n-ar fi trebuit să fie atât de arzător, că cerul n-ar fi trebuit să fie saturat de lumină – stârneau neliniște în miezul fericirii, dar am abandonat acel gând în speranța că va dispărea de la sine, apucându-mă în schimb să fredonez melodia celor de la Cat People care răsuna în difuzoare, și chiar atunci am întrezărit orașul de pe partea stângă, macaralele din port, turnurile fabricilor, depozitele. Am trecut pe la marginea orașului, tot așa cum cu câteva minute înainte trecusem pe lângă Barsebäck, cu imaginea înspăimântătoarei centrale atomo-electrice profilându-se în depărtare. Următorul oraș era Helsingborg; casa de vacanță înspre care mă îndreptam eu se afla la câteva mile distanță.
Eram în întârziere. Mai întâi, stătusem mult timp în mașina răcoroasă, în parcare, pentru că nu înțelegeam cum s-o pornesc și nu aș fi putut să merg la biroul de închirieri ca să-i întreb, de frică să nu mi-o ia dacă aș fi dat dovadă de o asemenea neștiință, așa că am stat acolo răsfoind manualul tehnic, dând paginile înainte și înapoi; dar nu scria nimic despre pornirea motorului. Am cercetat bordul, apoi cheia, care nu era o cheie, ci doar un card negru de plastic. Deschisesem portiera apăsând pe card, iar acum mă gândeam dacă nu cumva exista un sistem similar care să pornească mașina. În orice caz, lângă volan nu era nici un contact. Dar despărțitura aceea? Era oare o fantă acolo?
Am vârât bucata neagră de plastic în despărțitură, și mașina a pornit. Următoarea jumătate de oră mi-am petrecut-o conducând prin Malmö, căutând ieșirea corectă din oraș. Când, în sfârșit, am intrat pe autostradă, întârziasem deja o oră.
Pe măsură ce Landskrona dispărea în spatele dealului, am bâjbâit pe scaunul din dreapta după telefonul mobil, iar când l-am găsit am format numărul lui Geir A. El fusese cel care mi-l prezentase pe Thomas; se cunoscuseră la un club de box, unde Thomas lucra la un album de fotografii despre pugilism, pe când Geir scria o povestire pe aceeași temă. Cei doi formau o pereche ciudată, ca să mă exprim delicat, dar se respectau mult unul pe celălalt.
– Salutare, băiete! a exclamat Geir.
– Salut! i-am spus. Poți să-mi faci o favoare?
– Desigur!
– Îl poți suna pe Thomas ca să-i spui că întârzii o oră?
– Sigur că pot! Ești la volan acum, sau…?
– Da.
– Sună bine.
– E fantastic, să știi! Dar acum trebuie să depășesc un tir cu remorcă.
– Da?
– Nu pot să și vorbesc la telefon în același timp.
– La un moment dat, cineva ar trebui să-ți analizeze capacitatea de a face două lucruri simultan. Dar fie! Ne auzim mai târziu!
Am închis, am accelerat și am trecut pe lângă trailerul lung și alb care se mișca legănat sub curenții de aer. În acea vară îmi dusesem întreaga familie sus, la Koster, și pe drum abia evitasem două accidente; unul, din cauza acvaplanării pe fondul vitezei mari, s-ar fi putut termina destul de rău; cel de-al doilea nu fusese la fel de grav, dar ne speriase rău. În aglomerația de la intrarea în Göteborg am vrut să schimb banda, însă n-am observat mașina care venea din spate. Am evitat coliziunea doar pentru că acea mașină a frânat brusc. Claxonul nervos care a urmat mi s-a dus direct în suflet. După aceea mi-am pierdut plăcerea de a conduce, având întotdeauna o fărâmă de teamă undeva, acolo; deși era cu siguranță o emoție constructivă, chiar și depășirea unui trailer mă dădea peste cap și trebuia să mă forțez să fac manevra aceasta, iar după un asemenea drum întotdeauna simțeam angoasă timp de câteva zile, ca și cum aș fi fost beat. Sufletului meu puțin îi păsa că-mi luasem permisul și că aveam dreptul să conduc mașina. El rămăsese fixat în perioada în care mă bântuia un coșmar cumplit, în care trebuia să urc într-o mașină și să conduc fără să știu cum. Înspăimântat, de-a lungul șerpuitoarelor drumuri norvegiene, sub amenințarea că poliția putea apărea în orice clipă, astfel dormeam eu noapte de noapte, cu perna și cu partea de sus a pilotei umede din cauza transpirației.
Am ieșit de pe autostradă și am intrat pe drumul național mai îngust care ducea spre Höganes. Se simțea căldura de afară, era ceva în exuberanța luminii și a cerului, care parcă ar fi fost acoperite de un văl, și în strălucirea molatică a soarelui care se revărsa peste toate lucrurile. Lumea era deschisă și palpita – acesta era sentimentul.
După zece minute am intrat în parcarea unui supermarket, am oprit mașina și am coborât. O, un curent de aer în atmosferă! Purta cu el albastrul mării, dar nu era cald așa ca vara, ci avea o fărâmă de răcoare și de acalmie în el. Traversând porțiunea de asfalt până la supermarket, acolo unde stegulețele atârnau fără vlagă, sentimentul pe care mi-l trezea aerul acela mi-a amintit de senzația pe care o încercasem într-o zi caniculară de vară, într-un oraș italian, ori de câte ori îmi treceam mâna peste o suprafață de marmură ce răspândea acea răcoare deopotrivă subtilă și surprinzătoare.
Am cumpărat un coșuleț de zmeură pentru ei, un pachet de țigări și o gumă de mestecat pentru mine, am pus coșulețul pe locul din dreapta și am pornit pe ultima parte a traseului. La nici o sută de metri de supermarket, drumul o lua în jos, înspre mare; era un drum îngust, mărginit de gardurile vii ale caselor de vacanță vopsite în alb. Thomas și Marie locuiau tocmai în capăt, învecinându-se cu marea la vest și un tăpșan verde spre est.
Când am trântit portiera mașinii, Thomas s-a apropiat agale, călcând desculț pe iarbă. M-a strâns în brațe; el era unul dintre puținii care puteau să facă asta fără să mi se pară intimidant. De ce? Nu știam nici eu. Poate pentru că era cu cincisprezece ani mai în vârstă decât mine și, chiar dacă nu ne cunoșteam îndeaproape, întotdeauna l-am privit cu simpatie.
– Salut, Karl Ove!
– A trecut ceva vreme! i-am spus. Ce zi fantastică!
Am străbătut pajiștea. Aerul era complet nemișcat, copacii, încremeniți, iar soarele domnea deasupra mării învăluind peisajul în razele lui arzătoare. Cu toate acestea, sufla în permanență o adiere răcoroasă. De mult timp nu mă mai simțisem așa de calm.
– Vrei cafea? m-a întrebat Thomas când ne-am oprit în spatele casei, acolo unde, în vara precedentă, construise o terasă din lemn aidoma punții unui vapor, de la perete până la gardul viu impenetrabil, a cărui umbră nemișcată se întindea câțiva metri spre interior.
– Da, mulțumesc! i-am răspuns.
– Stai jos atunci.
M-am așezat, mi-am pus ochelarii de soare și mi-am lăsat capul pe spate ca să asimilez cât mai mult din energia razelor văratice. Mi-am aprins o țigară când Thomas s-a dus în bucătărioară ca să umple un recipient cu apă de la robinet. Peste câteva clipe a ieșit și Marie. Avea ochelarii ridicați pe frunte și-și ținea ochii mijiți în soare. I-am spus că citisem despre ea în Dagens Nyheter în dimineața aceea; era un articol despre o dezbatere pe teme de artă la care participase. Cu toate c-am încercat din răsputeri, n-am reușit să-mi amintesc exact ce scria, dar, din fericire, nu m-a întrebat, spunându-mi doar că îl va citi la bibliotecă, oricum avea drum într-acolo.
– Cartea ta a apărut deja?
– Nu încă. Apare sâmbătă, de fapt.
– Excelent! a exclamat ea.
– Da, așa e!
– Ne vedem mai târziu. Rămâi la prânz?
– Da, cu plăcere! i-am spus zâmbind. În plus de asta, am la mine și manuscrisul Lindei. Ți-l dau atunci.
Marie lucrase ca mentor la școala de scriere creativă din Biskops-Arnö și acceptase să citească manuscrisul romanului pe care Linda tocmai îl terminase.
– Bine, a spus ea, după care a plecat.
Imediat după aceea s-a auzit o mașină pornind de partea cealaltă a casei. Thomas a venit aducând două cești cu cafea și o tavă cu brioșe. Am schimbat câteva cuvinte, apoi și-a adus aparatul foto și a făcut câteva fotografii în timp ce discutam despre cu totul alte lucruri. Ultima dată când fusesem acolo, el citea Proust; continua s-o facă și acum, mi-a spus. Chiar înainte de sosirea mea, citise despre moartea bunicii.
– Acela este unul dintre cele mai frumoase pasaje, am zis.
– Așa e, a confirmat el ridicându-se în picioare ca să-mi facă poze dintr-un alt unghi.
M-am gândit la puținele lucruri pe care mi le aminteam despre moartea bunicii. Totul s-a petrecut din senin. Acum se urca într-o trăsură care urma s-o plimbe prin Jardin du Luxembourg, iar în clipa următoare a făcut un atac cerebral din cauza căruia a murit câteva ore mai târziu. Sau să fi fost după câteva zile? Casa plină de medici, îngrijorarea cumplită caracteristică primei faze a îndurerării, atunci când apatia încă este întreruptă de neliniștea dată de speranță. Totul s-a petrecut din senin! Cât de cutremurător!
– Bun! a spus Thomas. Ce-ai zice să-ți muți scaunul lângă gardul viu?
Am făcut întocmai. După aceea, a intrat în casă pentru a studia fotografiile la umbră. Mi-am adus cafea de la bucătărie și, în trecere, am aruncat o privire la fotografiile pe care le cerceta una câte una.
– Au ieșit bine, mi-a spus el. Asta dacă n-ai nimic împotrivă să apari cu un nas prea lung.
I-am zâmbit și m-am dus pe verandă. Thomas nu urmărea să-mi facă un portret măgulitor, nici măcar să surprindă o expresie anume, ci din contră, să mă imortalizeze așa cum arătam când eram complet destins și nu mă străduiam în nici un fel.
A ieșit cu aparatul și s-a rezemat de peretele însorit.
– Gata? am vrut să știu.
– Da. Au ieșit bine. Poate c-o să fac și câteva portrete în plan întreg mai încolo.
Lupta mea. Cartea a șasea. Sfârșit, de Karl Ove Knausgård , Ed. Litera, trad. din limba norvegiană de Ivona Berceanu, col. „Clasici contemporani Litera”
Scrie un comentariu