„Povestea florilor de mac de pe insula lămâilor”, de Cristina Campos (fragment)

ROMAN ECRANIZAT ÎN 2021 ÎN REGIA LUI BENITO ZAMBRANO

Deschizând vechiul cuptor cu lemne, mirosul de pâine proaspăt coaptă i-a mângâiat sufletul Marinei. A închis ochii și a inspirat încet. Mirosul copilăriei. Mirosul de acasă.

În iarna anului 2010, într-un orășel de pe insula Mallorca, Anna și Marina, două surori despărțite în tinerețe, se reîntâlnesc pentru a vinde brutăria moștenită de la o femeie misterioasă pe care cred că nu o cunosc. Sunt două femei cu vieți foarte diferite. Anna abia dacă a pus piciorul în afara insulei și este încă măritată cu un bărbat pe care nu-l mai iubește. Marina călătorește prin lume lucrând ca medic voluntar pentru o organizație umanitară. În încercarea de a descifra taina moștenirii, rănile adânci ale trecutului sunt răscolite, umbrele conflictelor de mult uitate revin, iar anii destrămați în tăceri și regrete își torc povestea cu amintiri și noi începuturi.

„Cred că romanul a anticipat acest moment de emancipare feminină pe care îl trăim. Este o călătorie foarte interesantă a două surori, o călătorie de căutare, de schimbare, de recunoaștere… de maturizare, până la urmă. Personajele trec prin mari transformări, pentru că spectatorul merită așa ceva: să-i spunem povești interesante, care să-i schimbe viața.“ - Benito Zambrano

„Cristina Campos ne cucerește cu o narațiune de o mare frumusețe și o poveste extrem de captivantă, plină de sentimente și dorințe care se zbat să iasă la suprafață. Intriga romanului ne poartă într-un carusel al emoțiilor, care ne vor copleși pe măsură ce dăm paginile. Este o poveste în care palpită iubirea, dezamăgirea, trădările și loialitatea, pasiunea, frivolitatea, mari conflicte și mici doze de mister.“ - Todo literatura

Cristina Campos s-a născut la Barcelona, în 1975, și a obținut licența în științe umaniste la Universidad Autónoma de Barcelona. Și-a continuat studiile la Ruprecht- Karls-Universität din Heidelberg și a lucrat în calitate de coordonator al Festivalului Internațional de Film din acest oraș. După ce s-a întors în Spania, și-a început cariera ca director de casting, îmbinând profesia cu scrisul. Povestea florilor de mac de pe insula lămâilor este romanul său de debut. S-a vândut în peste 250.000 de exemplare și a fost tradus în zece limbi, iar adaptarea sa cinematografică s-a bucurat de un mare succes. La Editura Trei, de aceeași autoare, a mai apărut Povești cu femei măritate, roman finalist al Premiului Planeta în 2022.

Povestea florilor de mac de pe insula lămâilor, de Cristina Campos (fragment)          

                                    5. Trecutul sau pâinea neagră cu făină de xeixa

 

INGREDIENTE:

400 g făină din grâu de xeixa, originar din Insulele Baleare

200 ml apă călduță

150 g maia

Coacerea trebuie să se facă în cuptor cu lemn de pin, migdal și stejar.

MOD DE PREPARARE:

Făina trebuie să fie măcinată într‑o moară tradițională veche. În timpul măcinării, dinții de piatră se încălzesc ușor, ca să păstreze toate proprietățile nutritive ale grâului și aroma originală a bobului. Un gust delicat, care nu are nimic de‑a face cu cel care se obține la măcinarea grâului în morile industriale.

Se amestecă făina, apa și maiaua, apoi se frământă cu mâna sau într‑un malaxor din cele vechi, care se mișcă încet. Secretul acestei pâini delicioase stă în timpul îndelungat de dospire, care poate dura de la una la trei zile, și, mai ales, în coacerea pâinii, într‑un cuptor tradițional cu lemn de pe insulă. Amestecul de făină de xeixa și căldura migdalului și a stejarului conferă acestei pâini o aromă unică.

                                                                        ***

Marina și‑a pus vechiul tricou al lui Mathias cu em­blema Freie Universität Berlin. Anna, cămașa ei de noapte din mătase verde foarte subțire și cu bretele. Trecuseră ani de când n‑o mai purtase, era prea frumoasă ca s‑o folo­sească fără rost în nopțile solitare în care dormea lângă soț.

Fiecare cu gândurile ei.

„De ce nu mi‑ai scris niciodată, Antonio? Înțeleg că nu ai fi vrut s‑o faci, dar am așteptat cu răbdare în fiecare zi și în fiecare noapte, ani la rând, până când aminti­rea ta și‑a pierdut conturul în mintea mea. Ți‑aș fi scris, explicându‑ți de ce nu m‑am urcat cu tine pe acel velier. Explicându‑ți frica, justificându‑mi lașitatea. Dar unde aș fi putut să‑ți scriu? Te‑ai întors vreodată pe insulă? De vreun Crăciun? De Paște? Știai unde locuiesc. De ce nu ai venit să mă cauți? Poate că Néstor, când a ieșit să‑ți spună că nu aveam să mă urc cu tine pe velierul acela, ți‑a cerut să uiți de mine. Fiindcă era o poveste imposibilă. Cine știe, poate că într‑o zi voi putea să te întreb. Cum ar fi fost viața mea alături de tine? Cum ar fi fost viața mea dacă m‑aș fi îmbarcat pe Lord Black? Cum ar fi fost viața unui biet marinar alături de o tânără din înalta burghezie mallorquină?“

Viața Annei ar fi fost foarte diferită. Poate că mai bună. Poate mai rea. Dar, fără îndoială, diferită. S‑a ima­ginat pe acel velier la șaptesprezece ani, fericită, alături de el… până când, din nou, sforăitul lui Armando, cel din fiecare noapte, a readus‑o la realitate.

Marina s‑a băgat în pat gândindu‑se la Etiopia. A trecut în revistă ultimele ei zile acolo și și‑a amintit de fetița sfrijită pe care o lăsase în orfelinat. Și‑a dorit ca micuța să‑și găsească în curând o familie adoptivă care să‑i ofere dragostea pe care orice copil o merită la naștere. Altminteri, copilăria ei avea să fie lungă și amară în orfe­linatul mohorât în care se afla. Se gândea la felul în care copilăria marca vârsta adultă. Cum era viața de adult a unui orfan? Un copil fără copilărie era un adult fără viață. Ce o aștepta pe Naomi dacă nu era adoptată? Fără dragoste, fără nicio mângâiere, fără ca nimeni să o legene noaptea, mereu singură. A fost copleșită de durere, dar a încercat să‑și alunge gândul și să adoarmă între acei patru pereți străini și deopotrivă ai ei.

Cele două surori au adormit aproape în același timp; totuși, înainte de asta, ca și cum dintr‑un motiv miste­rios gândurile lor s‑ar fi putut împleti, s‑au gândit una la cealaltă și amândouă și‑au amintit de după‑amiezile copilăriei în bucătăria bunicii Nerea, când dădeau pe răzătoare lămâile, scoteau semințele din maci cu palmele mereu acoperite de făină…

                                    ***

La ora 5 dimineața s‑a auzit cineva bătând cu cio­cănelul în ușa brutăriei. Niebla s‑a așezat în poziție de paznic. În seara precedentă și cu puțin timp înainte ca Marina să adoarmă, câinele și‑a reluat vechile obiceiuri. Și, simțind lipsa vechiului său dormitor, a urcat la etaj. Marina a apucat‑o de zgarda de piele și a încercat, la fel ca în ziua precedentă, să o tragă pe scări. Bătrână și încăpățânată, cățeaua s‑a agățat de podea cu labele ei gri­zonante. Marina a încercat din nou trucul cu ciocolata. Niebla era bătrână, dar nu proastă, nici măcar nu a adul­mecat‑o. „Niebla, Úrsula te așteaptă. Niebla, nu poți să rămâi aici. Niebla, ieși din cameră.“ Cățeaua, cu o privire tristă ca a unui om, a ridicat capul, căutând complicitate cu noua proprietară a casei sale. La urma urmelor, era mai degrabă casa ei decât a ființei care încerca să o dea afară. Dormea acolo de zece ani. Ceea ce pentru un om însemna șaptezeci de ani.

— Úrsula… nu vrea să coboare! a spus Marina, ridi­cându‑se și aplecându‑se pe fereastră.

— Și acu’ noi ce facem? a răspuns Úrsula, privind în sus. Dacă vrei, urc eu și încercăm s‑o dăm jos amândouă. Doar că nu prea sunt în putere…

Marina s‑a uitat la câine, care se întinsese deja sub fereastră. Apoi s‑a uitat din nou la Úrsula.

— Bine, păi… nu știu… rămâne aici în noaptea asta… a decis Marina cu o oarecare ezitare.

— Nu știi cât de fericită mă faci, a spus Úrsula, intrând în grabă în casă. Marina! a strigat‑o înainte de a închide ușa.

Marina, care trăgea obloanele, le‑a deschis din nou.

— Știu că dumneata ești cumsecade și că te încrezi în oameni, dar Doamne sfinte, încuie, dragă, ușa.

Niebla a închis ochii și a adormit.

O altă bătaie puternică în ușă. Niebla a lătrat. Marina a deschis ochii. S‑a uitat la ceasul de mână. A zâmbit în sinea ei. Știa cine e. Și‑a tras blugii și a coborât în fugă scările.

— Bună dimineața, Catalina! a zis, deschizând ușa.

Catalina a mângâiat câinele, care a sărit din nou pe ea.

— Bon dia, a început femeia, dregându‑și ușor vocea. Mira guapa… he tornat perquè… es un desastre, tothom ha de comprar es pa en es súper qu és una esperdenya.[1]

— Ce bine că ați venit, Catalina. Asta‑i și casa dumnea­voastră, vă rog, intrați.

— Millor diguem Cati i, mira, ja te saps el nom de mitja Mallorca. Aquí, la meitat de dones són Catalines i la meitat d’homes Tomeus. Treballadors sí, però originals no ho som gaire el mallorquins[2], a continuat femeia, ștergându‑și ochelarii aburiți pe fusta largă și neagră care îi acoperea genunchii. Perquè me vas dir que el mallorquí l’entens, no?[3]

— Înțeleg, da… Nu am mai fost pe insulă de mult timp. Poate că sunt unele cuvinte pe care nu le pricep, dar o să te rog pe dumneata să mi le traduci. Nu‑ți face griji. Vorbește liniștită în mallorquină.

— Lasă că îmi prinde bine și mie să mai exersez spani­ola… o să amestecăm limbile.

Catalina a intrat în atelier cu reținere, așa cum făcuse toată viața. Ținea în mână un coș de răchită din care a scos niște maia pe care o păstrase acasă. S‑a uitat la sacii de făină de xeixa împrăștiați pe jos. Destul cât să apro­vizioneze tot satul pe timpul iernii. A luat un șorț care atârna lângă saci. S‑a uitat la noua proprietară a brutăriei, interogând‑o din priviri. Trebuia să ceară permisiunea, locul nu‑i mai aparținea Maríei Dolores.

— Te rog, Cati, fă tot ce trebuie.

Catalina s‑a spălat pe mâini. I‑a ordonat Nieblei să nu intre în atelier și și‑a pus șorțul.

— Trobo molt raro ser aquí sense na Lola[4], a spus ca pen­tru sine.

— Îi spuneați Lola?

— A na María Dolores no li agradava gens el seu nom. Ni Dolores. Ni Dolo… Deia que era cu María Agonía sau María Suplicio… Sí, a Valldemossa, des de joveneta, tothom li deia Lola.[5]

---- 

[1] „Bună dimineața. Uite, scumpo, m‑am întors că… e un dezastru. Toată lumea trebuie să cumpere pâinea de la supermarket și e o porcărie.“ (N.t.)

[2] „Spune‑mi Cati și uite că știi deja numele a jumătate din Mallorca. Aici jumătate din femei suntem Catalina și jumătate din bărbați sunt Tomeu. Harnici suntem, originali, în schimb, nu prea suntem noi, ăștia din Mallorca.“ (N.t.)

[3] „Parcă ai zis că înțelegi mallorquină, nu‑i așa?“ (N.t.)

[4] „Mi se pare foarte ciudat să fiu aici fără Lola.“ (N.t.)

[5] „Da. Maríei Dolores nu îi plăcea numele ei. Spunea că seamănă cu María Agonia sau María Suplicio. Aici, în Valldemossa, de când era tânără, toți îi spuneam Lola.“ (N.t.)

Povestea florilor de mac de pe insula lămâilor, de Cristina Campos, Ed. Trei, 2025, trad. rom. Ana-Maria Tamaș, col. „Fiction Connection”