Soarele negru încheie trilogia memoriei și a familiei începută cu romanul Copilăria lui Kaspar Hauser (2017, 2021) și continuată cu Abraxas (2022).
Un cuplu cum nu se poate mai improbabil care se întâlnește în Bucureștiul anilor ’70, un psihiatru malefic, racolat de KGB, aflat în căutarea automatonului uman și care sfârșește în pădurile nebuniei, un nazist gay, membru al Societății Thule, care vânează artefacte magice cu valoare neprețuită pentru ritualurile oculte menite să aducă pe lume cel de-al Treilea Reich, o stranie croitoreasă a Casei de Modă Diana, căzută pradă demonilor, o mamă creștin-ortodoxă pasionată de artele marțiale, un scriitor german melancolic pe nume Max Sebald, străzile înguste și pietruite din Norwich, Sulina anilor ’90, socialiști camerunezi, un Păpușar rus care colecționează trofee de care se îndrăgostește, un roman neterminat ce iradiază viețile celor care-l citesc: toate acestea se împletesc în biografia multigenerațională a unui personaj pasionat de criminali în serie și de reconstruirea imaginară a vieții tatălui dispărut.
Soarele negru este un roman picaresc al cărui protagonist e chiar literatura, sinuoasă și ramificată ca brațele unui fluviu ce se despart în deltă.
Bogdan-Alexandru Stănescu (n. 1979) este prozator, poet, eseist, traducător, editor și doctor în literatură. În prezent este director editorial al imprintului Anansi. World fiction, din cadrul Grupului Editorial Trei. În 2010 a publicat împreună cu Vasile Ernu cartea Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc, iar în 2012 a debutat ca poet, cu volumul Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul. Au urmat volumul de eseuri Enter Ghost. Scrisori imaginare către Osip Mandelştam, cel de-al doilea volum de poeme, anaBASis, romanul Copilăria lui Kaspar Hauser; în 2019 a publicat romanul biografic Caragiale. Scrisoarea pierdută; în 2021, volumul de poeme Adorabilii etrusci, iar în 2022, romanul Abraxas. A tradus Alberto Manguel, James Joyce, Tennessee Williams, William Faulkner, Sandra Newman, Sue Prideaux, Edward Hirsch, Daniel Mendelsohn, Paul Auster, Philip Roth, Louise Glück, Hannah Arendt, C.G. Jung, Anne Carson și Kaveh Akbar. La Editura Trei a mai apărut, în 2023, volumul de eseuri Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte (scris împreună cu Vasile Ernu).
Soarele negru, de Bogdan-Alexandru Stănescu (fragment)
E cel mai călduros august de când se înregistrează temperaturile. Câinii au lătrat toată noaptea pe stradă și am visat că sunt la munte, în curtea unei case cocoțate pe-o costișă, și că un urs încearcă să rupă gardul. Aerul a căpătat greutate palpabilă, începând cu jumătatea lui iulie, dar adevăratul chin începe abia înspre apus, când deschid geamurile și încerc să-mi îngrijesc plantele din balcon, care au suferit întreaga zi. Îmi amintesc de jurnalul lui Pontormo, care descria o vară bântuită de spectrul ciumei și povestea că apele mării păreau să fiarbă sub razele lunii. Dar eu nu pot să imit fuga de lume a lui Pontormo, să mă cațăr în podul casei și să trag scara după mine, așa că în luna asta am ieșit în oraș, târâindu-mi tălpile care se afundau pe alocuri în asfaltul topit, mi-am întâlnit semenii la fel de chinuiți, cu ochii la fel de roșii, cu mâinile tremurânde, ca să mă întorc apoi seara în casă, unde aprind toate luminile, încercând să trec impasibil pe lângă toate oglinzile pe care le-am acoperit cu prosoape sau tricouri vechi. E august, cireșele putrezesc și am senzația iritantă că se va întâmpla ceva rău. În vara asta, televiziunile declară pe burtiere că trăim o adevărată invazie a liliecilor: nu sunt activi ziua, când se știe că vampirii dorm, ci se lasă văzuți abia noaptea, pe la 10, când coboară cu adevărat întunericul și fluturii de pui vii fătători se răsucesc în volute prin aerul negru, în fața balconului, dansuri mlădioase, sincron, care răvășesc vârfurile copacilor, deși abia le ating, apoi se înalță spre cer, se încolăcesc în jurul acoperișurilor țuguiate din Bucureștiul topit și se retrag în cuiburi neștiute. Într-o asemenea noapte tropicală, un exemplar foarte mare a trecut în viteză prin fața balconului meu și, probabil zăpăcit de claxoane și de urletele din stradă, mi-a atins vârful incandescent al țigării. A fost o clipă de stupefacție transcendentală, un animal sălbatic aproape m-a atins, a fost ca și cum un lup alb s-ar fi înălțat spre balcon și mi-ar fi lins mâna, după care m-ar fi mușcat în joacă. Atunci mi-am pus întrebarea, una fără răspuns rațional: oare sunt un om întreg sau unul care ține doar parțial de lumea asta, rupt în două, cu jumătatea luminoasă în câmpiile pârjolite de soarele ciumei și cu cea întunecată în ținuturile cavernoase ale liliecilor?
*
În dimineața pe care o povestesc m-am trezit cu ochii umflați și, așa cum se întâmpla în ultima vreme — deși mi-e cu neputință să-mi dau seama ce înseamnă această „ultimă vreme“, dacă se întinde pe câteva luni sau ajunge să acopere ca o peliculă organică, o pieliță rozalie, întregul an ce-a trecut —, cu o ceață care-mi obtura privirea timp de câteva minute bune după ce mă deșteptam. Eram deshidratat, cu gura iască și, cu toate astea, primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi aprind o țigară în pat. Adormisem spre dimineață, înconjurat de cărți, pe care le adunasem pe pat la începutul serii, când mă încuiasem în dormitor. M-am uitat la telefon să văd cât e ceasul, deși, judecând după lumina care intra pe fereastră, era sigur trecut de 9, dar încă nu se făcuse amiază. Nu reușisem să citesc mai mult de câteva rânduri din fiecare carte, cu urechea ciulită la televizorul deschis pe canalul de știri pe care-l credeam mai echilibrat, deși lipsa de echilibru părea să fie măsura zilelor.
Odată cu ceața, a început să se risipească și amnezia matinală și în fața ochilor, pe care i-am închis la loc — o ultimă picoteală terapeutică —, mi-au revenit imagini ale nopții trecute, una cu totul neexcepțională în aparență, însă învăluită într-o pelerină de teroare ce își aruncase faldurile peste zidurile apartamentului meu de lângă Cișmigiu.
Îmi începusem ziua cu optimism, ferit de zgomotele familiare ale tuturor familiilor de sub același acoperiș, certuri, cuțite scăpate pe gresie, dialoguri purtate între camere, urlete. Era vară, sărbătoare națională, așa că bucureștenii fugiseră în toate colțurile țării, în încercarea de a scăpa de căldură. Fusesem la piață, apoi urcasem exuberant în apartament și-mi începusem munca devreme, încercând să avansez cu lucrul la cartea despre criminalul carnivor din Bucureștiul anilor ’80, pe care o aveam în minte de cel puțin doi ani. Amânasem scrisul propriu-zis ascunzându-mă în spatele unei cercetări anevoioase, care nu era altceva decât o interminabilă lectură a memoriilor agramate și adesea pline de umor involuntar ale unor foști mari comisari criminaliști din secolul XX bucureștean. Și nu de puține ori mă trezeam transportat printr-un vârtej al timpului înspre primii ani de după Revoluție, când tarabele erau năpădite de publicații obscure, cvasipornografice, ascunse sub fațada moralizator-educativă, menite a preveni populația despre pericolele reale ale homosexualității, ale drogurilor și ale concupiscenței în general. Ni le pasam pe sub bancă, în special la orele de atelier mecanic, când profesorul îmbrăcat cu halat albastru peste costum îl trimitea pe unul dintre noi să-i cumpere „un treișpe țâțe“, adică o sticlă de vin alb care avea pe etichetă șase folcloriste și jumătate, pentru că ultima din dreapta, cum țineai sticla în mână, fusese tipărită doar pe jumătate, iar jumătatea rămasă, ca în numărul unui iluzionist ratat, zâmbea cu jumătate de gură, promițând bucurii numai de ea și de profesorul de atelier știute, și cea de-a șaptea folcloristă trezea în noi fiori care ne îndemnau mai abitir să căutăm lecturile moralizatoare în care un delincvent, care acum se căia în timp ce-și ispășea pedeapsa, povestea cum își începuse viața sexuală, corupt de un homosexual mai mare decât el, care l-a dus prima oară fie într-un șantier părăsit, cum erau atâtea după Revoluție, fie în vreun spațiu comercial abandonat numit de adulți Circul Foamei, pentru că înainte de ’89 sub cupolele acelor colosseumuri se găseau doar „creveți“ vietnamezi și castraveți murați, iar în anii de după, spre care mă purtau acum gândurile, ele adăposteau umbre grele, mirosul pestilențial de căcat și de cadavru de animal, dar și noile personaje descoperite de cultura populară, aurolacii, menestrelii metrourilor, haiducii canalelor. Acolo îl ducea hrăpărețul și sinistrul homosexual pe kourosul ademenit pe stradă cu o ciocolată turcească, pentru ca, ajunși în tenebrele circului, să-l pună să îngenuncheze și să-i înfigă pula între buzele uscate de teamă. Fiecare întâlnire ce urma aducea cu ea noi elemente din panoplia sexului ilicit, prima penetrare anală cu un deget, prima strangulare erotică și, lucrul care ne cutremura acolo, în atelier, primul fior de plăcere simțit de victimă, ce se amplifica cu fiecare număr al revistei, până când intra în acțiune echipa de intervenții speciale a Poliției Capitalei, care-i prindea în flagrant, îi ducea la secție pe amândoi, unde pervertitul avea să afle, simțind cum crocodilul negru al groazei îl mușcă de ceafă, că Iubitorul lui nu era altul decât un celebru criminal care-și exploata erotic victimele, după care le asasina în mod sălbatic. Urma penitența, veneau remușcările, dar și incipienta prietenie cu procurorul încă tânăr care se arăta plin de înțelegere față de victimă, înțelegere ce se transforma în amiciție bărbătească. Povestea era spusă dindărătul unor gratii firave, cele ale școlii de corecție, unde tânărul își rumega amintirile, așa cum o făceam acum chiar eu, între pereții unui apartament gol și tăcut, prin care se furișau pe lângă pereți cele trei pisici cu care-mi împărțeam viața. Am început să-mi revăd notițele din anii de documentare, unde adunasem detalii despre zecile de crime din regatul întunecat al Conducătorului Iubit, toate izbucnirile de energie ocultă ale unei epoci adormite în care-mi petrecusem copilăria. Am rememorat detaliile legate de cazul lui Uruc, Criminalul de Anul Nou, care omora copii fără adăpost în Buzău, la „cumpăna dintre ani“. Condamnarea lui la moarte a fost penultima din timpul regimului comunist. M-am lovit încă de la primele pagini de teama că mi-am ales greșit tema și că încercarea de a închipui mintea unui criminal se va lovi de intruziunea imaginației. Realizam că nu mă pot suprapune minții respective rămânând obiectiv, că, de exemplu, fiorul erotic pe care-l simțeam citind acele povești homosexuale la ora de atelier mecanic era mai real decât ce simțeam acum, când încercam să redau faptele, cu sânge-rece, pentru ca de acolo să reiasă un portret-robot verosimil al răului. În ultimii douăzeci de ani, fusesem doar jurnalist de investigație într-o țară în care jurnalismul democrației originale devenise încă de la început instrumentul, arma sau ancila partidelor politice, pentru ca apoi să rămână o umbră învelită în carne putredă, gata să se scurgă în crăpăturile pământului. Descoperisem în ultimii ani, fără prea mare surprindere sau revoltă, că meseria căreia-i dedicasem aproape două decenii din viață era inutilă sau, mai rău, batjocorită până la dispariția previzibilă. Redacțiile se împuținaseră de la an la an. De fiecare dată când mergeam la ședințe, și acelea din ce în ce mai rare, în Pipera, mă simțeam ca o fantomă care bântuie locul unde omul care a fost și-a trăit viața, până când un eveniment asemenea unui descântec m-ar fi eliberat. Eram doar o mână de oameni, majoritatea lucram de acasă, iar de multe ori sarcinile nu depășeau în complexitate „urcarea pe site“ a unor materiale primite dintr-un loc misterios, materiale pe care pur și simplu le corectam atunci când mă simțeam mai scrupulos. Nu pot să spun că eram devastat de starea aceasta de fapt sau că mi-ar fi scăzut stima de sine, care oricum nu fusese niciodată vreun punct nevralgic al personalității mele, însă percepeam cu acuitate amenințarea difuză a unui viitor sumbru. Asta era starea mea de spirit în dimineața când am renunțat să-mi consult notițele despre criminalul din noaptea de Anul Nou și, după ce m-am smuls din reveria care mă purtase în sala de atelier mecanic din urmă cu mai bine de trei decenii, m-am ridicat să pun de cafea, iar în drum, fără o intenție precisă, poate doar din obișnuința de a auzi voci mai puțin stânjenitoare decât pe cea a propriei neputințe, am apăsat pe telecomandă butonul de pornire a televizorului. A fost o mișcare fluidă, doar o anexă a celei de ridicare, nu m-a oprit dintr-un traseu pe care oricum îl parcurgeam automat, privirea nu mi s-a îndreptat frontal spre ecranul mare de pe perete, însă, cum s-a deschis pe canalul de știri pe care-l urmăream dimineața, la început și-a anunțat prezența o vibrație familiară, un cadru, așa că mi-am continuat cu un pas drumul, apoi a fost ca atunci când zărești cu coada ochiului un strigoi, experiență care poate schimba un om, pentru că-l pune în legătură cu pământul și cu impalpabilul, îl străbate din creștet până-n călcâie — o coloană uriașă, vid pietrificat, te izbește în creștetul capului și te face praf.
Soarele negru, de Bogdan-Alexandru Stănescu, Editura Trei, 2024
Scrie un comentariu