„Cleopatra”, de Duane W. Roller (fragment)

Celebritatea Cleopatrei se întemeiază mai ales pe legendele exotice ale Renașterii, care au circulat până în epoca modernă, dând naștere unor la fel de celebre reprezentări în pictură, teatru, film. Deși a fost una dintre cele mai puternice femei ale lumii antice, până la noi a ajuns doar povara reputației sale postume – o figură artificială a istoriei culturii.

Istoricul și clasicistul Duane W. Roller scrie o biografie a Cleopatrei VII Theá Philopátor bazată exclusiv pe sursele antice – romane, grecești sau egiptene, inclusiv pe textele reginei care ni s-au păstrat – și pe mărturiile arheologice, despărțind personajul real de mit și redându-i locul cuvenit în istorie. Cu atât mai limpede devine genealogia figurii legendare a Cleopatrei: astfel, de pildă, bine- cunoscutele episoade romantice legate de Cezar sau Marc Antoniu se lămuresc pe deplin ca investiții politice într-un joc extrem de complicat.

Dincolo de ascensiunea și căderea uneia dintre cele mai renumite femei ale istoriei, ni se așterne în fața ochilor o lume fascinantă, exotică, nebănuită astăzi: Egiptul ultimilor Ptolemei.

„Un portret bogat și cuprinzător al Cleopatrei, cu numeroasele ei chipuri: orator remarcabil, medic, savant, general, cârmuitor desăvârșit. Folosind doar izvoare antice, Duane W. Roller destramă vălul de legendă țesut în jurul faimoasei regine. Adevărata Cleopatra iese la iveală în  toată splendoarea ei.” — MARGARET GEORGE, autoarea bestsellerului The Memoirs of Cleopatra

DUANE W. ROLLER este istoric și clasicist, specialist în istoria și civilizația lumii mediteraneene antice. Este profesor emerit al Universității de Stat din Ohio. Cartea sa despre civilizația pontică a primului secol î.Cr., Imperiul Mării Negre, este în curs de apariție în traducere română la Humanitas.

Cleopatra, de Duane W. Roller (fragment)

 

TINEREȚEA ȘI EDUCAȚIA CLEOPATREI 

Copiii, în special cei de sex feminin, sunt prea puțin prezenți în documentele istorice și, prin urmare, nu este surprinzător faptul că nici Cleopatra VII nu apare până la finalul domniei tatălui ei, la sfârșitul anilor 50 î.Cr., când ea avea aproape 20 de ani. Cu toate acestea, se pot emite câteva ipoteze despre tinerețea sa. Era neobișnuit de bine educată chiar și pentru o femeie regală din acea perioadă. Cu siguranță, mediul intelectual din Alexandria nu era ceea ce fusese în secolul al III-lea î.Cr., când personalități precum Euclid, Calimah, Apollonios și Eratostene frecventau curtea regală. Ptolemeu VIII șubrezise grav atmosfera intelectuală prin frământările din timpul domniei sale, creând un mediu care oferea puțină siguranță savanților. Regele însuși i-a expulzat pe unii dintre ei, iar marii intelectuali ai epocii, cum ar fi Polibiu, Hipparhus și Nicandru, s-au ținut departe de oraș. În mod semnificativ, Ptolemeu a încadrat în postul de bibliotecar un cadru militar superior pe nume Cidas, care l-a înlocuit pe distinsul erudit homeric Aristarh din Samotracia, profesorul regelui însuși. Plasarea unui apropiat în postul deținut cândva de Apollonios și Eratostene este o dovadă clară a declinului regatului; numirea unor ideologi în posturi administrative de rang înalt este caracteristică sindromului de destrămare. Acest model pare să se fi menținut și în generația următoare, când Ptolemeu IX a numit în funcția de bibliotecar un confident, pe un oarecare Onesandros din Pafos, grefier al acelui oraș, care devenise un intim al regelui în timpul exilului său în Cipru. Cu toate acestea, fiul său, Ptolemeu XII, a făcut unele încercări modeste de a restabili preeminența intelectuală a orașului, efort continuat de fiica sa, Cleopatra VII. În ciuda unei epoci de imixtiuni politice, Alexandria deținea încă cea mai bună bibliotecă din lume și un centru de cercetare adiacent, Mouseionul, iar savanții le frecventau pe ambele pentru a se documenta. Medicina pare să fi fost favorizată în mod special, lucru care ar fi influențat și formarea Cleopatrei. Apollonios din Cition a scris comentarii la lucrările lui Hipocrate, dintre care unul a ajuns până la noi, dedicat unui rege Ptolemeu – fie lui Ptolemeu XII, fie fratelui său, Ptolemeu din Cipru – și care consemnează că Apollonios a fost însărcinat de rege să scrie lucrarea. Profesorul lui Apollonios, Zopiros, farmacolog și chirurg, l-a sfătuit pe Ptolemeu XII cu privire la antidoturile la otravă și a fost, de asemenea, apropiatul altei curți regale interesate de medicină, a lui Mitridate VI din Pont; de fapt, numele persan al lui Zopiros sugerează că este posibil ca el să fi provenit inițial din acea regiune. Un anume Crisermos, deși puțin cunoscut, pare să fi fost un medic important al epocii, care a supraviețuit până în perioada Cleopatrei. Elevii săi, Heraclid din Eritra, istoric al medicinei, și Apolonios Mis, farmacolog care a scris și despre parfumuri, erau încă activi în anii 20 î.Cr. Un alt membru al școlii respective a fost poate chiar medicul Cleopatrei, Olympos, ale cărui memorii au fost folosite de Plutarh. 

Filozofia a cunoscut, de asemenea, o renaștere, deoarece războaiele mitridatice și jafurile comise de Sulla în anul 86 î.Cr. au provocat un exod al savanților din Atena, unii dintre ei ajungând în Alexandria. Școala academică – inițiată de Platon în secolul al IV lea î.Cr., dar care de atunci a suferit numeroase convulsii – era reprezentată de Antioh din Ascalon, ale cărui prelegeri le frecventa Cicero la Atena. Venind în Alexandria, Antioh a înființat un cerc filozofic care a impus natura filozofiei de catderă din acest oraș. Printre cei care i s-au asociat se numără prietenul său și, în timp, adversarul său cel mai aprig, Heraclid din Tir, și fratele lui Antioh, Aristos, care în cele din urmă s a întors la Academie și a devenit un apropiat al lui Marcus Brutus. Au mai existat Cratippus din Pergamon și Ariston din Alexandria, ambii academicieni care au devenit peripatetici, adepți ai școlii de gândire inițiate de Aristotel, dar ai căror adepți, la fel ca magiștrii înșiși, nu mai erau legați de o instituție din Atena. Ariston însuși a fost implicat într-o problemă de plagiat cu Eudoros din Alexandria (poate un produs al aceleiași școli) în legătură cu opere suspect de asemănătoare despre Nil, dar el a scris, de asemenea, o enciclopedie de filozofie care a fost apreciată în general, precum și lucrări de astronomie și matematică. Un alt membru al cercului său a fost ghinionistul Dion, conducătorul legației trimise la Roma în anii 50 î.Cr. pentru a se plânge de Ptolemeu XII, care, ca urmare, a fost ucis de agenții acestuia; se știu puține lucruri despre el ca savant. Cel mai faimos student al lui Antioh a fost Areios Didymos, care reprezenta cea de a treia dintre marile școli filozofice ale lumii elenistice, cea a stoicilor. Este posibil ca el să fi studiat și cu Eudoros și să fi devenit unul dintre profesorii lui Octavian, pe care îl consilia în momentul căderii Alexandriei. Lui Areios Didymos i s a oferit postul de prefect al Egiptului, dar el a plecat la Roma și a rămas apropiat de familia imperială, în special de Livia, supraviețuind cel puțin până în anul 9 î.Cr. Această mare varietate de savanți – academicieni, stoici și peripatetici – demonstrează nu numai natura eclectică a filozofiei din Alexandria secolului I î.Cr., ci și faptul că, practic, orice punct de vedere era la dispoziția celor care îl căutau. Un cărturar de mare importanță din epoca lui Ptolemeu XII a fost Timagenes din Alexandria, cel mai important istoric al perioadei. Nu există dovezi specifice că trăia la curtea regală, deși acest lucru este foarte posibil; el apare pentru prima dată în documentele istorice când a fost dus la Roma de către Aulus Gabinius în 55 î.Cr. Este posibil ca Marc Antoniu, ajutorul lui Gabinius, să fi fost cel care l-a încurajat pe Timagenes să vină la Roma, întrucât cei doi au devenit apropiați, iar Timagenes i a facilitat lui Antoniu contactele cu comunitatea intelectuală greacă. Printre protejații lui Timagenes s-au numărat Strabon din Amasia și Nicolae din Damasc, care s-au întors amândoi la Alexandria, ultimul, cel puțin, devenind membru al curții Cleopatrei. Timagenes a fost un scriitor prolific, a cărui lucrare principală s-a intitulat Despre regi, fiind, aparent, o istorie universală bazată pe o analiză atentă a puterii regale, care constituia o preocupare specială a sa. Cartea include o discuție despre domnia lui Ptolemeu XIII. Nu în ultimul rând, Timagenes a devenit consilier – poate pe probleme egiptene – al lui Octavian. Este o personalitate semnificativă în schimbul de idei dintre Alexandria și Roma și, cu toate că nu există dovezi că ar fi fost unul dintre dascălii Cleopatrei VII, el i-a influențat pe unii dintre cei care au avut un rol important în viața ei. 

Nu se știe cum a fructificat Cleopatra relația cu acești savanți, dar se presupune că putea studia la bibliotecă și putea asista la cursuri la Mouseion, ambele făcând parte din complexul palatului regal. Ea însăși autoare de lucrări medicale, este posibil să fi studiat cu medicii și farmacologii de la curtea tatălui ei. Un anume Filostrat i-a fost preceptor în filozofie, retorică și oratorie. Acesta era în vârstă în anul 30 î.Cr. și probabil că a ajuns la curte în timpul lui Ptolemeu XII. Întrucât Filostrat a fost oratorul remarcabil al vremii sale, se pare că el a fost cel care a ajutat-o pe Cleopatra să se remarce în oratorie și să dobândească reputație filologică. Pe de altă parte, s-a recomandat în mod fals ca fiind membru al Academiei, ceea ce l-ar fi pus în dificultate atunci când Alexandria a căzut în mâinile lui Octavian, deși Areios Didymos a intervenit și a pledat convingător pentru grațierea acestuia. După o perioadă petrecută la curtea lui Irod cel Mare, a murit în sărăcie câțiva ani mai târziu, la Ostracine, pe coasta de est a Egiptului.

Cleopatra a fost un orator iscusit. Plutarh a scris că regina era captivantă în conversație și persuasivă în discuții, fiind capabilă să vorbească etiopiană, troglodită și limbile evreilor, arabilor, sirienilor, mezilor și parților, dar și multe altele. Egipteana nu este menționată în mod expres, dar se poate presupune că o vorbea și pe aceasta deoarece Plutarh s-a referit la ignorarea acestei limbi de către predecesorii ei regali. Pe lângă greaca maternă, Cleopatra cunoștea și latina, deși romanii cu care a intrat în contact insistau să vorbească în greacă. Aceasta din urmă fusese folosită oficial de romani încă de la începutul secolului al III lea î.Cr. și, pe vremea Cleopatrei, Cicero se plângea că încă mai existau oameni care cereau interpreți, arătând că acest lucru nu era nici firesc, nici de dorit. Latina i-ar fi fost utilă nu atât pentru a vorbi cu romanii, cât pentru a citi materiale în această limbă, cum ar fi transcrierea procesului bancherului tatălui ei, Rabirius Postumus, și măsurile adoptate de Senat în legătură cu regatul său. În plus, romanii foloseau latina mai mult decât ar fi fost de așteptat în teritoriile levantine pe care Cleopatra le viza, din cauza unei antipatii de lungă durată față de greacă în această regiune, iar cel puțin unul dintre decretele ei, adresat unei comunități evreiești, probabil în Leontopolis, recurge la limba latină.

Cele șapte limbi consemnate de Plutarh merită atenție. Lista este în esență geografică, de la sud la nord est. Etiopia și Troglodita au fost asociate cu Ptolemeii încă din timpul lui Ptolemeu II, care a trimis numeroase expediții în ambele regiuni, în special în Meroe, capitala etiopiană, unde reprezentanții săi au trăit perioade îndelungate și au făcut numeroase incursiuni și mai departe. Acest oraș, situat pe Nil, deasupra celei de a cincea cataracte, a fost centrul unui puternic regat indigen care era important pentru Ptolemei datorită resurselor pe care le deținea, în special pentru aur și elefanți, aceștia din urmă fiind un valoros echipament militar. Ptolemeu II a extins, de asemenea, controlul asupra regiunii Troglodite, situată între Nilul superior și Marea Roșie, fondând mai multe orașe de a lungul coastei, din nou pentru aprovizionarea cu elefanți, precum și pentru sprijinirea comerțului cu India. Aceste regiuni au rămas strâns legate de Imperiul Ptolemeic până la sfârșitul acestuia – după Actium, Cleopatra a luat în considerare posibilitatea de a se refugia undeva în Troglodita sau în Etiopia –, iar faptul că regina cunoștea limbile vorbite aici era un avantaj semnificativ pentru ea.

Cleopatra, de Duane W. Roller, Ed. Humanitas, 2024, traducere de Emanuela Jalbă-Șoimaru, colecția „Istorie”