„Cei trei frați care nu dormeau niciodată și alte povești despre tulburările somnului”, de Giuseppe Plazzi (fragment)

Un fragment în premieră din volumul Cei trei frați care nu dormeau niciodată și alte povești despre tulburările somnului, de Giuseppe Plazzi, în traducerea lui George Arion Jr., apărut recent la Editura Humanitas, în colecția Știință PSI.

„Profesorul Giuseppe Plazzi este un neurolog care și-a dedicat viața profesională studiului somnului, în laboratorul pe care îl conduce la Universitatea din Modena și Reggio Emilia. Cu peste cinci sute de lucrări publicate în jurnale științifice de prim rang, el a avut o contribuție decisivă la înțelegerea unei serii de afecțiuni medicale. 
Guvernat în vremuri mitologice de Hypnos, somnul – această abolire fiziologică a stării de conștiență, cu roluri multiple, dar neînțelese științific pe deplin – are o patologie specifică diversă, necunoscută de marele public și uneori nerecunoscută chiar de medici. Somnul pare să fie, de fapt, o junglă în care ne pândesc multe pericole. O bună parte dintre acestea sunt revelate de Plazzi într-o serie spectaculoasă de cazuri, instrumentată științific și literar fermecător. Vom afla aici despre vârfurile și undele electrice ale creierului nostru adormit, dar și despre Diego, care alerga, țopăia și urla prin casă în timpul somnului, sau despre povestea tragică a domnului S., care și-a ucis soția în timp ce dormea, cu un Beretta de calibrul 7,65. «Când adormim, conștiința și morala se suspendă», spune Plazzi.
Între aceste coperte găsim povestiri ale unor cazuri clinice impresionante, în mostre de medicină narativă care amintesc de stilul impus categoric de celebrul Oliver Sacks, la rându-i neurolog și scriitor seducător. Le putem citi ca pe un volum de proză scurtă, dar și ca pe o carte de popularizare a medicinii somnului. Este o carte echilibrată, adevărată, are stil, tristețe și rezonanță.“ — prof. dr. BOGDAN OVIDIU POPESCU, medic primar neurolog

În noua serie „Psi“, ramura umanistă a colecției de știință, apar lucrări de psihologie individuală și socială axate pe cele mai actuale teme, precum și cercetări de ultimă oră din sfera amplă a neuroștiințelor și a științelor cognitive.

GIUSEPPE PLAZZI, neurolog italian de renume, specialist în medicina somnului, cu o carieră axată pe narcolepsie, parasomnii și alte hipersomnii rare, a absolvit medicina la Universitatea din Bologna și s a specializat în neurologie în 1991. Conduce Laboratorul pentru Tulburările de Somn la Universitatea din Bologna și este profesor la Universitatea din Modena și Reggio Emilia. Este autorul a peste 300 de articole științifice. A fost președinte al Asociației Italiene de Medicină a Somnului și al Rețelei Europene de Narcolepsie. Pe lângă cariera medicală, are un trecut sportiv notabil ca navigator de performanță.

Cei trei frați care nu dormeau niciodată și alte povești despre tulburările somnului,
de Giuseppe Plazzi (fragment)

CĂLUGĂRUL CHINUIT DE DIAVOL
Sindromul picioarelor neliniștite

Diavolul se bucură nespus când poate lua bucuria 
sufletului slujitorului lui Dumnezeu. 
—Sfântul Francisc de Assisi

Nu aș fi crezut niciodată că va trebui să-i ofer ajutor unui călugăr posedat de diavol.

Țin marțea orele de consultații pentru tulburările de somn. Mereu e foarte aglomerat, așa că, atunci când vreun coleg nu reușește să găsească loc pentru o urgență, știe că poate trimite pacientul direct la mine cu scurt timp înainte de începerea programărilor, spunându-i să mă abordeze. Într-o zi, în timp ce coboram spre cabinet, am întrezărit pe culoarele clinicii un tânăr religios, înalt, cu sandale de piele și picioarele goale, în ciuda temperaturii încă destul de scăzute de sfârșit de februarie. Mergea cu rozariul în mână, pășind înainte și înapoi și recitând cu voce joasă niște cuvinte de neînțeles.

— Bună ziua, părinte, i-am spus, oprindu-mă la câțiva metri de el.

— Bună ziua, bună ziua… Tatăl nostru… numele Tău… precum în cer așa și pe pământ…

— E totul în regulă? Așteptați pe cineva?

— Da, îl căutam pe doctorul Plazzi, am o problemă, mi s-a spus să vin aici.

M-am prezentat și l-am invitat să se așeze în fața cabinetului meu.

— Domnule doctor, ar fi posibil să intru mai devreme la consult?

Am aruncat un ochi spre sala de așteptare.

— Mă tem că deja s-au strâns la rând câteva persoane.

— Vă rog, domnule doctor, nu reușesc să stau locului prea mult timp.

Tremura vizibil. Mi s-a părut că la mijloc e mai mult decât rugămintea cuiva care se grăbește. Tânărul călugăr, părintele G., mi s-a părut foarte educat și respectuos față de celelalte persoane care așteptau. Am hotărât atunci să dau curs rugăminții sale și, pentru a nu isca probleme cu coordonatorii cabinetului și cu ceilalți pacienți, am propus să pornim degrabă către laboratorul somnului.

— Haideți, părinte, repede, pe aici…

— Vă mulțumesc, domnule doctor, vă mulțumesc.

Străbătând un culoar lung, am ajuns la clădirea principală și apoi, pe scări, în subsolurile unde se află laboratorul. Pe drum, am profitat și am strâns câteva informații esențiale despre părintele G. Programarea lui îmi fusese solicitată cu o zi înainte de mentorul și ghidul său spiritual, părintele Guglielmo, un om pe cât de devotat lui Dumnezeu, pe atât de atent și fin observator al sutelor de persoane pe care le întâlnea în fiecare zi. Pe bătrânul călugăr îl pusese așa de tare pe gânduri purtarea ciudată a tânărului său frate, încât se hotărâse să mă sune. 

— Nu mai știm ce să facem, domnule profesor, nu știm ce i se întâmplă. Eu și ceilalți frați suntem foarte îngrijorați, îmi spusese.

Încă de la telefon am perceput un semnal de alarmă, de urgență, de gravitate, dar nu înțelesesem întru totul miezul problemei. Însă mi-a fost de ajuns să-l ascult pe părintele G. câteva minute și să-l privesc cum își mimează simptomele lângă mine ca să ajung în scurtă vreme la o concluzie. Când am pășit în laborator, aveam deja diagnosticul pregătit.

Rămânea de înțeles de ce i se întâmplau părintelui G. anumite lucruri neobișnuite.

Părintele G. avea 35 de ani, iar în familia lui nu existaseră niciodată boli neurologice. Tatăl lui însă trecuse printr-un transplant de rinichi, ambii fiindu-i afectați de o formă de hipertensiune arterială rezistentă la tratament, sau poate greșit tratată. După serviciul militar voluntar, părintele G., un om foarte harnic, țăran destoinic și împătimit de arte marțiale, se apropiase de viața religioasă, iar la douăzeci și nouă de ani depusese jurământul de sărăcie, castitate și supunere al călugărilor franciscani. Nu se dezlipise niciodată de maestrul său, părintele Guglielmo, care devenise astfel martor important al lucrurilor care se întâmplau de mai bine de trei luni.

În timpul convorbirii telefonice, părintele Guglielmo mă asigurase că, încă de când îl cunoscuse, tânărul părinte G. era un impecabil slujitor al lui Dumnezeu. Niciodată nu rostise vreun cuvânt de prisos și nu făcuse vreun gest nelalocul lui. Purtarea sa fusese întotdeauna un model pentru toți ceilalți călugări. De câteva luni însă, părintele G. începuse să-i dea motive de îngrijorare: în timpul rugăciunii de seară, când era obligat să stea așezat, era cuprins de usturimi, de arsuri insuportabile la picioare, în partea din față. Putea rezista câteva zeci de minute prin strategii pe care le învățase experimentând pe sine însuși. Dacă, de exemplu, împingea în pământ cu forță cu partea anterioară a labei piciorului, sau dacă își freca picioarele între ele, dacă îşi îndoia și îşi întindea pe rând picioarele sau dacă se legăna înainte și înapoi, durerea se atenua treptat, până când dispărea cu totul, cel puțin timp de câteva minute. Apoi apărea din nou, atât de violentă, încât îl făcea să se ridice brusc. Simțea că pe picioare i se înfășoară plante agățătoare, iedere pișcătoare, și că gleznele îi sunt prinse într-o mușcătură insuportabilă, ca de câine. Chiar și în aceste situații, imediat ce se ridica și făcea repede câțiva pași – sau, chiar mai bine, dacă bătea cu picioarele în pământ –, totul dispărea.

Din cauza acestor manifestări misterioase, părintele G. nu mai reușea să respecte exercițiile spirituale și nu știa ce putea fi forța necunoscută care îl chinuia. Nu voia să-l vadă nimeni așa, nu voia ca ceilalți călugări să-i descopere starea. Simțea frică, durere și furie. Odată, în timpul rugăciunii, se foise rămânând așezat ca să încerce să reziste agitației dureroase care îi cuprindea picioarele. Trebuise să se ridice brusc din strană, alergând, tropăind și strigând: „Gata! Te rog, lasă-mă-n pace!“ Văzuse privirile fraților săi, uluite, înfricoșate, îngrijorate. În timp ce umbla, se gândea: „Ce ar putea fi? I se întâmplă ceva sufletului meu? Credinței mele? O fi diavolul care nu vrea să mă lase să mă rog? Care își trimite urzicile veninoase și lupii să mă muște, cum i-a făcut lui Francisc?“ 

Întrebarea dacă un lucru malefic putea avea o asemenea putere încât să-l împiedice să se roage îl frământa neîncetat. Era cu siguranță o întrebare pe care și-o puneau părintele Guglielmo și ceilalți călugări. Iar chestiunea nu-i lăsa să-și găsească liniștea.

Și nu știau totul: ceea ce vedeau în timpul orelor de rugăciune era doar vârful aisbergului. Odată intrat în chilie, când îngenunchea să se roage, dar mai ales când, în urma epuizării, se întindea să doarmă, mușcăturile și arsurile începeau din nou. Încă mai feroce.

Părintele G. reușea să se roage în genunchi trecându-și cingătoarea tunicii pe sub aceștia și strângând-o în jurul gambelor, dar nu reușea să se culce dacă mai înainte nu se epuiza fizic sărind, alergând pe loc sau făcând flotări. Pe timpul nopții, era trezit de mai multe ori de durerea din picioare, câteodată de un cârcel la gambă, astfel că era nevoit să se supună din nou la o sesiune extenuantă de gimnastică nocturnă, înainte de a reuși să se întindă și să doarmă câteva ceasuri.

Trezirea de dimineață era o tortură. Când îngenunchea din nou să se roage, cu cingătoarea strânsă în jurul genunchilor, deseori îl lovea somnul, făcându-l să se dezechilibreze brusc, cu capul înainte. Din fericire, chilia lui se afla la parter și era ultima de pe culoarul lung. Chilia alăturată era ocupată de părintele S., care sforăia foarte puternic. Părintele G. îl auzise sforăind neîntrerupt în fiecare noapte, cu siguranță nu-și dăduse seama de nimic; măcar noaptea reușea să-și țină ascunse manifestările teribile.

Când a ajuns în fața mea, în laborator, părintele G. mi-a pus întrebarea care îl chinuia de luni întregi:

— Domnule doctor, spuneți-mi adevărul, ce mi se întâmplă e lucrarea diavolului?

— Părinte dragă, nu am nici un fel de competență în materie de demoni. Dar sunt mai mult decât convins că boala dumneavoastră are o denumire foarte precisă și, cu siguranță, și un leac. Este vorba despre „sindromul picioarelor neliniștite“.

— Prin urmare nu e Satana care vrea să mă îndepărteze de lumina Domnului?

— În cazul de față nu, puteți fi liniștit.

Sindromul picioarelor neliniștite poate fi o boală foarte dură și, în felul ei, fascinantă, având în spate o istorie cât se poate de curioasă. Toți studenții la medicină știu pe de rost, încă din primul an, alcătuirea poligonului lui Willis, sistemul ce leagă diferitele vase intracraniene care asigură fluxul de sânge în creier. Totuși, puțini medici știu că în 1672 Thomas Willis a descris simptomele unor boli pe care azi le considerăm descoperiri mult mai recente, înșelați de datele obținute din cercetarea realizată prin intermediul unui motor de căutare științific. În ultima lui carte de fiziopatologie, De anime brutorum, medicul britanic, pe atunci în vârstă de 50 de ani, aflat la apogeul carierei sale și aprig opozant al teoriei carteziene, era ferm convins că omul are două suflete: unul doar uman, rațional și nemuritor, și unul muritor, comun tuturor creaturilor din regnul animal. Datorită marii sale experiențe clinice și capacităților sale de observație, Willis a recunoscut diferența dintre bolile organice și bolile mintale, atribuindu-le pe acestea din urmă accentuării disfuncțiilor sufletului animal (anima brutorum) situat în interiorul corpului omenesc. Astfel, printre numeroasele boli descrise de Willis, pe lângă cefalee, apoplexie, paralizie și melancolie, găsim și prima descriere a sindromului picioarelor neliniștite.

Cei trei frați care nu dormeau niciodată și alte povești despre tulburările somnului, de Giuseppe Plazzi, Ed. Humanitas, 2026, trad. rom. George Arion Jr., col. „Psi”