„Istoria” de Elsa Morante (fragment)

„Elsa Morante este maestra mea. Am încercat să învăț din cărțile ei... mi se par de neegalat.“ – Elena Ferrante

Istoria este cronica sumbră a dictaturilor, războaielor mondiale și crimelor împotriva umanității din prima jumătate a secolului XX. Romanul Elsei Morante este însă, mai presus de orice, povestea profesoarei văduve Ida. Ea aleargă până la epuizare între cartierele sărace San Lorenzo și Testaccio din Roma, străduindu-se să-și crească cei doi băieți: pe Nino, fiul mai mare și membru al organizației Cămășile negre, care vrea să părăsească liceul cât mai repede și să plece la război, și pe micul Useppe. Acesta din urmă e rodul unui viol comis de un tânăr soldat al Wehrmachtului, mereu vesel și curios, care își petrece zilele singur în apartament, uneori în compania lui Blitz, câinele familiei. În mijlocul bombardamentelor, foametei și deportărilor, Ida se teme din ce în ce mai mult că strămoșii ei evrei ar putea aduce nenorocirea asupra familiei. Cu o afecțiune nemărginită pentru personajele sale și o claritate lipsită de patos, Elsa Morante leagă povestea unei lumi în flăcări de soarta unei femei și a copiilor ei.

„Ca romancieră și cititoare, citind Istoria m-a cuprins un sentiment de profundă recunoștință față de Elsa Morante.“ - Natalia Ginzburg

„Elsa Morante scrie ca o corespondentă de război, cu descrieri uneori brutale, alteori lirice. Poate că, precum Clarice Lispector, Lucia Berlin și multe alte scriitoare, destinul ei e să treacă prin cicluri de uitare și renaștere.“ - The Financial Times

„Un clasic al secolului XX și un punct de referință pentru generațiile actuale de scriitori.“ - Diari Més

Scriitoarea italiană Elsa Morante (1912-1985) a debutat la o vârstă fragedă, publicând povestiri în reviste pentru copii, antologate mai târziu în volumul Il gioco segreto (1941), urmat la scurt timp de o carte pentru același public, La bellissime avventure di Caterì dalla trecciolina (1942). Primul ei roman, Menzogna e sortilegio, a apărut în 1948 și i-a adus Premiul Viareggio. A devenit unul dintre cei mai de succes scriitori italieni odată cu publicarea romanelor Insula lui Arturo (L´isola di Arturo, recompensat cu Premiul Strega) și Istoria (La Storia, 1974), acesta din urmă aclamat de public și considerat una dintre cele mai bune o sută de cărți ale lumii. Ultimul ei roman, Aracoeli (1982), i-a adus Premiul Médicis Étranger. Atât Insula lui Arthuro, cât și Istoria stau la originea unor ecranizări, în 1962, respectiv în 2024. Elsa Morante a fost căsătorită cu romancierul Alberto Moravia, un oponent al regimului fascist al lui Mussolini, cei doi alcătuind cel mai de succes cuplu literar al Italiei acelor vremuri. A mai publicat câteva volume de povestiri și două volume de poeme. A murit în 1985 la Roma, în urma unui atac de cord.

Istoria de Elsa Morante (fragment)

Era la începutul verii. Încă din iarna trecută, Norei, care acum avea șaizeci și opt de ani, i se agravase starea de sănătate, din pricina arteriosclerozei care o rodea pe dinăuntru de ceva vreme. Chiar și felul său de a se purta cu lumea (care înainte, deși marcat de timiditate, era mereu amestecat cu o blândețe lăuntrică) devenise mai arțăgos și mai aspru. Nu le mai răspundea celor care o salutau, nici măcar vechilor sale eleve, de acum mari și care până de curând îi fuseseră dragi. În unele nopți, o cuprindea o agitație maniacală, și atunci își sfâșia cămașa cu unghiile. Într-o noapte, i s-a întâmplat chiar să cadă din pat în timp ce dormea și să se trezească întinsă pe podea, cu o durere de cap ce nu-i dădea pace. Adesea i se întâmpla să se încrunte și să se înfurie la cea mai mică ocazie, căci i se părea că întrevede grosolănii ascunse până și în gesturile și cuvintele inocente. 

Dintre toate prevederile posibile proferate împotriva evreilor, cel mai tare o înfricoșa obligația de a se denunța pentru recensământ! Toate formele intuite de persecuții apropiate și viitoare, chiar și cele mai abjecte și dezastruoase, i se învălmășeau în minte bântuind o asemenea unor fantome, dintre care spectrul îngrozitor al acelui unic decret o îngheța cu strălucirea lui! La gândul că va trebui să-și facă singură public secretul fatal, pe care dintotdeauna îl ascunsese ca pe o infamie, își spuse fără doar și poate: e imposibil. Cum nu mai citea ziarele și nici nu mai asculta radioul, bănuia că faimosul decret fusese de acum promulgat și pus deja în aplicare (deși, în realitate, niciun decret rasial nu fusese încă emis), ba mai mult, ajunse să se convingă singură, în izolarea sa deplină, că termenul pentru denunț expirase deja. În același timp, avu grijă totuși să nu ceară informații sau, mai rău, să se prezinte la primărie. În fiecare dimineață, își repeta: e imposibil, pentru ca apoi să și petreacă întreaga zi muncindu-și gândurile, până la ora închiderii instituțiilor publice, iar a doua zi să se trezească cu aceeași problemă neschimbată. În convingerea ei nestrămutată că se află deja în întârziere și riscă, astfel, cine știe ce sancțiuni neștiute, începu să se teamă de calendar, de date și de ivirea zilnică a soarelui la orizont. Și cu toate că zilele treceau fără vreun semn care să ridice suspiciuni, de atunci încolo își trăi fiecare clipă a vieții în așteptarea unei calamități iminente. Se aștepta să fie chemată la birourile primăriei ca să dea seamă de încălcarea ordinului cu pricina; și să fie demascată public, acuzată de fals în declarații. Sau ca un trimis de la primărie sau de la comisariat să vină să o caute; ba chiar să fie arestată. 

Nu mai ieși din casă, nici măcar pentru cumpărăturile zilnice, rugând-o pe portăreasă să le facă în locul ei; însă într-o dimineață, când femeia se înfățișă la ușa ei ca să-i dea cumpărăturile, o alungă cu țipete animalice, aruncând după ea ceașca pe care o avea în mână. Oamenii, care nu bănuiau nimic și o respectaseră întotdeauna, o scuzau pentru asemenea ieșiri arțăgoase, punându-le pe seama durerii pricinuite de moartea soțului. 

Începu să sufere de halucinații. Sângele, care îi ajungea cu mari eforturi la creier, îi pulsa și-i bubuia în venele îngroșate, iar ei i se părea că aude din stradă bătăi violente în ușa mare de la intrare sau pași ori răsuflarea grea a cuiva urcând pe scară. Seara, dacă aprindea deodată lumina, vederea ei slăbită transforma piesele de mobilier și umbrele lor în siluetele încremenite ale unor delatori sau zbiri înarmați, veniți să o aresteze pe nepusă masă. Iar într-o noapte în care i se întâmplă a doua oară să cadă din pat în timpul somnului, își imagină că unul dintre aceștia trebuie să o fi trântit la pământ, că intrase pe furiș și că încă se mai învârtea prin casă. 

O bătea gândul să plece din Cosenza, să se mute în altă parte. Dar unde și la cine? La Padova, la puținele rude evreiești care-i mai rămăseseră, era cu neputință. La Roma, la fiica ei sau la socri, într-un sat din Reggio, prezența ei străină ar fi fost cu atât mai mult luată la ochi și consemnată și i-ar mai și compromite pe alții. Și apoi, cum să dea buzna ea, o bătrână neurastenică și tulburată, peste cineva care avea deja destule griji și îngândurări ale sale? Ea nu ceruse niciodată nimic nimănui, fusese întotdeauna independentă, încă din tinerețe. Își amintea mereu două versuri auzite în Ghetou, de la un rabin în vârstă: 

Vai de omul care are nevoie de alți oameni! 
Ferice de omul care are nevoie numai de Dumnezeu. 

Să plece atunci spre cine știe ce alt oraș sau sătuc necunoscut, unde să n-o știe nimeni? Însă peste tot trebuia oricum să se denunțe, să prezinte documentele. Se gândi îndelung să fugă într-o țară străină unde nu existau legi rasiale. Dar ea nu mai fusese niciodată în străinătate, nu avea pașaport; iar ca să facă rost de un pașaport ar fi trebuit să treacă, și-n cazul ăsta, prin cercetări la registrul stării civile, la poliție, la frontieră: locuri și încăperi care ei i se înfățișau toate amenințătoare, ca unui răufăcător. 

Ea nu era săracă, așa cum poate o credeau toți. În anii aceia (tocmai ca să-și asigure independența pe viitor, în caz de boli sau alte întâmplări neprevăzute), pusese deoparte niște bani puțin câte puțin, după cum îi era obiceiul, iar în momentul acela economiile ei se ridicau la trei mii de lire. Suma aceasta, în trei bancnote de câte o mie, și-o ținea cusută într-o batistă noaptea sub pernă, iar în restul timpului, mereu la ea, prinsă cu ace pe interiorul unui ciorap. 

În mintea ei neștiutoare, care i se încețoșa tot mai mult, presupunea că având o asemenea sumă și-ar putea plăti orice călătorie în străinătate, ba poate chiar una exotică! În unele momente, ca o fetișcană, începea să fantazeze despre anumite metropole spre care, în visurile ei bovarice de pe vremea când era fată bătrână, privise cu ardoare ca spre niște destinații sublime: Londra, Paris! Însă deodată își amintea că acum era singură, și cum se putea orienta o femeie în vârstă și singură prin mulțimile acelea cosmopolite și tumultuoase?! Dacă Giuseppe ar mai fi împreună cu ea, atunci sigur că ar fi încă atât de frumos să călătorească! Însă Giuseppe nu mai trăia, era de negăsit aici, ca și în oricare alt loc. Poate că până și corpul lui, atât de mare și gras, se descompusese de acum în pământ. Nu mai era nimeni pe lumea asta care s-o liniștească în spaimele ei așa cum făcea el odată, spunându-i: „Bleguță mai ești! Prostuță mai ești!“. 

Oricât de multe scenarii și-ar fi făcut, trecând în revistă toate continentele și toate țările, pentru ea, în toată lumea, nu se găsea niciun loc. Și totuși, pe măsură ce treceau zilele, necesitatea și urgența de a fugi puneau stăpânire tot mai mult pe mintea ei înfierbântată. 

În ultimele luni auzise vorbindu-se, poate la radio, de emigrări în Palestina ale evreilor din toată Europa. Despre sionism nu știa absolut nimic, deși cunoștea cuvântul. Iar despre Palestina nu știa nimic altceva decât că era patria biblică a evreilor, iar capitala ei se numea Ierusalim. Cu toate acestea, ajunse la concluzia că Palestina rămânea singurul loc unde ar fi putut să fie primită ca evreică fugară într-un popor de evrei. 

Și, în timp ce arșița verii se făcea simțită cu tot mai multă putere, într-o seară, cu totul pe neașteptate, hotărî să fugă exact în clipa aceea, chiar dacă nu avea pașaport. Avea să treacă frontiera clandestin sau poate avea să se ascundă în cala unei nave, așa cum auzise în unele povești despre cei care emigrau ilegal. 

Nu-și luă cu ea niciun bagaj, nici măcar un rând de schimburi. Avea oricum la ea, ca întotdeauna, cele trei mii de lire ascunse într-unul din ciorapi. Iar în ultima clipă, zări încă agățat în cuierul de la intrare unul dintre vechile cojoace calabreze pe care Giuseppe le purta iarna, așa că și-l puse pe braț și-l luă cu ea, cu gândul că astfel o să fie pregătită în caz că merge spre locuri cu o climă mai rece. 

E un fapt cert că deja delira. Dar între timp trebuie să fi socotit că nu era în avantajul ei să ajungă de la Cosenza la Ierusalim pe uscat, așa că apucă drumul care duce spre mare, considerând că singura soluție e să se îmbarce pe un vas. Câte cineva își amintește vag că ar fi zărit-o, îmbrăcată în obișnuita ei rochie subțire și neagră din mătase artificială, cu un imprimeu albăstrui, pe când lua ultima cursă a funicularului de seară, îndreptându-se spre plaja din Paola. De altfel, chiar în acele împrejurimi a și fost găsită. Poate că o fi rătăcit o bucată de vreme de-a lungul acelui țărm lipsit de porturi, în cutarea vreunei ambarcațiuni comerciale sub pavilion asiatic, mai pierdută și mai dezorientată decât un copilaș de cinci ani, care fuge de acasă ca să se înroleze ca mus pe vreo corabie la întâmplare. 

În orice caz, oricât ar părea de necrezut o asemenea rezistență în condițiile ei, trebuie spus că, de la stația de sosire, străbătuse un drum lung pe jos. De fapt, locul precis unde au găsit-o pe plajă e la niște kilometri distanță de plaja din Paola, înspre Fuscaldo. De-a lungul acelei fâșii de coastă, dincolo de calea ferată, se întind lanuri deluroase de porumb, care în mișcarea lor ondulată se poate să fi creat în ochii ei, pe când orbecăia prin întuneric, impresia unui golf. 

Era o noapte foarte frumoasă, fără lună, liniștită și înstelată. Poate că îi veni în minte acel singur cântecel de prin locurile sale natale pe care știa să-l fredoneze: 

ce noapte frumoasă de furat fecioare. 

Dar chiar și cu tot aerul acela senin și călduț, la un moment dat, pe drum, i se făcu frig. Și se acoperi cu cojocul bărbătesc pe care-l ducea cu ea, având grijă să-și prindă catarama din dreptul gâtului. Era un vechi cojoc din lână grosieră de un maro închis, care lui Giuseppe îi venea numai bine, însă ei îi era prea lung, ajungându-i până la glezne. Careva de prin părțile acelea, care ar fi zărit-o trecând de departe încotoșmănată în felul acela, poate că o luase drept falsul călugăraș, hoțul acela mărunt care umblă costumat în călugăr și despre care se povestește că hoinărește noaptea și calcă casele oamenilor strecurându-se prin hornurile de la șemineu. Însă nu e vreo dovadă c-ar fi întâlnit-o cineva; fapt deloc straniu pe țărmul acela izolat și foarte puțin frecventat, mai ales noaptea. 

Primii care au găsit-o au fost barcagiii care se întorceau odată cu zorii după pescuitul de noapte; la început, au luat-o drept o sinucigașă, adusă la țărm de curenții maritimi. Însă adevărul e că poziția înecatei și starea în care i se găsea corpul nu se potriveau cu acea concluzie pripită. 

Nora zăcea pe marginea țărmului, pe nisipul încă umed de la mareea recentă, într-o poziție destinsă și firească, ca cineva pe care moartea l-a surprins într-o stare de leșin sau de somn. Capul i se sprijinea pe nisip, pe care mareea slabă îl lăsase neted și curat, fără alge sau impurități; iar restul corpului îi era în întregime culcat pe cojocul acela bărbătesc, care, prins la gât cu catarama, își întindea pulpanele de o parte și de alta, îmbibat cu totul de apă. Rochia subțire de mătase artificială, umedă și netezită de apă, stătea lipită cu totul de trupul ei firav, care apărea teafăr, nu umflat, și nici maltratat așa cum arată de obicei corpurile aduse la țărm de ape. Și micile garofițe albăstrii imprimate pe mătase păreau ca noi, împrospătate de apă, pe fundalul brun al cojocului. 

Singurul gest violent al mării fusese să-i smulgă pantofii micuți și să-i despletească părul care, în ciuda vârstei, îi rămăsese lung și bogat, și numai în parte încărunțit: astfel că acum, îmbibat de apă, părea să-și fi recăpătat culoarea neagră și i se aranjase tot într-o parte, în chip aproape grațios. Mișcarea curenților nu-i răpise de pe mâna uscată nici măcar verigheta subțire de aur, care ieșea în evidență cu palida sa strălucire prețioasă în lumina tot mai pregnantă a dimineții. 

Acesta era tot aurul pe care-l avea. Iar ea (spre deosebire de Ida, fiica ei cea timidă), în ciuda conformismului său patriotic, nu admisese să se despartă de verigheta ei nici măcar atunci când guvernul invitase populația să „își doneze aurul către patrie“ ca să ajute la misiunea din Abisinia. 

La încheietură, încă neatins de rugină, îi rămăsese micul ceas de mână dintr-un metal obișnuit, care se oprise la ora 4. 

Examinarea medicală a corpului confirmă, fără urmă de îndoială, moartea prin înec; însă ea nu lăsase niciun indiciu sau mesaj de adio care să probeze o intenție suicidară. Cusută în locul obișnuit de sub ciorap, îi găsiră comoara ascunsă constând în cele trei bilete de bancă, încă identificabile, deși apa le transformase într-o pastă lipsită de valoare. Cunoscând caracterul Norei, putem fi convinși că, dacă ar fi avut intenția să-și ia viața, s-ar fi îngrijit să pună dinainte la adăpost de orice distrugere, oriunde ar fi fost, suma aceea de bani atât de prețioasă pentru ea, strânsă cu atâta stăruință. 

În plus, dacă într-adevăr ar fi căutat să-și curme zilele cu mâna ei abandonându-se în largul mării, e de presupus că greutatea cojocului îmbibat de apă ar fi tras-o la fund. 

Cazul a fost clasat sub titlul: „moarte accidentală prin înecare“. Iar după părerea mea, aceasta este explicația cea mai corectă. Eu cred că moartea a surprins-o inconștientă, poate deja căzută la pământ din cauza uneia dintre acele stări de rău care o asaltau de ceva vreme.

Istoria de Elsa Morante, Ed. Trei, 2025, trad. rom. Cristina Gogianu, col. „Anansi. World Fiction”