• „La séduction: s’aimer un peu pour plaire beaucoup” - Yves Saint-Laurent

„Trăind cu zeii. Despre credințe și popoare”, de Neil MacGregor (fragment)

„Trăind cu zeii. Despre credințe și popoare”, de Neil MacGregor (fragment)

Trăind cu zeii oferă o perspectivă la nivel global pe tot parcursul istoriei, lansând întrebări despre obiecte, locuri și activități umane, în încercarea de a înțelege semnificația credințelor religioase în contextual vieții publice a unei comunități sau a unei națiuni, modul în care acestea modelează relația dintre individ și stat și contribuția lor la construirea identității noastre. 

„Trăind cu zeii tratează un aspect central al existenței umane, anume că nu există nici o societate ai cărei membri să nu împărtășească o sumă de credințe și convingeri de bază - o credință comună, o ideologie sau o religie - care depășesc viața fiecărui individ și reprezintă o componentă esențială a unei identități comunitare. Aceste credințe au nemăsurata putere de a defini - și de a dezbina - popoare. Mai mult, reprezintă o forță propulsoare în sistemele politice din multe părți ale lumii de azi. Uneori sunt de natură seculară, exemplul cel mai evident fiind acela al naționalismului, dar, de-a lungul timpului, au fost de cele mai multe ori de natură religioasă, în sensul cel mai larg al termenului. Trăind cu zeii nu este nici pe departe o istorie a religiilor, nici o pledoarie în favoarea credinței, și cu atât mai puțin o apărare a unui anumit sistem de credință. De înțelegerea modului în care trăim cu zeii noștri depinde și modul în care alegem să trăim cu semenii noștri.” 

„Această carte minunată ne poartă prin toate colțurile lumii.” (Tom Holand, Observer)

„O carte extraordinară.” (Mary Beard, Guardian)

„Scopul lui MacGregor a fost mereu să-i facă pe oameni să își regândească locul în lume și să redescopere ce înseamnă să fii om.” (Simon Schama, Financial Times)

„Spiritual și isteț scrisă, complex construită, dar mereu ușor de citit.” (R.J.W. Evans, New York Review of Books)

Neil MacGregor a fost director al National Gallery de la Londra între 1987 și 2002, director al British Museum între 2002 și 2015 și președinte al Comitetului Director al Forumului Humboldt de la Berlin între 2015 și 2018. A mai publicat A History of the World in 100 Objects [O istorie a lumii în 100 de obiecte], Shakespeare’s Restless World [Lumea neobosită a lui Shakespeare] și Germany: Memories of a Nation [Germania: Memorii ale unei națiuni], traduse în peste 12 limbi. În 2010 a primit Ordinul pentru Merite Deosebite, cea mai înaltă distincție civilă a Marii Britanii. În 2015, a primit Medalia Goethe și Premiul Național German. În 2018, emisiunea radiofonică Living with Gods a primit Premiul Sandford Saint Martin pentru Transmisiuni Religioase.

 

Trăind cu zeii, de Neil MacGregor (fragment)

 

1. ÎNCEPUTURILE CREDINȚEI

 

În anul 1939, la 25 august, doi cercetători făceau săpături în adâncul peșterii Stadel, în muntele Hohlenstein, nu departe de Ulm, în sud‑estul Germaniei. Se știa că zona respectivă, situată în nordul Dunării, foarte aproape de fluviu, era bogată în materiale din era glaciară, iar cei doi sperau să facă și alte descoperiri în peștera respectivă. Sosise ultima zi a săpăturilor: după cum știau cu toții, războiul era gata să izbucnească. Ambii cercetători – Robert Wetzel, specialist în anatomie, și geologul Otto Völzing – primiseră ordinul de recrutare în armata germană.

Dar Wetzel și Völzing au făcut o descoperire tocmai când erau pe punctul de a‑și strânge echipamentul. La o adâncime de patruzeci de metri, într‑o peșteră aflată mai în adânc, de dimensiuni mai reduse, au găsit multe fragmente de fildeș de mamut care păreau să fi fost opera unui agent uman. Dar nu mai aveau timp să analizeze fragmentele sau să încerce să afle ce reprezentau sau ce semnificație ar fi putut avea. Cei doi le‑au împachetat împreună cu alte materiale descoperite în timpul săpăturilor, le‑au destinat depozitării temporare și au plecat pe front.

În 1941 Wetzel a publicat o scurtă observație într‑o revistă științifică locală prin care anunța că el și Völzing făcuseră o descoperire „senzațională“, dar au mai trebuit să treacă treizeci de ani înainte ca să se afle cu adevărat ce reprezenta această descoperire. Materialele ridicate în timpul săpăturilor erau păstrate în lăzi inițial depozitate la Universitatea Tübingen, apoi intr‑un adăpost antiaerian în Ulm înainte de a‑și găsi locul în muzeul municipal local. Sarcina de a le sorta și expune i‑a revenit custodelui muzeului, Joachim Hahn, în 1969.

După doar câteva zile de muncă, s‑a întâmplat ceva ieșit din comun. Hahn și alți doi colegi au observat că aproximativ două sute dintre fragmentele de fildeș de mamut puteau fi asamblate, iar rezultatul era o siluetă verticală, având aproximativ treizeci de centimetri înălțime. Mai mult, era o siluetă umană – sau parțial umană. Starea fragmentară în care se afla structura rezultată l‑a făcut pe Hahn să creadă că ar fi fost vorba despre o parte din silueta unui urs. Dar, câțiva ani mai târziu, au fost descoperite și alte fragmente care au ajutat la reconstituirea structurii respective, ajungând să se contureze o formă completă. Era un corp uman, dar cu cap de leu, dobândind curând denumirea de „Omul Leu“ – der Löwenmensch.

Stă drept, parcă ridicat pe vârfuri, ușor aplecat în față, cu picioarele depărtate și brațele la o oarecare distanță de corp: o postură macho, cu o notă de agresivitate. Pulpele, bine conturate, aparțin clar unui corp omenesc, iar buricul este situat exact acolo unde trebuie să fie intr‑o structură antropomorfică. Torsul este zvelt, cu linii feline, dar umerii sunt foarte puternici, iar capul este impresionant. Jill Cook de la British Museum este specialistă în paleoarheologie:

Capul este al unui leu de peșteră, frecvent întâlnit în era glaciară în Europa, de dimensiuni mai mari decât ale leului african din zilele noastre. Capul ne privește direct, semeț. Gura pare că zâmbește. Are urechile ciulite, iar în interiorul acestora se poate întrezări deschiderea micuță a unui canal auditiv. Când privim cu atenție partea din spate a capului, observăm mici cute îndărătul urechilor, formate acolo unde se contractă mușchii pentru a întoarce urechea în direcția de unde vine sunetul. Nu e vorba despre o făptură umană care poartă o mască. Este o ființă deosebită, chiar dacă o asemenea ființă nu poate exista în realitate. Mai mult, este atentă, ne ascultă și ne urmărește.

Datarea cu carbon‑14 indică faptul că Omul Leu are o vechime de aproximativ 40 000 de ani, adică a fost lucrat spre finele primei epoci glaciare, dată care este susținută și prin coroborarea cu informații referitoare la alte obiecte descoperite în zona respectivă. Dacă așa stau lucrurile, ceea ce este foarte probabil, atunci această sculptură de mici dimensiuni ocupă un loc special în istoria umanității. Nu este o simplă reprezentare a două specii observate îndeaproape, ci, cu o anumită marjă de eroare, e cea mai veche dovadă descoperită până acum a unei întrupări oferite de mintea omenească unei realități care nu poate fi întâlnită niciodată. Este pentru prima oară, conform datelor deținute azi, când o abstracție, o combinație care nu poate fi decât o plăsmuire a imaginației, dobândește o formă palpabilă. Natura este astfel reimaginată și reconfigurată, iar granița dintre uman și animal este suspendată. Omul Leu reprezintă un salt cognitiv spre o lume care transcende natura și experiența umană.

În lumea imprevizibilă și periculoasă în care trăiau făuritorii Omului Leu domneau temperaturi foarte scăzute – în Europa temperaturile erau cu aproximativ 12°C mai scăzute decât astăzi – și ierni lungi și friguroase. Dacă reușeau să supraviețuiască în primii ani ai copilăriei, durata medie de viață depășea cu puțin treizeci de ani. În timpul verilor scurte se hrăneau cu plante și bace, dar în general reușeau să își procure hrana doar din vânătoare, practicată cu unelte de piatră care‑i ajutau să ucidă, să jupoaie și să taie captura. Depindeau integral de animale – le foloseau grăsimea și carnea la gătit pe flacără, iar pielea și blana pentru îmbrăcăminte. Spre deosebire de animale, oamenii nu erau dotați cu colți și gheare, erau mai mici decât urșii și mamuții, nu puteau alerga la fel de repede ca lupii și nu se puteau măsura cu leul. Nu este întâmplător că sculptura despre care vorbim combină fildeșii celui mai mare animal pe care‑l cunoșteau, capul celui mai feroce și corpul singurei ființe înzestrate cu imaginație, prin care se putea raporta la lumea în care conviețuiau.

Trăind cu zeii, de Neil MacGregor, Ed. Litera, 2020, trad. Irina Dubsky, colecția „Iq230”



Articole asemănătoare

Rătăcitori – „Oamenii-delfin”, de Torsten Krol

Cu un subiect interesant (supraviețuirea unei familii de germani în jungla amazoniană) și scris într-un stil accesibil și nepretențios, Oamenii-delfin se citește destul de repede și cu mult interes, chiar dacă temele aduse în discuție nu sunt deloc facile.

Concurs de Crăciun (încheiat)

Concurs de Crăciun ce are ca premiu un set format din două căni drăguțe și un pachet de ceai „Fit for the Day” din partea Joie de Vivre și romanul „Cântecul păsărilor” de Sebastian Faulks din partea Editurii Litera.

„Pământ american”, de Jeanine Cummins (fragment în avanpremieră)

Scrisă cu măiestrie, sfâșietoare și încărcată de o profundă umanitate, „Pământ american” este unul dintre cele mai importante romane contemporane.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu