• „Le plus beau maquillage pour une femme, c’est une passion” - Yves Saint-Laurent

Nu contează ce iei din viață, contează ce lași, despre „Toate acele locuri minunate”, de Jenniffer Niven

Nu contează ce iei din viață, contează ce lași, despre „Toate acele locuri minunate”, de Jenniffer Niven

Toate acele locuri minunate, de Jenniffer Niven e o carte dulce-amară, te face să râzi și să plângi, sau, mă rog, să te întristezi puțin, se citește repede și ușor și te lasă cu multe lucruri la care să meditezi. Poate fi pusă în aceeași categorie ca și Sub aceeași stea, de John Green: cărți ce te învață despre viață, vorbindu-ți despre moarte. Asta înseamnă că sunt genul de cărți incomode, dar care te lasă mult timp cu ceva la care să te gândești. Iar unul dintre cele mai importante astfel de lucruri este moartea, și nu neapărat propria moarte cât una și mai dureroasă: moartea celor dragi.

O astfel de durere e cu atât mai grea cu cât tu trebuie să reușești cumva să trăiești în continuare și să găsești un răspuns la întrebarea: Ce este viața și pentru ce merită să trăiești? La un moment dat în roman, un grup de tineri cu tendințe suicidale trebuie să completeze un bilețel de genul „................... este viață”. Ce este viață? Cu ce ai completa punctele de suspensie? Ai ceva cu care să umpli spațiul ăla gol? Dacă există măcar un lucru cu care să-l umpli sau dacă ai mai multe, ar trebui să fii recunoscător pentru fiecare în parte. Și dacă asta nu te face să te simți mai bine, gândește-te puțin cum trebuie să fie pentru cei care nu au (sau nu știu) cu ce să-l completeze.

Pe lângă încercarea de a găsi în continuare un sens vieții după moartea unei persoane dragi, cartea mai abordează încă un subiect incomod – asumarea bolii mintale –, și o face într-un mod foarte puternic și convingător. Suntem obișnuiți să simțim compasiune pentru bolile fizice de orice fel (de la o banală gripă până la boli incurabile sau provenite din accidente), dar nu știm cum să reacționăm și să ajutăm în cazul bolilor psihice. Bolnavii psihic ne derutează, ne înfricoșează, comportamentul lor ne repugnă și reacțiile cele mai des întâlnite sunt ignorarea sau, și mai rău, condamnarea. E ca și cum un om bolnav fizic nu are nici o vină pentru boala lui, pe când cel bolnav psihic este vinovat de starea sa. E greu de înțeles cum nu-ți poți controla comportamentul, cum nu poți fi normal, cum nu poți să găsești un sens în a trăi (deși ești frumos/frumoasă, popular/populară, ai cea mai frumoasă familie sau cea mai frumoasă casă etc.). E greu de înțeles, însă viața și voința de a trăi pot să nu fie de la sine înțelese. Și să nu poți face nimic în sensul ăsta. Uneori, sinuciderea înseamnă să nu ai de ales.

 

Vreau să scap de stigmatul pe care e clar că-l simt cu toții doar pentru că au o boală mentală, în locul uneia de plămâni sau de sânge, să zicem. Am tulburare obsesiv-compulsivă, Sunt deprimat, Mă tai singur, spun ei, de parcă astea ar fi lucrurile care îi definesc.

 

Se vorbește mult despre sinucidere în Toate acele locuri  minunate. De la posibilitățile diferite în care-ți poți lua viața (descrise cu lux de amănunte), la felul în care scriitori celebri s-au sinucis (Virginia Woolf, Cesare Pavese), la diferite încercări de a te sinucide și la motivele care te împing să faci asta. Nu de mult, am mai citit un roman YA ce trata aceeași temă a depresiei și a tentativei de sinucidere la adolescenți, O poveste haioasă, de Ned Vizzini (e ciudat cum două cărți ce vorbesc despre moarte și sinucidere au titluri așa de puțin triste, nu?). Diferența între cele două este făcută însă de un amănunt capital: susținerea și înțelegerea familiei.

Într-una (O poveste haioasă), adolescentul, Craig, are parte de ajutorul părinților săi (chiar dacă le e greu să înțeleagă, aceștia acceptă că are o boală psihică, că trebuie să se trateze și să se interneze într-un spital psihiatric). În cealaltă (Toate acele locuri minunate), celălalt adolescent, Theodore, nu are parte de acest suport. De la părinți, surori, profesori și colegi de școală, toți îl tratează și-l etichetează drept ciudat și se comportă în consecință: îl ignoră, pur și simplu. E mult mai ușor să etichetezi decât să ajuți și să pui pe seama adolescenței niște stări pe care nu le înțelegi. Ca și O poveste haioasă și romanul de față a început de la o experiență autobiografică a autoarei, care în copilărie a trăit cu „rușinea” de a avea un străbunic ce s-a sinucis și, mai târziu, a trebuit să facă față sinuciderii unui prieten drag. Concluzia ei e cum nu se poate mai tristă: „Oamenii rareori aduc flori la mormântul unui sinucigaș”.

Un alt lucru recurent în cărțile pentru adolescenți pe care l-am găsit și aici a fost felul în care protagoniștii se raportează la cărți pentru a-și înțelege propriile probleme și stări. Theodore și Violet din Toate acele locuri minunate citesc și răscitesc Valurile de Virginia Woolf. În Belzhar, de Meg Wolitzer, se citește Clopotul de sticlă, de Sylvia Plath. În Orașe de hârtie, de John Green, Fire de iarbă, de Walt Whitman. Și lista ar putea continua. Pesimiștii ar putea vedea aici doar o încercare a autorilor contemporani de a aduce în atenția tinerilor opere clasice. Eu prefer să văd un fapt de care sunt convinsă de mult timp: (și) tinerii de azi citesc, nu doar tinerii care au fost cândva oamenii maturi de azi. Și, zău așa, oamenii ăștia mari care se plâng că „tinerii de azi nu mai citesc” ar trebui să pună mâna pe o carte YA și să învețe ceva de acolo. Pentru că sunt multe lucruri pe care „oamenii mari” le pot învăța din cărțile pentru tineri.

 

Cuvintele astea sunt scrise în Valurile: „Dacă albastrul ăsta ar putea rămâne pentru totdeauna; dacă prăpastia asta ar putea rămâne pentru totdeauna; dacă momentul ăsta ar putea rămâne pentru totdeauna. Mă simt pe mine strălucind în întuneric. Sunt în formație. Sunt gata. Aceasta este o pauză trecătoare; momentul întunecat. Lăutarii și-au ridicat arcușul. Este rândul meu. Este lumea mea. Totul este hotărât, este gata. Sunt în rădăcini, dar curg. «Vino», spun, «vino».”

Scriu singurul lucru la care mă pot gândi: „Rămâi”, spun, „rămâi”.

 

M-am întristat nițel cu Toate acele locuri minunate, dar mi-a plăcut. Vorbește despre moarte, depresie și sinucidere, dar și despre iubire, despre ce înseamnă a trăi frumos, despre cum uităm să trăim clipele alea mici și prețioase care sunt, de fapt, viața noastră (Cesare Pavese, „Ne amintim clipe, nu zile”), despre faptul că viața nu e un lucru de la sine înțeles și că nu e ușor să trăiești. Peste toate astea, un îndemn de care ar trebui să ținem cont: ca să-ți poți face viața suportabilă, cel mai bine e să încerci să fii tu însuți (orice ar însemna asta), să nu-ți mai fie teamă de etichetări, să înveți să te accepți așa cum ești și să vorbești deschis despre ce simți (până la urmă, se va găsi cineva care să te asculte). Și, că tot am luat-o pe panta asta ce seamănă puțin cu un discurs de dezvoltare personală, mai las și asta aici: nu contează ce iei din viață, contează ce lași.  

 

Uite ce cred: cred că am în mașină o hartă care abia așteaptă să fie folosită și cred că sunt locuri unde putem merge, care merită să fie văzute. Poate că nu le-a vizitat nimeni și nu a dedicat timp ca să se gândească la cât sunt de importante, dar poate că și cele mai neînsemnate locuri înseamnă ceva. Și, dacă nu, poate că ar putea însemna ceva pentru noi. La sfârșit, când le vom lăsa în urmă, vom și că noi le-am văzut. Așa că hai să mergem. Hai să facem să conteze.

 

Toate acele locuri minunate, de Jenniffer Niven, Ed. Trei, 2015, trad. Mihaela Apetrei, col. „Fiction Connection” (Young)

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

Din 14 iulie află cum i-a cucerit Emmanuel Macron pe francezi!

Volumul Revoluție, semnat de președintele francez Emmanuel Macron, va fi lansat în România din 14 iulie 2017, cu ocazia Zilei Naționale a Franței.

Una dintre poveștile pe care America le iubește, despre „Adevărul despre cazul Harry Quebert”, de Joël Dicker

Povestea unei mari iubiri, a unei frumoase prietenii și, așa cum stă bine unui roman polițist de succes, a unei odioase crime.

Obraz de toval și suflet de Karamazov – „Limonov”, de Emmanuel Carrère

Istoria mică și istoria mare se combină în roman, iar biografia ieșită din comun a lui Limonov, pe numele real Eduard Savenko, este însoțită și de o radiografie (de multe ori ironică și chiar ușor ridicolă) a lumii din ultima jumătate de secol.

3 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu


  1. Oana 10-02-2017 00:54

    Buna,Laura!Ma incanta recenzia ta a cartii "Toate acele LOCURI minunate".LOCURI!Am vazut greseala asta in mai multe locuri la cartea aceasta, dar serios, mie cel putin mi se pare ca titlul are (sau ar trebui sa aiba)un impact mare asupra lecturii. Asa ca sper ca vei avea putina atentie la titlurile viitoare.

    Raspunde
  2. Laura Câlțea 10-02-2017 11:53

    Bună, Oana, mulțumesc pentru observație, am făcut corecturile necesare. Se întâmplă, uneori, să „potrivești” cuvintele auzite/citite și să-ți rămână așa în minte, fără să-ți dai seama. Uimitor mi se pare că, deși recenzia a fost accesată de mii de ori, tu ai fost prima care a observat :) Toate bune și mulțumesc încă o dată!

  3. Ana 15-10-2015 10:28

    Buna Laura!Citind recenzia ta am facut imediat legatura cu lectura mea curenta, "Suferintele tanarului Werther" de Goethe. Acolo am regasit aceeasi idee legata de suferintele unui om bolnav fizic si unul bolnav psihic, de compatimirea oamenilor in cazul mortii unui om dizabilitat din punct de vedere fizic si cruzimea, blamarea pa care o facem in cazul mortii (mai exact sinuciderii) unui om dizabilitat din punct de vedere psihic. Poate si asta a reprezentat un punct de inspiratie pentru autoarea cartii "Toate acele lucruri minunate". Sunt convinsa totusi ca aceasta carte e mult mai accesibila decat cea a lui Goethe, asadar o voi trece si eu pe lista mea de lecturi viitoare!

    Raspunde