Camera de povestit. O istorie despre iubire, trădare, răzbunare și cea mai formidabilă bucată de brânză din lume, de Michael Paterniti, face parte din Narator, seria de nonficțiune creativă a Editurii Publica și este o operă de nonficțiune literară despre slow living, tradiții, apartenență, sustenabilitate și povești care transmit valori generațiilor următoare, semnată de unul din cei mai talentați povestitori americani. Mike Paterniti este unul dintre invitații ediției 2015 a conferinței The Power of Storytelling din 9 -10 octombrie, București.
În satul pitoresc Guzmán din Spania, într-o peșteră săpată în coasta unui deal vecin cu casele, o ușă străveche duce la o încăpere înghesuită, de calcar, numită „camera de povestit”. Aici a ajuns Michael Paterniti să-l asculte pe Ambrosio Molinos de las Heras, producător spaniol de brânză, cum depăna o poveste ciudată și fascinantă despre o bucată de brânză.
Brânza lui Ambrosio, făcută după o veche rețetă de familie, avea reputația de a se număra printre cele mai bune din lume și se spunea că ar avea calități mistice. În seara aceea, când cei doi au ieșit din camera de povestit, Paterniti era complet captivat. N-a trecut mult și a plonjat cu totul în viața satului: s-a mutat în Guzmán, cu soția și copiii mici, ca să caute adevărul despre brânza aceea. Ce descoperă în cele din urmă nu are nimic de-a face cu fabula idilică despre slow-food pe care și-o închipuia la început. Dimpotrivă, e absorbit în inima vârtejului unui mister complicat, al unei rivalități de sânge care presupune acuzații de trădare și furt, amenințări cu moartea și o conspirație criminală.
Cartea lui Paterniti ține în egală măsură de suspans și de memorialistică, de jurnalele de călătorie și de scrierea istorică. Pe Bookaholic puteți citi recenzia lui John Freeman pentru Camera de povestit, de Michael Paterniti.
Camera de povestit este un monument superb, plin de pasiune, în cinstea artei și misterului povestirii; e intensă, amuzantă, umană, devastatoare și frumoasă. Citind-o, mi-a venit să aplaud, mi-a venit să plâng, mi-a venit să mă mut în Spania. Michael Paterniti este un geniu. (Elizabeth Gilbert, autoarea cărții Mănâncă, roagă-te, iubește)
Michael Paterniti este jurnalist, eseist și autorul bestsellerului Driving Mr. Albert. A publicat nenumărate articole pentru Esquire, The New York Times, National Geographic, Harper's, Outside și GQ, cu care colaborează ca redactor.
Este co-fondatorul Centrului de Artă Narativă pentru Copii din Portland.
Camera de povestit, de Michael Paterniti (fragment în avanpremieră)
La doar câteva zile după începutul noului mileniu, soția mea l-a născut pe primul nostru fiu.
S-au scris volume întregi despre Mama la Primul Copil, dar despre Tatăl la Primul Copil trebuie spus măcar atâta lucru: ca specie, e un clișeu instantaneu. Privindu-și progenitura, ia contact cu propria mortalitate. Apoi i se dezaxează definitiv câteva resorturi din cap. Deși își dă seama că înaintea lui au existat miliarde de tați și bla, bla, bla (am scos camera video, îl filmez pe Bebe), nimeni n-a mai simțit vreodată o iubire paternă puternică, orbitoare ca a lui. Tatăl la Primul Copil, care într-o clipă roșește într-un acces de mândrie nedeghizată, iar în următoarea încearcă să dea dovadă de un pic de stăpânire și circumspecție, va urla din fundul gâtului, al scrotului și al inimii la șoferul care merge cu 54 de kilometri la oră pe un drum cu limita de viteză de 50 de kilometri la oră, când Bebe e prins ca un astronaut în scaunul de pe bancheta din spate. Se târăște în patru labe și mătură cu palma toată casa, în căutare de mărgeluțe, firimiturele și monede mărunte, ca nu care cumva să se înece Bebe. Nu are în el nimic rațional, fiindcă niciodată nu s-a mai simțit atât de finit, privind infinitul. Niciodată nu s-a gândit ce lasă în urmă (reușitele, contul în bancă, viața spirituală), dar acum că se gândește, se întreabă cum a ajuns totul într-o asemenea debandadă.
Copilului nostru i-am spus Leo. Avea o expresie visătoare și dinții de sus încălecați mult peste cei de jos. Arăta de parcă ar fi contemplat tot timpul ceva bizantin și, privindu-l cum privește lumea, încercam să intuim ce ne transmite. Părea să ne transmită o mulțime de lucruri: am cumpărat altă mașină, cu airbaguri, la cererea lui. Pentru el am făcut ordine în garaj, ca să parchez mașina acolo. Ce spune? Veranda din spate arată cam neglijent? Am făcut curat pe veranda din spate – după care m-am apucat într-o doară de toate treburile pe care le neglijasem amândoi de ani de zile.
N-a trecut mult și m-am apucat să eliberez dulap după dulap și să donez la Goodwill toate hainele de care făcusem rost cu ani în urmă de la… Goodwill. Am aruncat casete vechi cu formații care n-aveau să-l intereseze pe Bebe, formații ca Joy Division sau Jesus and Mary Chain. Bach era bun pentru Bebe; Cure în perioada lor timpurie, pe la albumul Pornography, nu. Mi-am abandonat planul de a-mi cumpăra tobe, am închis dulăpiorul de lemn în care era discul de darts. Ca parte din procesul acesta de editare și eliminare de pasaje din vechea mea viață, am renunțat fără milă la dosare vechi din tot felul de epoci – cu etichete ca „Idei imobiliare”, „Groenlanda” și „Alte posibilități”, acesta din urmă complet gol. În perioada de curățenie generală prin casă, am dat peste un dosar cu titlul „Chestii”, în care se afla o tăietură, de-acum îngălbenită, din vechea revistă de la Zingerman’s, despre brânza aceea spaniolă scumpă pe nume Páramo de Guzmán.
Parcă trecuse o viață – sau parcă fusese ieri. Aici și acum, stând în genunchi în birou, cu pergamentul acela în mână și în urechi cu plânsetul lui Leo care se ridica din camerele de la parter, mi-am dat seama de un lucru: viața mea se terminase. Tocmai începuse noua mea viață, dar viața mea se terminase. Ceea ce m-a adus la o întrebare simplă: Asta însemna că se terminaseră și toate jurămintele și visurile de pe vremuri?
Brânza purta numele satului din care venea – Guzmán. Înainte să duc toate resturile la reciclat, voiam să aflu măcar unde se afla satul. Era o zi lucrătoare, în toiul iernii (Cum de-mi amintesc? Un model de gheață caleidoscopic pe geam și un gând naiv: Trebuie să fie foarte cald în Spania) și am pus mâna pe atlas, dar localitatea nu apărea pe o hartă a țării care părea destul de detaliată. Așa că m-am urcat imediat în mașină și am cumpărat o hartă Michelin (erau vremurile de neînchipuit de dinainte de Google Earth), m-am întors acasă și am desfășurat-o, întinsă ca un acordeon pe jumătate din podeaua biroului, un covor de hârtie punctat de locuri necunoscute, locuri unde, chiar în clipa aceea, niște bătrâni își beau, probabil, el café cu brandy. Am stat aplecat peste ea multă vreme, chiorându-mă la sate unul după altul, ca un bijutier care cercetează claritatea pietrei. Unde era Guzmán? Am pornit de la Madrid și am apucat spre nord, mișcând degetul ca un ștergător de parbriz, prin regatul Castiliei, bifând aproape fiecare oraș și lăsându-le numele să mi se prefire prin minte – La Horra (Eliberata), Iglesiarrubia (Biserica blondă), Fria (Recea), Zarza (Tufa Spinoasă), Pinafuente (Puțul cu pini), Pozal de Gallinas (Găleata de găini) – până când, în cele din urmă, la vest de Aranda de Duero, am dat de el: Guzmán, o bulă mititică, plutitoare, în golul acela imens. În afară de brânză, nici nu-mi puteam închipui ce ai căuta acolo.
În ciuda a ceea ce s-ar putea deduce din retroversiunile de mai sus, toată educația mea în ce privește spaniola venea din episoadele unui sitcom vechi, Chico and the Man [Serial difuzat în S.U.A. în anii 1970, a cărui acțiune se desfășura într-un cartier mexicano-american din Los Ángeles (n.t.)]. După ce am verificat existența satului Guzmán, m-am pomenit că-l sun pe prietenul meu Carlos, profesor de spaniolă la liceu, care locuia pe strada noastră. Părinții lui Carlos erau columbieni, așa că era bilingv din familie. Când a ajuns la noi, i-am spus toată povestea de până atunci – magazinul de delicatese, brânza, visul meu de a o încerca. I-am arătat harta. Eram nebărbierit, nu prea dormisem, eram sclav la Bebe. A propus, placid, să sunăm la un număr de informații internațional și să cerem orice număr de telefon din Guzmán, ceea ce am și făcut.
Se părea că nu exista decât unul, cel de la cârciumă. Așadar, Carlos a format vreo douăsprezece cifre. Cât a sunat, și-a dres vocea. Apoi a răspuns cineva. Carlos a ridicat brusc din sprâncene și s-a prezentat spunând „alo, bună ziua”, și că suna din America și ar fi vrut să vorbească cu omul care făcea brânza aceea celebră, Páramo de Guzmán. Am auzit tocmai din capătul celălalt al camerei cum i-a răspuns o voce de femeie, explozivă, fără pic de poezie, care-i îndesa în ureche paragrafe scurte, în staccato. Carlos a ascultat atent, murmurând „Sí, sí”, după care vocea femeii s-a întrerupt de tot, chiar în timp ce el îi spunea un „la revedere” fără chef. Toată conversația durase cam 20 de secunde.
— Ce s-a întâmplat? am întrebat.
— Mi-a închis, a spus Carlos.
— Dar părea prietenoasă?
— N-aș zice.
— Ce a spus despre brânză?
— A zis că nu se mai face acolo. De fapt, a spus „N-o mai face omul ăla”. După care a închis.
— Omul ăla? Altceva n-a mai spus?
Simțindu-mi dezamăgirea, Carlos a spus:
— Îmi pare rău, frate.
Încă o mică moarte. Mă simțeam ca în clasa a cincea, la ora de catehism, când, din senin, cum stăteam eu acolo visător, în pauză, și mă uitam la nori, Joe Ursone și-a găsit să-mi ardă un pumn din senin. Acum mă cutremuram de admirație cu gândul la posibilitățile universului, simțeam cum comunic cu iubirea universală, ca marele credincios care eram pe moment, iar în clipa următoare mă prăbușeam cu încetinitorul, cuprins de durerea aceea bruscă, înțepătoare, care-mi radia din falcă, cu lacrimi în ochi și jurând să mă răzbun.[*]
Îmi răsunau în minte cuvintele lui Ari: „Sățioasă, densă, intensă… sublimă… am descoperit-o întâmplător la Londra… făcută cu dragoste”. De ce ar fi fost așa o nebunie să crezi în puritate – și să pleci în căutarea ei?
Orice poveste e timpul însuși, împachetat și comprimat. E cea mai scurtă formă de divertisment și simulacru de viață reală, care e mare și încurcată și îți cere un tip ciudat de anduranță. Povestea e stilizată ca să păstreze străfulgerarea aceea de râs și durere, dorință zădărnicită și consumare stranie, în timp ce viața le mătură – pe toate – ca o cascadă, zi de zi: uriașă, sufocantă, în descompunere. Iar când se termină povestea (chiar dacă protagonistul supraviețuiește unor rafale de gloanțe și își continuă viața), se termină de-a binelea. În timp ce viața merge mai departe, iute ca râul.
Camera de povestit. O istorie despre iubire, trădare, răzbunare și cea mai formidabilă bucată de brânză din lume, de Michael Paterniti, Ed. Publica, 2015, col. „Narator”
[*] Adevărul e că ani de zile am tot plănuit cum o să-l atac eu prin surprindere pe Joe Ursone tocmai când se aștepta mai puțin. Urma să-l încolțesc prin vreo alee și să-l altoiesc cu o rangă peste genunchi. Urma să obțin centura neagră la jiu-jitsu fără să știe el, să mă prefac speriat în prezența lui, să mă feresc prefăcut, după care să-i rearanjez fața. Urma să-l iau, așa, cu ce faci, vere?, după care să-i trag un genunchi între picioare. De fapt, cum violența îmi întorcea stomacul pe dos, îmi doream un frate mai mare care să facă toate astea în locul meu, numai că, întâmplător, toți frații mei erau mai mici, răzbunarea mea nu era altceva decât o fantasmă a răzbunării, iar actele imaginare s-au comis, repetat, doar în mintea mea. (n.a.)
Scrie un comentariu