„Legământul apei”, de Abraham Verghese (fragment)

„Legământul apei”, de Abraham Verghese (fragment)

Autor publicat în peste 30 de țări. Cărți vândute în peste 2 milione de exemplare.

Cu acțiunea plasată în Kerala, pe Coasta Malabar a Indiei, Legământul apei urmărește, între 1900 și 1977, trei generații ale unei familii care suferă de o tulburare aparte: în fiecare ramură a arborelui genealogic, cel puțin o persoană moare prin înec – iar în Kerala apa este pretutindeni. La începutul secolului XX, o fetiță de doisprezece ani din comunitatea creștină, încă jelindu-și tatăl trecut la cele veșnice, este trimisă cu barca în satul unde-și va întâlni pentru prima oară viitorul soț, în vârstă de patruzeci de ani. După acest început zguduitor al vieții de femeie măritată, fetița – și viitoarea mamă de familie Ammachi Mare – va fi martoră la transformări incredibile de-a lungul vieții sale extraordinare, cu bucurii și triumfuri, dar și cu necazuri și suferințe, credința și iubirea ei fiind singurele constante.

Evocare vibrantă a unei Indii dispărute și a trecerii timpului, Legământul apei este o odă la adresa progreselor medicinei și inteligenței umane, precum și o mărturie impresionantă a greutăților pe care le-au îndurat generațiile trecute de dragul urmașilor. Plin de umor, de emoții profunde și de înțelepciune, este unul dintre cele mai reușite romane publicate în ultimii ani.

„O carte colosală, brăzdată de linii narative interconectate care șerpuiesc și converg asemenea afluenților marilor fluvii... O creație esențială, chiar vindecătoare, o lume întreagă în care să te pierzi.“ Los Angeles Times

„Răvășitor... Superb, fascinant... Cunoștințele medicale ale lui Verghese și atenția lui fenomenală pentru detalii se combină în scene de viață și de moarte care-ți taie respirația și pe care e greu să le dai uitării.“ The Guardian

„Chirurg excepțional, Verghese trasează linii de legătură între elementele macrocosmice și cele microcosmice cu atâta eleganță, încât abia dacă sunt observabile în primul moment.“ NPR

„Abraham Verghese e un maestru... Legământul apei va intra în categoria romanelor clasice.“ Good Morning America

Abraham Verghese (n. 1955) este profesor de teoria şi practica medicinei la Stanford University. Născut din părinți indieni, profesori în Etiopia, a crescut în apropiere de Addis Abeba, unde și-a început pregătirea medicală, definitivată ulterior la Madras Medical College. Asemenea multor absolvenți, și-a efectuat rezidențiatul în Statele Unite, unde a continuat să-și consolideze cariera medi cală. Prima sa carte, My Own Country: A Doctor’s Story, o lucrare dedicată impactului epidemiei de SIDA într-o mică localitate din Tennessee, a apărut în 1994, a intrat în topul revistei Time al celor mai bune cinci cărți ale anului și a fost ecranizată. Al doilea volum de nonficțiune, The Tennis Partner, a fost publicat în 1997 și a devenit repede bestseller național. Eseurile şi povestirile sale au apărut cu regularitate în The New Yorker, The New York Times, Granta, The Wall Street Journal şi în alte publicații. Să tai în piatră vie (Cutting for Stone, 2009), primul său roman, s-a bucurat de una dintre cele mai lon gevive pre zențe în topul New York Times al celor mai bine vândute cărți. În 2015, Abraham Verghese a primit National Humanities Medal din partea președintelui Barack Obama. Cel mai nou roman al său este Legământul apei (The Covenant of Water, 2023).

 

Legământul apei, de Abraham Verghese (fragment)

 

CE ȘTIA DUMNEZEU ÎNAINTE DE A NE NAȘTE NOI

1913, Parambil

 

După moartea lui JoJo, Ammachi Mare se simte azvârlită de pe roata vieții și nu reușește să‑și găsească ritmul. Cocoșul cântă în fiecare dimineață înainte să se poată trezi ea; bărbierul vine acasă înainte să‑și poată aminti ea că e data de întâi a lunii. Dacă n‑ar avea mama ei grijă de bucătărie, și‑ar căuta cu toții de mâncare pe afară, ca găinile din curte.

Parambilul și‑a pierdut unicul moștenitor de sex masculin, a pierdut copilul pe care ea încă îl consideră primul ei născut, cu toate că nu a venit pe lume din pântecul ei. Dar ea nu e singura care l‑a pierdut. Prima dată când coboară în pivniță, un vas de murături gol cade de pe un raft aflat deasupra capului ei, fără să‑l fi atins nimeni. L‑a zărit cu colțul ochiului și s‑a tras într‑o parte la timp, astfel că vasul s‑a făcut cioburi pe podea, la picioarele ei. Fuge în sus pe scări și în capătul lor dă peste figura speriată a soțului ei neînfricat, care privește în jos pe lângă ea, în pivniță. „Deci ai știut tot timpul că ea este acolo?“ Expresia de pe fața lui o înfurie la culme. Cum îndrăznește spiritul ăsta, cu care ea a fost atât de ospitalieră, să‑i intimideze bărbatul? Ammachi Mare se repede înapoi pe scările abrupte ignorând cioburile care‑i înțeapă tălpile. Înșfacă un vas gol cu o forță pe care nu știa că o are și‑l azvârle spre unul dintre colțurile întunecate ale pivniței.

– JoJo a fost și al meu, știi? strigă într‑acolo. Eu l‑am avut mai mult timp decât tine! Dacă poți să faci un vas să cadă peste mine, de ce nu l‑ai scos pe JoJo când a căzut în apă?

I se pare că aude hohote de plâns firave. Mânia i se domolește. Iese din pivniță. Dar lucrurile nu se sfârșesc aici. Peste câte va zile găsește un borcan cu sirop răsturnat, iar pivnița colcăie de furnici roșii mari, ale căror înțepături sunt cumplit de dureroase. Ammachi Mare își înfășoară tălpile în cârpe, aprinde o torță încropită din frunze uscate de palmier și gonește furnicile cu flacăra ei, fiind cât pe ce să dea foc pivniței înainte să stingă torța într‑o găleată cu apă. Mătură apoi podeaua și o spală cu kerosen.

– Continuă tu așa, că o să‑l chem pe achen! Așa vrei să rămâi în memoria noastră? Nu ca o mamă bună, ci ca un strigoi pe care a trebuit să‑l gonim?

În pivniță intră în vigoare un armistițiu, dar în bucătărie, curryul pe care îl gătește în oalele ei bune de lut are un gust ciudat. Laptele pe care‑l pune în fiecare seară la prins ca să facă iaurt se brânzește. Rabdă toate aceste provocări până când, treptat, se potolesc. Dar inima Parambilului continuă să bată neregulat. Nici rugămințile, nici lacrimile și nici mersul la bi­serică nu izbutesc să‑i restabilească ritmul.

În această perioadă instabilă, mult prea curând după pierde­rea suferită, soțul se ivește într‑o noapte la ușă, tăcut, în timp ce mama și fiica ei dorm. Ea îl simte și se ridică în capul oaselor, surprinsă. Încă nu e gata. Mirosul lui JoJo e încă foarte puternic în cameră, iar forma trupului lui încă persistă pe saltea, alături de ea. Și soțul ei pare nesigur. Nu întinde mâna, ci stă neclintit în cadrul ușii. Ea nu se mișcă. Prezența lui acolo pare un sacrilegiu. El pleacă. A doua zi o ignoră. Pe urmă, Ammachi Mare înțelege: Parambilul are nevoie de un moștenitor de sex masculin. Chiar și așa, ea tot are nevoie de timp.

Își găsește alinarea și sănătatea minții în grădina din spatele bucătăriei. Când a venit la Parambil, a văzut cum iedul ei ronțăia boabele din tufișul sărăcăcios care creștea pe lângă treptele din spate și devenea apoi vizibil mai energic. S‑a apucat să cerceteze, iar mirosul boabelor i‑a oferit răspunsul. După ce l‑a copilit cu grijă și i‑a pus îngrășământ, tufișul a devenit acum mai înalt decât un stat de om, oferindu‑le celor de la Parambil cafea. Lichidul întunecat are o lucire uleioasă deasupra și un gust intens neașteptat; e un memento al faptului că dulceața vieții e mereu însoțită de amărăciune. Dar bananierii sunt adevărata ei încântare. Totul a început cu un puiet mic din soiul poovan[1], primit de la Dolly Kochamma. Acum are pâlcul ei personal de plante fructifere, udate de apa care se scurge de pe acoperișul bucătăriei. Frunzele țin umbră în soarele după‑amiezii și flutură în vânt cu un foșnet care îi aduce alinare. Culege mănunchiu­rile de banane cât sunt verzi încă, lăsându‑le să se coacă în răcoarea cămării. Mini‑bananele sunt un deliciu pentru fiica ei; tatăl copilei poate să mănânce și zece odată. Ei i se pare miraculos faptul că pământul le oferă așa un belșug, primind în schimb doar soare, apă și dragoste. Fiecărui bananier îi vine la un moment dat ziua în care trebuie tăiat, trunchiul fiind dat vacilor și caprelor. Din puzderia de lăstari care cresc în jurul ciotului rămas, îi taie pe toți, cu excepția unuia singur, norocos, cu care miracolul vieții începe din nou, purtând în el amintirea strămoșilor.

Încă n‑a botezat‑o pe Bebe Mol. Evită subiectul în dialogu­rile ei cu Dumnezeu, dar Îi simte dezaprobarea. Într‑o seară, abordează chestiunea frontal:

– Cum te aștepți să trec pe lângă mormântul unui copil și să intru ca să botez un altul?

În plus, are dubii cu privire la un ritual menit să pogoare asupra pruncului pronia divină, care pentru ea nu înseamnă altceva decât iubirea, bunăvoința și iertarea lui Dumnezeu.

– Pronia divină nu l‑a salvat pe JoJo.

Dumnezeu rămâne tăcut.

Într‑o noapte, se trezește și‑l vede din nou pe soțul ei în prag, tăcut, ca să nu le trezească pe mama ei și pe Bebe Mol. Oare de când stă acolo? Întinde mâna și, de data asta, ea se ridică. Simte familiara acuitate a simțurilor când el o ridică în picioare, tot fără a vorbi. Nici nu și‑a dat seama ce mult i‑a lipsit această intimitate. Unirea lor e deopotrivă tandră și imperioasă.

 

Paisprezece luni trec, și multe vizite în dormitorul soțu lui ei, până când în sfârșit nu mai sângerează. Apoi pierde sarcina. E împietrită. O asemenea posibilitate nu i‑a trecut prin minte. A presupus că va veni un alt copil, chiar dacă va necesita un timp, dar nu așa ceva, niciodată! Are senzația că propriul ei trup a trădat‑o. Soțul e dezolat, chiar dacă nu deschide subiectul.

„Să nu crezi despre nici un lucru că ți se cuvine dacă nu vrei să afli ce înseamnă să‑l pierzi“, îi amintește Dumnezeu. Dar ce poți face altceva, decât să mergi mai departe? Și pierde o altă sarcină. Când se întremează, caută pe cineva pe care să dea vina: ar putea fi cumva mâna spiritului din pivniță? Să fie oare atât de răzbunător? Coboară și se așază pe un vas gol, adulmecând aerul și privind în jur. Spre surprinderea ei, simte că spiritul o compătimește. Când urcă, mânia i s‑a domolit. Numai Dumnezeu știe de ce avortează. Numai Dumnezeu știe… dar alege să nu spună.

Când Bebe Mol are cinci ani, aproape că o pierd din cauza tusei convulsive care se instalează după ce se vindecă de rujeolă. Îndată ce‑și revine, Ammachi Mare face aranjamentele pentru botez, temându‑se pentru sufletul copilei. O roagă pe Dolly Kochamma să fie nașă. Dolly înclină din cap în semn că e de Legământul apei acord și fața i se luminează, încântată de onoarea care i se face, însă nu scoate nici un cuvânt. Când îi povestește soțului ei episodul la masa de seară, Ammachi Mare spune:

– Tu și Dolly sunteți la fel. Zgârciți la vorbă, niciodată nu bârfiți și nu‑i vorbiți de rău pe alții.

El scoate un „îhm“ drept răspuns.

– Sigur, cumnata lui Dolly o să bombăne fiindcă n‑am ru­gat‑o pe ea să fie nașă.

În anii care au trecut de la sosirea intempestivă a familiei ei la Parambil, Cuviință Kochamma s‑a ridicat din plin la înăl țimea poreclei sale; dar lăcomia la mâncare nu se numără printre păcatele pe care le înfierează, căci între timp femeia a devenit de două ori mai grasă: gâtul aproape că i‑a dispărut, iar corpul a luat forma unui butoi. Crucifixul mare care înainte vreme se îndrepta acuzator către interlocutori s‑a ridicat pe pieptul ei tot mai voluminos, astfel că acum stă orizontal, cu fața spre cer. În ciuda problemelor cu imposibila ei cumnată și cu fami­lia acesteia, Dolly Kochamma și‑a păstrat neschimbate silueta tinerească, fața încă neridată și atitudinea prietenoasă, care, probabil, cumnatei sale i se par total inacceptabile.

– Cuviință Kochamma e convinsă că ea e cea mai cucernică dintre ele două, sunt sigură, adaugă Ammachi Mare.

Soțul ei murmură ceva ce ea izbutește să deslușească abia după ce el se ridică deja de la masă:

– Numai dacă măsori cucernicia cu tonele.

Și își dă seama că soțul ei tocmai a făcut o glumă!

La botez, Bebe Mol e încântată să simtă apa șiroindu‑i pe cap – un lucru pe care JoJo nu l‑ar fi tolerat cu nici un chip. Ammachi Mare aude cum preotul rostește numele pe care ea însăși l‑a ales, iar Dolly Kochamma îl repetă conștiincios. Pentru urechea ei însă, numele pare strident, în vreme ce pe limbă îl simte fărâmicios ca orezul nefiert.

Când se întorc de la biserică, soțul ei așteaptă. Își aruncă fiica în sus și o prinde, iar copila scoate un țipăt răgușit de încântare.

– Bun, și cum te cheamă? întreabă el.

– Bebe Mol, răspunde fetița.

El privește întrebător către soția lui.

– Așa e. Am scris celălalt nume în registrul nașterilor și acolo va rămâne.

La cinci ani de la tragedie, trăiește cu durerea morții lui JoJo așa cum se împacă cineva cu vederea tulbure din cauza cataractei sau cu durerea unui șold artritic. Dar recent botezata Bebe Mol e salvarea lor; chiar și tatăl ei, care s‑a depărtat cu mult înainte de Dumnezeu, recunoaște divinul în zâmbetul ei larg și în firea generoasă. E comoara de preț a tuturor. Când era sugar, îi plăcea la culme să fie ținută în brațe și să stea în micul ei hamac. Acum, că a mai crescut, se bucură să șadă cu orele pe băncuța din verandă pe care a pus stăpânire. Din acea poziție dovedește o stranie abilitate de a anunța sosirea orică­rui vizitator înainte ca acesta să‑și facă apariția. „Uite că vine Shamuel!“, strigă ea la un moment dat, și cu toate că nimeni nu se vede în jur, trei minute mai târziu se ivește însuși Shamuel. Mamei sale i se pare cu totul remarcabil că Bebe Mol plânge foarte rar. Singura dată când își amintește să fi plâns a fost în ziua aceea cumplită în care a urlat până ce s‑a învinețit la față, ziua în care Ammachi Mare și‑a dorit… Dar e mai bine să nu‑și readucă în memorie ce și‑a dorit atunci. Înțelege că pierderile survenite violent atrag după ele și mai multă violență.

Când vine musonul în acel an, sunt toți doborâți de febră. În vatră focul rămâne stins ziua întreagă, fiindcă nu are cine să‑l aprindă. Mama ei își revine ultima; e mereu ostenită, se culcă devreme seara și se trezește abia la amiază. Îi e greu să se ridice de pe rogojina ei, iar părul îi e nearanjat, fiindcă brațele îi obosesc în încercarea de a se pieptăna. Când vine în sfârșit în bucătărie, abia se mișcă, e prea slăbită ca să dea o mână de ajutor. Cel mai îngrijorător e faptul că nu mai vorbește întruna, ca mai înainte. Așa că trimit după vaidyan, care îi ia pulsul și‑i examinează limba, după care îi prescrie obișnuitele tonice și uleiuri de masaj, însă acestea n‑o ajută cu nimic. Starea i se agravează. Iar fiica ei nu mai prididește în strădania de a‑și îngriji mama și de a se ocupa de gospodărie.

Binecuvântările vin în feluri și forme diferite, dar cea care ajunge la ei în perioada festivalului Onam e de un tip aparte, cu picioarele ca niște paranteze. Bebe Mol îi anunță sosirea – „vine o doamnă bătrână“ – cu câteva minute înainte ca Odat Kochamma să‑și facă apariția cu mersul ei crăcănat, de parcă ar fi auzit un strigăt mut de ajutor. Oricât și‑ar apropia picioarele femeia cu nasul coroiat și părul cărunt, Bebe Mol tot e în stare să treacă printre genunchii ei. E verișoară de departe cu „Appachen Mare“, așa cum îi spune Bebe Mol tatălui ei (un supranume pe care, treptat, îl preiau cu toții atunci când vorbesc despre el). Ammachi Mare va afla mai târziu că bătrâna se perinda pe la casele diverșilor ei copii, stând câteva luni la unul și mutându‑se apoi la altul. Însă la Parambil avea să rămână.

– Unde ții ceapa? întreabă Odat Kochamma intrând în bu­cătărie și vorbind din colțul buzelor pentru ca ghemotocul de tutun pe care‑l mestecă să nu‑i cadă din gură. Și dă‑mi cuțitul! De când mă știu mă rog de ceapă să se toace singură și să se arunce apoi în oală, dar știi ce? (Se uită la toți cei din jur, pe rând, cu pleoapele strânse și cu o figură cât se poate de serioasă.) Până acum, nici una n‑a făcut‑o!

Apoi masca de seriozitate i se frânge, fața i se împânzește de riduri, iar surâsul ei dezarmant e urmat de un hohot de râs atât de neașteptat și de lipsit de griji, încât alungă toți norii întunecați din bucătărie. Bebe Mol e încântată, bate din palme și râde la unison cu ea.

– Dumnezeule mare! exclamă Odat Kochamma când vede că orezul dă în fiert. Încearcă să ridice mâinile spre ceruri, însă spatele adus nu‑i permite să le înalțe decât până la nivelul feței. Mai are cineva grijă de bucătăria asta? continuă, dar mustrarea este atenuată de sclipirea din privirea ei și de tonul glumeț. Cine se ocupă de ea, pisica?

Își trage thorthu de pe umăr și‑l folosește ca să ia oala de pe foc, apoi scoate capul pe ușa din spate, duce două degete la buzele strânse și scuipă un jet de zeamă de tutun. Se întoarce la timp ca să zărească pisica furișându‑se spre peștele prăjit. Prinsă asupra faptului, mâța încremenește. Buza de sus a lui Odat Kochamma se ridică încet și dă la iveală un șir de dinți grosier ciopliți în lemn, ca niște colți maronii, pe care și‑i împinge în afară. E deja prea mult pentru mâță, care se răsucește și o ia la fugă. Dinții se retrag la locul lor și râsul bătrânei răsună iar.

– Apropo, șoptește ea cu un aer conspirativ, privind în jur ca să se asigure că n‑o aud urechi străine, ăștia nu‑s dinții mei. Un appooppan abia ce i‑a lăsat pe pervazul ferestrei.

– Ce bătrân? întreabă Ammachi Mare.

– Ha! Amărâtul de tată al nurorii mele! Cine altcineva? Tocmai plecam de acasă după ce ea m‑a făcut „capră bătrână“. Am văzut dinții și mi‑am zis: „Aah, dacă‑s capră bătrână, n‑am eu oare mai multă nevoie de dinții ăștia decât el? Și dacă i‑a lăsat acolo, înseamnă că nu‑i trebuie, illay?“

Încearcă să‑și ia un aer nevinovat, dar în ochi îi joacă o privire năzdrăvană. Ammachi Mare nu‑și poate stăpâni râsul, și toate grijile i se spulberă.

Odat Kochamma e tonicul de care au nevoie cei de la Parambil. Bătrâna robotește continuu. În decurs de o săptămână, Ammachi Mare se obișnuiește să fie ținta grijilor ei, să i se spună să stea jos și să se odihnească sau să râdă la glumele ei atât de tare, încât trebuie să fugă să facă pipi. Singurul lucru care nu‑i place e că Odat Kochamma îmbracă întotdeauna, după baie, același mundu pătat de curcuma, deși neagă cu tărie că așa face.

– Dar abia ce l‑am schimbat ieri!

În toiul nopții, Ammachi Mare își dă seama ce se întâmplă și se înfurie pe ea însăși: Odat Kochamma are un singur rând de haine. A doua zi îi oferă două seturi noi și‑i spune:

– Anul trecut nu ne‑am văzut de Onam, așa că hainele astea erau pregătite pentru tine.

Odat Kochamma se preface indignată, se încruntă și pipăie țesătura care nu va mai fi niciodată la fel de albă ca acum. Dar ochii o trădează.

Oho! Ce‑i asta? Ți‑ai pus în gând să mă măriți, la vârsta mea? Aah, aah! Dacă așfi știut, n‑așfi venit niciodată aici. Ia să‑mi gonești pretendentul! Nu vreau să‑l văd. Are el o proble­mă, și nu vrei să‑mi spui. E orb cumva? Face crize? Am termi­nat‑o cu bărbații! Oala asta e mai deșteaptă decât un bărbat!

Și tot timpul împinge hainele înapoi spre Ammachi Mare, fără să le dea însă drumul din mâini.

Bebe Mol aleargă spre tatăl ei ori de câte ori îl vede. El are mai multă răbdare cu ea decât avea cu JoJo, care era întotdeauna înmărmurit de mărimea și de tăcerea lui; Bebe Mol nu se lasă impresionată. Îi arată lui Appachen Mare panglicile și păpușile ei. Într‑o după‑amiază cu ploaie, când e nevoită să stea în casă, întrerupe pașii surescitați ai tatălui ei pe verandă și îl trage să se așeze pe ceea ce a devenit băncuța ei.

– Stai aici! îi poruncește, iar el se așază cu supunere. De ce cade ploaia pe pământ și nu în sus, spre cer? De ce…?

El îi ascultă nedumerit ropotul de întrebări. Bebe Mol nu așteaptă să primească răspunsuri. Urcă în picioare pe băncuță ca să‑și încununeze tatăl cu o pălărie din frunze verzi de coco­tier pe care a confecționat‑o cu ajutorul lui Odat Kochamma. Mulțumită de efectul obținut, bate din palme. Apoi își înfășoară brațele grăsuțe pe după gâtul lui și‑și lipește obrazul de al lui, tare de tot.

– Acum poți să pleci, îi spune. Pălăria asta o să te apere de ploaie.226 Abraham Verghese

El clatină din cap recunoscător. Ammachi Mare își mușcă buzele ca să nu izbucnească în râs când își vede soțul masiv, cu pielea asprită de soare, purtând în creștet o pălărioară mică și strâmbă. Odată ce fiica lui nu‑l mai poate vedea, își ia pălăria de pe cap și o studiază.

– Niciodată nu credeam c‑o să trăiesc să văd așa ceva, remarcă Ammachi Mare către Odat Kochamma.

Aah. De ce nu? O fiică are mereu deschisă o ușă în inima tatălui ei.

„Am avut și eu un rol în asta“, își spune ea. „L‑am mai înmuiat puțin. L‑am ajutat să‑și ușureze povara secretelor.“

 

Legământul apei, de Abraham Verghese, Ed. Litera, 2024, trad. Adriana Bădescu, col. „Folio”


[1] Soi de banane de mici dimensiuni, de culoare galbenă, cu pulpa foarte aromată.

Scrie un comentariu

Anuleaza

Abonează-te la

Newsletter