„Patologiile puterii. Gândurile unui convalescent”, de Theodor Paleologu

Vorbim adesea despre mania grandorii sau beția puterii ca și cum acest fenomen ar fi rezervat doar celor mai puternici. În realitate, avem de-a face cu cel mai răspândit lucru din lume: există și patologii ale micii puteri, dar și ale neputinței sau resentimentului. Tiranii înșiși sunt niște oameni obișnuiți, atâta numai că cele mai respingătoare laturi ale lor sunt scoase la iveală de mecanismele puterii. 

Odată cu întoarcerea războaielor și tiraniilor, trăim în vremuri în care patologiile puterii au explodat. Chiar și în democrațiile noastre de tip occidental, liderii care și-au pierdut simțul realității și furtunile de furie populară sunt gata să provoace pagube ireparabile: la capătul demagogiei se află tirania, iar populismul duce la autoritarism.  

Theodor Paleologu, fost elev al École Normale Supérieure din Paris și doctor în filosofie politică al École des Hautes Études en Sciences Sociales, a fost cercetător la universitățile Harvard și Notre Dame (Indiana), a predat la Bard College Berlin, a fost ministru al Culturii, ambasador, deputat și candidat la președinția României. Din 2013 predă la Casa Paleologu.

Referitor la intenția cărții de față, autorul notează: „Nu este vorba aici de o lucrare științifică, ci de un eseu și, totodată, de o confesiune — și vă puteți aștepta ca această confesiune să fie completă.”

Patologiile puterii, de Theodor Paleologu 
(fragment în avanpremieră)

Bias din Priene, unul dintre cei șapte înțelepți ai Greciei antice, era categoric: „Puterea îl revelează pe om“. Iar Abraham Lincoln n-a făcut decât să reformuleze această veche maximă: If you want to know a man’s character, give him power [„Dacă vrei să cunoști caracterul unui om, dă-i putere“]. Potrivit acestei școli de gândire, din care fac și eu parte, puterea este o oglindă care mărește, ea revelează aspecte ascunse ale personalității noastre, chiar ale inconștientului nostru. Dacă ne face să ne schimbăm în ochii observatorului exterior, e pentru că găsește sprijin înlăuntrul nostru, iar ceea ce capătă aspectul unei metamorfoze nu este, de fapt, decât o dezvăluire și o amplificare a unei părți până atunci refulate de educație sau ținute în frâu de circumstanțe. Patologia puterii operează, ca să spun așa, cu materialul clientului.

Să vedem atunci mai îndeaproape care poate fi materialul clientului. Să ne întrebăm ce căutăm în exercitarea puterii, care este dorința profundă care ne animă să o dorim. Teoria freudiană a celor trei structuri de bază ale personalității — nevrotică, psihotică și perversă — mi se pare deosebit de lămuritoare în această privință, deoarece se întemeiază tocmai pe problema dorinței și a interacțiunii sale cu principiul realității. Istericul și obsesionalul constituie cele două tipuri ale structurii nevrotice, adică a ceea ce numim în mod obișnuit normalitate. Istericul caută în putere iubirea celorlalți, aplauzele și recunoașterea publicului, puterea fiind pentru el scena pe care se poate produce. Obsesionalul caută în ea îndeplinirea datoriei sale, certitudinea care-l poate scoate din îndoieli și frământări. Perversul narcisic nu caută în putere decât puterea, dominația pură asupra celorlalți, plăcerea de a-i manipula, umili și strivi.  Cât despre psihotici, ne putem întreba dacă lipsa simțului realității le permite să acceadă la putere și să o păstreze. Este evident că o decompensare psihotică elimină acest punct de vedere. În schimb, există numeroase exemple de personalități psihotice — paranoice sau melancolice — care au exercitat cu succes puterea câtă vreme au reușit să și țină în frâu tendințele psihotice. În limbajul comun se vorbește despre paranoia sau melancolie la unii deținători ai puterii. Și nu e greșit. Paranoicul consideră că puterea îi revine cumva de drept, deoarece crede că are întotdeauna dreptate, iar calitățile sale excepționale îl predestinează la asta, orice împotrivire fiind efectul ostilității celorlalți. Melancolicul trăiește puterea ca pe o suferință impusă de fatalitate sau ca pe un remediu disperat la tristețea sa cronică. 

Patologia puterii specifică istericului va fi deci legată de nevoia lui de popularitate, de dorința de a seduce, de a atrage atenția, de a transgresa limitele. Patologia puterii specifică obsesionalului va fi legată de nevoia lui de a avea dreptate, de a pune lucrurile în ordine, de a servi o cauză sau o ideologie. Patologia puterii specifică perversului narcisic se desfășoară în două faze: mai întâi, seducerea celuilalt, apoi manipularea și strivirea lui. Acest mod de funcționare este foarte periculos pentru celălalt, pe când istericul și obsesionalul pot în multe cazuri să nu-și facă rău decât lor înșiși. Asta i se întâmplă mai ales melancolicului, pentru care puterea capătă aspectul unei jertfe de sine, al unei răstigniri de zi cu zi. Cât despre paranoia, ea este considerată în mod obișnuit arhetipul patologiei puterii: nebunie a grandorii, manie a persecuției, neîncredere extremă, interpretare maniacală a realității. Bineînțeles, aceasta este doar o schematizare, incompletă pe deasupra, pentru că aceste tipuri psihologice nu se întâlnesc niciodată în stare pură. Ea ne permite totuși să concepem diversitatea dorințelor și motivațiilor care ne împing spre putere și să înțelegem varietatea patologiilor aferente, care pot merge de la cele mai benigne la cele mai nocive. 

Printre eroii lui Plutarh, un exemplu excelent de personalitate isterică este, după părerea mea, Alcibiade, căruia Platon îi schițează un portret foarte simpatic în dialogul care-i poartă numele, în Protagoras și mai ales în Banchetul. Acolo vedem un tânăr exuberant care vrea cu orice preț să se facă iubit atât de Socrate, cât și de poporul atenian. El seduce prin virtuozitatea, entuziasmul, vioiciunea și farmecul său irezistibil. Socrate însuși avea o slăbiciune pentru el, încercând totodată să-l salveze de demonul său lăuntric prin îndemnul de a se îngriji, înainte de orice, de sufletul său și a și face ordine în el. Alcibiade era favoritul tinerilor înainte să devină idolul mulțimii. Făcea mereu vâlvă prin purtarea lui flamboaiantă, prin aparițiile memorabile, prin discursurile strălucite, prin victoriile fără precedent la Jocurile Olimpice.

Nu ne vom mira, prin urmare, că acest om excepțional a reușit să stârnească un tsunami de entuziasm popular față de expediția în Sicilia pe care a plănuit-o în 415 î.Hr. „Pe toţi“, ne spune Tucidide, „la fel i-a cuprins dorința fierbinte de a porni [...]. În acest fel, Nicias, urmând dorinței majorității poporului, chiar dacă nu-i făcea plăcere ceea ce se întâmpla, temându-se ca nu cumva, dacă ar vota împotriva poporului, să pară răuvoitor cetății, s-a resemnat“.  Sfârșitul poveștii îl cunoaștem: rechemat la Atena sub o falsă acuzație de sacrilegiu, Alcibiade a părăsit armata și a plecat în Sparta, iar expediția s-a încheiat doi ani mai târziu printr-un dezastru complet și nimicirea trupelor ateniene. Însă el nu s-a potolit. A știut să se facă util spartanilor, le-a câștigat simpatia, ba chiar a sedus-o, se spune, pe Timaia, soția regelui Agis, și i-a făcut un copil. Nutrind speranța de a reveni la Atena ca salvator, s-a angajat într-un triplu joc cât se poate de complex între Sparta, Atena și satrapul Tisaferne, în care putea reuși doar un om cu resurse infinite de relaționare, abilitate și suplețe, căci, spune Plutarh, „în fața farmecului pe care-l arăta în răgazurile și în viața de toate zilele, nu rămânea niciun caracter neînduplecat și nicio fire de om necucerită“.  Și: „Alcibiade avea, după cum se spune, această singură dibăcie și iscusință de a câștiga poporul, anume că putea să se adapteze la felul de viață și să se identifice cu simțirile altora, fiind în stare să ia cele mai deosebite înfățișări, precum cameleonul“. 

Și, într-adevăr, a reușit să se întoarcă triumfător la Atena în 407 î.Hr.: „Iar după ce s-a coborât, se părea că oamenii nici nu mai văd pe ceilalți comandanți, ci spre el alergau cu toții strigând, îmbrățișându-l și însoțindu-l și punându-i cunună de flori pe frunte“.  Dar, adaugă Plutarh, „dacă a fost cineva pierdut de propriul său renume, apoi acela a fost Alcibiade“ , căci lumea aștepta din partea lui să fie invincibil, iar prima înfrângere a fost de ajuns ca să-l discrediteze definitiv și să provoace alungarea lui din Atena. Însăși moartea lui ilustrează, prin latura ei romanescă, un vers al trupei Rammstein: Ich will in Beifall untergehen („Vreau să mor în aplauze“). Cum îi exasperase, prin răsucirile permanente, și pe perși, și pe spartani, care tocmai câștigaseră războiul împotriva Atenei, aceștia s-au înțeles să-l elimine pe incomodul element perturbator. Unde-l putea aștepta moartea dacă nu în brațele celei mai frumoase curtezane, hetaira Timandra? Asasinii trimiși pe urmele lui le-au înconjurat așadar cuibul dragostei și Alcibiade, ca un samurai din filmele lui Kurosawa, s-a avântat înspre ei, lăsându-se străpuns de departe de sulițe și săgeți. Iar Timandra, povestește Plutarh, „i-a luat corpul neînsuflețit, l-a înfășurat și l-a acoperit cu hainele ei și l-a înmormântat, potrivit cu împrejurarea, cu strălucire și cu fast“.  Iată o moarte frumoasă pentru un om care a fost întotdeauna mânat de nevoia de a fi iubit. 

Am zăbovit asupra destinului lui Alcibiade pentru că, pe de o parte, nu pot rezista niciodată tentației de a evoca amintirea romanescă a celui mai flamboaiant om care l-a frecventat pe Socrate, iar pe de alta, deoarece oferă cel mai bun exemplu al unei personalități isterice care și-a atras, în ciuda unor calități eminente, propria ruină și pe cea a cetății sale. Nimic nu lipsește, el bifează toate rubricile: seducție, lipsă de măsură, transgresiune, cameleonism, trădare, inconstanță, îndrăzneală, inventivitate, spirit de competiție. Și totuși nu ne putem abține să-l admirăm. Suntem seduși, chiar cunoscând finalul poveștii. Până la sfârșit, el nu comite nicio greșeală de gust, în timp ce patologiile puterii specifice istericilor îi transformă de cele mai multe ori în caricaturi ale lor înșiși, în histrioni vulgari sau cocote bătrâne ce urmăresc semnele cele mai ridicole ale celebrității și popularității, mulțumindu-se adesea, la sfârșitul cursei, cu niște simboluri derizorii ale puterii (șoferi, gărzi de corp, mașini de serviciu și diverse titluri sforăitoare). Toate acestea le ridică orgoliul aflat în căutarea recunoașterii.

La obsesionali, distructivitatea se poate ascunde în spatele datoriei, virtuții, al principiilor și ideologiei. În cazurile grave de patologie a puterii, această distructivitate se întoarce spre exterior, impunând tirania regulamentelor, a conformismelor, a ortodoxiilor ideologice sau religioase. Am evocat deja cazul lui Robespierre, la care era prezentă și o puternică componentă de paranoia. Cunosc totuși cazul foarte simpatic al unui om care nu și-a făcut rău decât sieși, prin obsesia datoriei până la jertfa de sine: regele Ferdinand al României, care merită mai mult decât oricare altul recunoștința compătimitoare a poporului său de adopție. A rămas în istorie drept artizanul României Mari, datorită deciziei sale de a intra în Primul Război Mondial de partea Antantei, deci împotriva Germaniei, țara sa natală. A fost, fără îndoială, decizia bună, demnă de un monarh fidel obligațiilor sale. Însă bunul rege Ferdinand era un mare indecis. Avea o singură grijă, aceea de a-și face datoria. Or, cum naiba să știi care e această datorie și, mai ales, care e decizia potrivită?

Din octombrie 1914, data urcării sale pe tron, până la sfârșitul lui august 1916, data intrării în război, acest om indecis și interiorizat, pasionat de citit și de botanică, a suferit toate chinurile nehotărârii, în timp ce din toate părțile i se spunea în mod stăruitor ce se cuvine să facă: să rămână neutru, să se alăture Antantei, să susțină Tripla Alianță. Pe 27 august 1916, România intră în sfârșit în război. Uf! Ferdinand se putea simți ușurat. Luase o decizie. Armata română trecea Carpații și înainta pe teritoriul austro-ungar, sărind în ajutorul românilor oprimați. Curând însă, un necruțător uragan de oțel avea să măture totul în cale, împingând armata, curtea regală, guvernul, parlamentul, administrația, însoțite de un val de refugiați, până în adâncurile Moldovei. Încă doi ani, bunul rege Ferdinand a trebuit să-și rumege îndoielile: nu cumva luase decizia greșită, nu dusese țara spre catastrofă, nu-și ruinase dinastia? Căci astfel funcționează indecișii: le vine extrem de greu să ia o decizie, iar apoi își petrec timpul îndoindu-se de ea, chiar regretând-o. În asta constă măreția umană a lui Ferdinand, în această jertfă de sine sub aparențele unei impasibile demnități regale. 

Mă veți întreba, poate, în ce constă patologia puterii la un om de o măreție și un devotament exemplare. Lumea crede adesea, și se înșală, că puterea înjosește și corupe în mod inevitabil. Uneori, ea constituie, dimpotrivă, o trambulină a excelenței umane. Puterea este, spuneam mai devreme, o oglindă care ne amplifică anumite trăsături. În cazul de față, lui Ferdinand îi amplifica indecizia asociată cu obsesia unei datorii incerte. El era principala și, probabil, singura victimă a acestui lucru. Puterea îi făcea rău. Poți pătimi din cauza puterii: verbul latinesc pati și substantivul pathos din greacă țin de același câmp lexical al suferinței, iar patologia desemnează atât studiul suferințelor, cât și ansamblul bolilor. Or, boli sunt de tot felul, de la guturai până la cancer.

Patologiile puterii. Gândurile unui convalescent, de Theodor Paleologu, Ed. Trei, 2025, trad. din lb. fr. de Irinel Antoniu, col. „FilosoFII AGORA”