„Un atac de panică”, de Ionuț Șendroiu (fragment)

Un fragment în premieră din romanul Un atac de panică, de Ionuț Șendroiu, apărut recent la Editura Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.

„«Aminturi». Sau poate «aventiri». Asta obţin cei care combină cuvintele «amintiri» şi «aventuri». Numai că Ionuţ Şendroiu nu combină cuvintele, ci conţinutul lor. O face la fel ca în cartea lui de debut, Navetist la tropice, şi profită de ocazie să arate că, în destule cazuri, recidiva e un lucru bun.

Un atac de panică e o relatare suculentă şi perfect ritmată a unei poveşti ghaneze cu bune şi rele, cu suferinţe şi clipe euforice, cu scandaluri şi ameninţări. Materia primă a cărţii este un echipaj din care fac parte alandala un croat cu steagul lui Hajduk Split întins pe balcon, doi italieni gata să-şi cinstească oricând colegii cu o băutură pitită strategic, un bosniac care ţine cu Steaua Roşie Belgrad (côté-ul SF al cărţii), un egiptean mândru de naţia căreia îi aparţine, niscai românaşi, fiecare cu hachiţele lui, şi tot aşa. Un melting pot în mişcare fie în aer, fie pe uscat, fie (finalmente) pe apă. Găseşti de toate aici: un austriac care se aşază la odihnă pe o ţeavă la peste 50 de grade (vai de fundul lui!), un întreprinzător care face ţuică de curmale, un fricos greu de lecuit şi tot felul de păţanii din Accra până în ruralul băcăuan şi din Takoradi până în străfundurile Gorjului. Şi mai vezi ceva: o solidaritate de nimic anunţată când unul dintre membrii echipajului trece prin clipe grele.

Nu, nu e nimic «pus cu mâna» în Un atac de panică. E, în schimb, multă omenie, chiar dacă sondorul vorbeşte buruienos şi macaragiul ascultă manele.“ — Radu Paraschivescu

IONUȚ ȘENDROIU (n. 1968) a absolvit Facultatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila“ din București în 1996. În timpul rezidențiatului (2000–2003, Bucureşti) începe să colaboreze cu diverse publicații. Din 2006, lucrează ca medic de bord pe diferite nave de foraj maritim. În 2023 a publicat la Humanitas volumul de memorii Navetist la tropice.

Un atac de panică, de Ionuț Șendroiu (fragment)

Radu era un inginer hidraulic care lucra de câțiva ani pe rigul pe care urma se ne ȋmbarcăm, ȋn timp ce Eugen era la prima tură. Nu doar la prima tură pe nava noastră de foraj, nu mai lucrase niciodată pe ocean şi nici ȋn Africa. În plus, era la prima ieşire din țară după lockdown-ul din 2020, aşa că era destul de stresat. Ne abordase, ultra-politicos, pe aeroportul din Amsterdam, la scurt timp după ce am coborât din avionul cu care veniserăm de la Bucureşti. Remarcase pe rucsacurile noastre logoul companiei petroliere pentru care urma să lucreze şi chiar numele rigului spre care mergea, aşa că s-a gândit că am putea fi viitorii lui colegi… şi a ȋndrăznit să… şi că, dacă nu ne deranjează, ar dori să petreacă ȋmpreună cu noi cele patru ore pe care le aveam de pierdut pe aeroportul Schiphol… doar că ar fi o mică problemă: el e fumător şi ar dori să facă o țigară ȋntr-unul din borcanele pentru fumători de pe aeroport… speră că nu ne-am supăra dacă l-am aştepta cinci minute… asta dacă nu cumva suntem şi noi fumători…

Era un ochelarist slab, blond şi cu ochi foarte albaştri. I-am răspuns că ar fi mişto să omorâm ȋmpreună cele patru ore pe care le mai aveam până la zborul spre Accra, doar că noi, ȋn orice caz, nu aveam de gând să rămânem ȋn aeroport.

— E scump ca dracu’ şi plictisitor, i-a explicat Radu. În plus, până ȋn Amsterdam facem 20 de minute cu trenul.

— Nu vi se pare riscant? Poate pierdem naibii avionul…

Propunerea de a părăsi aeroportul ȋl cam zdruncinase pe Eugen. Părea foarte stresat de zborul spre Ghana şi orice pas ȋn afara aeroportului ȋl scotea din zona de confort. Era genul dispus să aştepte zborul următor ore ȋn şir ȋn fața porții de ȋmbarcare trecută pe bilet, iar o escapadă până la zona de fumat, situată la trei sute de metri distanță, echivala pentru el cu o călătorie spre Marte.

Doar că perspectiva de a se alătura unor veterani de pe rigul spre care se ȋndrepta era mai tentantă decât aceea de a rămâne singur ȋn terminal, timp de patru ore.

— Totuşi, eu zic că n‑are rost să mai plecăm din aeroport, dacă și aici putem să bem cafea și să fumăm, a făcut el o ultimă încercare să ne convingă.

— Frate, Amsterdamul e la 20 de minute cu trenul şi ce putem fuma acolo nu vei putea fuma niciodată în aeroport, i‑a răspuns Radu, deplasându‑se în ritm alert spre stația de tren de la ieşirea din terminal.

Eugen a mers alături de noi pe străduțele înguste de lângă Amsterdam Centraal, principala gară din Amsterdam, întrebându‑ne non‑stop despre Ghana şi despre nava de foraj, în timp ce se uita la ceas din zece în zece minute, până când noi am intrat într‑un coffee shop în pragul căruia dormita o pisică obeză, iar el a rămas afară, pe trotuarul de vizavi, timid ca o călugăriță, fumând şi privind mâța. Din cauza restricțiilor sanitare, clienții nu puteau rămâne în coffee shop să‑şi savureze iarba achiziționată, aşa că, spre bucuria lui Eugen, care nu se aştepta să ne revadă mai devreme de cel puțin o jumătate de oră, ne‑am luat joint‑ul şi am ieşit. L‑am aprins câteva zeci de paşi mai încolo, la o terasă care consta, practic, în două mese fără scaune, plasate pe trotuar, la circa cinci metri una de alta. Ne‑am comandat câte o Cola rece şi ne‑am postat în jurul uneia dintre mese, dar când a simțit mirosul de iarbă Eugen s‑a tirat urgent la cealaltă masă, prefăcându‑se preocupat de telefon, ori de câte ori trecea cineva prin zonă, sau privindu‑ne panicat atunci când nu trecea nimeni. După ce am poştit cam jumătate din joint, am ajuns la concluzia că nervii lui Eugen s‑au întins periculos de mult şi că, dacă nu pornim cât mai curând spre aeroport, riscăm să cedeze. La aeroport ni s‑a părut că am ajuns prea devreme, aşa că ne‑am luat câte o felie de pizza şi o bere, pe care le‑am dat pe gât în fața terminalului la nişte măsuțe legate cu lanț, care făceau cândva parte dintr‑o terasă – închisă temporar din cauza pandemiei. Eugen a optat pentru un sendviş şi o Cola, pe care le‑a consumat din nou la vreo cinci‑şase metri mai încolo, când a văzut că ne‑am aprins din nou, după masă, ultima jumătate din joint. Lăsa impresia că e foarte atent ca vântul să nu sufle cumva spre el fumul de cânepă.

Motivul pentru care voiam ca Eugen să mă ajungă din urmă înainte de zona de recoltare pentru testul rapid era faptul că rezistența lui la stres părea destul de şubredă şi doream să fiu pe aproape, în caz că cedează şi are nevoie de sprijin.

— Dacă Amsterdamul l‑a stresat așa tare, Accra îl va stresa şi mai tare, i‑am zis lui Radu, pe care îl reperasem, între timp, ceva mai în spate.

La vreo trei metri mai încolo l‑am văzut şi pe Eugen, ai cărui ochi albaştri priveau în gol pe deasupra măştii. Părea cu vreo trei nuanțe mai palid decât fusese la Amsterdam.

— Se pare că nu prea ai dormit în avion, i‑am spus.

— Nu pot să dorm în avion, nu ştiu cum naiba reuşesc alții. Nu c‑aş avea vreo fobie de avioane, dar nici nu mă simt confortabil.

Nu am mai apucat să‑l întreb altceva, că o voce cu un accent afrikaans înțepător mi‑a deturnat atenția.

— Hey, doctor, man! Se întâmplă din nou!

Sidney, un electrician sud‑african, care locuia în insula Mauritius, mi‑a strâns cu putere mâna. Fusese luptător de kickboxing la un club din Gugulethu, un ghetou al Cape‑Town‑ului, iar metacarpienele mele simțeau din plin asta ori de câte ori dădeam mâna cu el.

— Mi se întâmplă din nou, în aceeaşi zi, a continuat el, condimentându‑şi discursul cu o rafală de înjurături. Am venit cu Qatar Airways prin Doha, unde ne‑au aliniat la fel ca aici, să ne scobească în nas. Acolo testează pe oricine aterizează, nu contează dacă intri în emirat sau eşti doar în tranzit. Omule, nişte măcelari, îmbrăcați în costume de Covid, îți înfigeau bețele ălea până în creier.

Îşi întinse mâna în față, ca un spadasin, pe deasupra capetelor celorlalți pasageri aşezați la coadă. Sidney avea peste 1,90 metri, aşa că brațul lui de fost luptător de kickboxing, căptuşit cu muşchii care i se zvârcoleau pe sub pielea cafenie şi tatuată, făcea o impresie destul de puternică.