• „Trebuie să devenim tari fără să ne pierdem tandreţea” - Che Guevara

„Așadar, de ce sunt în depresie? Asta e întrebarea de un milion de dolari, iubito!”, despre „O poveste haioasă”, de Ned Vizzini

„Așadar, de ce sunt în depresie? Asta e întrebarea de un milion de dolari, iubito!”, despre „O poveste haioasă”, de Ned Vizzini

Apărut în colecția „YoungArt” a Editurii Art, romanul lui Ned Vizzini, O poveste haioasă, este o poveste cu adolescenți, dar nu numai pentru adolescenți. Pentru mine, partea cea mai frumoasă a romanelor Young-Adult (YA), pe lângă faptul că sunt bine scrise (deh, școlile vestice de creative writing), o reprezintă tematica complexă pe care o aduc în discuție. Ai impresia că vei găsi sute de pagini cu drame și iubiri adolescentine și dai peste probleme legate de sfârșitul lumii, de boală, de moarte, de nebunie sau de alegeri morale. E evident că lumea se schimbă tot mai repede, diferența între generații este tot mai mică în ceea ce privește anii și tot mai mare în ceea ce privește mentalitățile, iar tinerii se schimbă și se maturizează într-un ritm foarte rapid.

Pornind de la propria experiență a scriitorului, O poveste haioasă prezintă o săptămână din viața unui licean din New York, aflat de mult timp în luptă cu propria depresie și ajuns, în cele din urmă, la secția de psihiatrie a unui spital. Ca de obicei, ceea ce părea a fi o nenorocire (internarea într-un spital de nebuni), se dovedește a fi o experiență salvatoare și de maturizare. Timpul petrecut alături de alți oameni bolnavi îl ajută pe Craig să se stabilizeze, să-și înțeleagă mai bine suferința, dar și să rezoneze cu suferințele altor oameni. Spitalul reușește să-i ofere un mediu stabil și sigur, spre deosebite de mediul în continuă schimbare al lumii „din afară”, precum și o pauză de la toate activitățile cărora nu le putea face față și care-l aduseseră în starea de a fi pe punctul de a se sinucide.

 

Familia mea e o mărturie vie a tot ce nu e-n regulă cu mine. Sunt distruși, dar se fac că sunt fericiți. Nu au atât de mulți bani, dar se fac că sunt bogați. Au eșecuri, dar se fac că au succes. Uneori, când sunt cu ei, am senzația că sunt la o emisiune TV.

 

Cine nu s-a gândit să se sinucidă copil fiind? Cum să crești într-o lume ca asta și să nu te gândești niciodată la așa ceva?

 

– Tu ce iei? m-a întrebat ea.

– Zoloft.

– Ăla e pentru pămpălăi, mi-a scos limba. Oamenii cu adevărat distruși iau Prozac.

– Mergi la vreun medic? am vrut să zic „psihiatru” dar suna ciudat cu voce tare.

– De două ori pe săptămână, mi-a zâmbit ea.

– Doamne. Ce nu e în regulă cu noi?

– Habar n-am, a început ea să danseze. Pur și simplu facem parte din generația aia de copii americani distruși care iau pilule tot timpul.

 

Cum să faci față tuturor provocărilor, tuturor alegerilor, cu care lumea ne întâmpină în fiecare zi? Cum poți să fii sigur că, odată ce ai făcut o alegere, ai făcut-o chiar pe cea bună? Cum te poți descurca cu presiunea tot mai mari de a lucra pe rupte, de a ține pasul cu cei mai buni, cu dorința de a putea fi și tu, la rândul tău, „cel mai bun”? („..îmi doresc simplitate, puritate și libertatea de a alege fără nici o presiune.) Trăind fiecare zi divizat între dorința de a fi cineva și teama de a nu fi un nimeni, ni se pare că lumea nu așteaptă, „timpul nu mai are răbdare”, iar propria noastră viață se transformă într-o cursă contracronometru către… Către ce? Nu știm exact, dar știm că trebuie să ajungem undeva, să fim cineva și să dobândim ceva („Bogat, asta-i ideea. Bogat și de succes”). 

 

Lucrez, Monica, și mă gândesc la ce am de lucru, și mă sperii de volumul de muncă, și mă gândesc la cât de mult mă tot gândesc la ce am de lucru și mă sperie cât de mult mă gândesc la cât mă gândesc la ce am de lucru, și mă gândesc cât de speriat sunt de cât de mult mă gândesc la ce mult mă gândesc la ce am de lucru. Asta nu se pune ca pasiune?

 

Prea multe teme, prea multe sarcini, prea multe dead-line-uri, prea multe opțiuni la detergent și pastă de dinți, prea multe griji, prea multe boli, prea multe rate la bancă, prea multe „10 chestii pe care trebuie neapărat să le încerci într-o viață”, prea puțin timp să simțim tot, să cunoaștem tot, să iubim tot, prea mult, prea puțin, prea tânăr, prea bătrân… lumea asta ajunge să fie cam prea de tot. Câți dintre noi ne dăm seama cu adevărat cât suntem de stresați în fiecare zi?

 

– …știu că de-acum lucrurile evoluează mai repede. Înainte trebuia să aștepți până aveai douăzeci de ani ca să ai suficiente opțiuni cu privire la lucrurile pe care le ai de făcut în viață, ca să mai poți începe s-o iei razna. Acum însă, sunt atâtea lucruri pe care le ai de cumpărat, atâtea variante să-ți petreci timpul, atâtea specializări pe care trebuie să le începi cât mai de timpuriu în viață – cum ar fi baletul, nu-i așa Noelle, la cât ai început să mergi la balet?

– La patru ani.

– Okay. Eu am început să fac Tae Bo la  șase. Așadar, sunt atât de mulți oameni căutând succesul și atât de multe colegii la care se presupune că ai putea să intri, și așa multe femei cu care se presupune că ai putea face sex… /…/ Deci, acum, am continuat eu, în loc de o criză a pătrimii vieții au o criză a cincimii vieții – asta când ai optsprezece ani – și o criză a șesimii vieții – când ai paisprezece ani. Cred că asta e ceea ce are multă lume. /…/ Ei bine, sunt o mulțime de oameni care fac o grămadă de bani din crizele cincimii și șesimii vieții. Dintr-o dată au o tonă de consumatori ieșiți din minți și dorindu-și să cumpere cremă de față, blugi de firmă, cursuri de pregătire și teste SAT, prezervative, mașini, scootere, manuale pentru autoinstruire, ceasuri, portofele, provizii, orice… toate porcăriile pe care obișnuiau să le cumpere cei în jur de douăzeci de ani, au acum cumpărători în jurul vârstei de zece ani. Și-au dublat piața de vânzări. /…/ Deci, cât se poate de repede, vor fi crize ale șeptimilor și optimilor de viață. Apoi, în cele din urmă, când se va naște un copil doctorii se vor uita la el întrebându-se imediat dacă nu cumva e nepregătit să facă față lumii; iar dacă decid că nu arată prea fericit, o să-i prescrie antidepresive, înscriindu-l de la început pe făgașul tipic al consumatorilor de așa ceva.

Pe tot parcursul romanului s-a simțit foarte bine sprijinul pe care Craig l-a avut din partea familiei, faptul că părinții săi făceau toate eforturile pentru a-i fi alături, pentru a-l înțelege și a-l ajuta și ăsta a fost un lucru fundamental în vindecarea lui. Alături de acest sprijin al familiei pe care-l simțea constant, deși nu era suficient ca el să poată depăși problemele cauzate de depresie, un alt factor important a fost conștientizarea și asumarea bolii. Faptul că în seara în care a decis că nu mai poate suporta viața, în loc să se ducă să se arunce de pe podul Brooklyn, a sunat la un număr special pentru asistență acordată oamenilor care vor să se sinucidă, că a stat de vorbă cu cei care i-au răspuns la telefon, că a făcut ce l-au sfătuit ei și s-a dus singur să se interneze a fost primul pas important pe care Craig l-a făcut pentru vindecarea sa. Și aici intră din nou în scenă importantul sprijin al familiei: în loc să nege problemele fiului lor și să refuze că au un copil bolnav, internat la secția de psihiatrie a unui spital, părinții săi continuă să-i acorde tot sprijinul.

Deși par oarecum de la sine înțelese, acest strigăt de ajutor și ajutorul venit din partea familiei nu sunt un lucru ușor și, din păcate, nu sunt mereu de la sine înțelese. Ne e mai ușor să facem față unui om bolnav fizic decât unuia bolnav psihic, iar dacă lupta pentru a învinge o boală fizică incurabilă ne transformă în eroi, aceeași luptă dusă împotriva bolii mintale („– Ce fel de război e ăsta?– Cel pe care-l porți cu propria minte”) continuă, mai degrabă, să ne stigmatizeze.

La începutul cărții Craig își manifestase dorința de a găsi un leac rapid care să-l scape de toate problemele dintr-o dată, fără prea mare bătaie de cap, o schimbare care să-l facă bine, dar, în final, iese din spital conștient că internarea a fost doar primul pas către vindecare, că depresia e o boală pe care o va duce cu el mult timp, dar că, atâta timp cât își conștientizează problemele și vorbește despre ele, există o șansă să se poată vindeca.

 

Știți, de fapt, nu mă simt mai bine. Mintea mea nu s-a eliberat de povară. Simt cât de ușor aș putea să alunec înapoi, să stau întins și să nu mai mănânc, să-mi pierd vremea și să blestem pierderile de vreme, să mă uit la temele pentru acasă și s-o iau razna și să mă duc la un chilling la Aaron, să  mă uit la Nia și să fiu din nou gelos, să iau metroul spre casă și să sper că va face un accident, să mă duc să-mi iau bicicleta și să merg din nou la podul Brooklyn. Toate astea sunt încă acolo. Singura diferență este că ele nu constituie o opțiune valabilă în acest moment, sunt doar o posibilitate, așa cum tot posibilitate este și că aș putea să mă fac praf și pulbere chiar în momentul imediat următor și să mă risipesc prin univers ca o conștiință omniscientă. Doar că acum nu e momentul.

 

Cartea este scrisă într-un stil lejer, plin de umor și autoironie, primele 100 de pagini pot părea puțin mai triste (Craig rememorează istoricul bolii lui, modul în care a ajuns depresiv și toate încercările nereușite de a se vindeca), însă după internarea în secția de psihiatrie, începe „distracția”. Știu că vorbim de o boală și poate că distracție nu e cuvântul cel mai potrivit, dar mi se pare că ăsta a fost felul în care Vizzini și-a condus povestea: a pornit de la ceva trist, de la o boală care l-a făcut pe un adolescent să se retragă tot mai mult din lume, până la punctul în care cea mai mare dorință a lui a fost să părăsească cu totul lumea, și apoi a dat o altă întorsătură lucrurilor, încercând să facă haz de necaz și să încerce să ia lucrurile mai ușor, cu un grăunte de sare sau cu un pic de autoironie, pentru a putea să le suporte mai ușor și viața să nu i se mai pară așa de grea. Părerea mea e că O poveste haioasă e o carte pe care ar trebui s-o citească nu doar adolescenții, ci și noi, ăștia, oamenii maturi, care zicem că am trecut prin viață, am terminat o facultate sau ne-am făcut o carieră, și acum ne dăm mari că știm care e treaba cu viața.  

 

Oamenii sunt distruși pe lumea asta. Mai degrabă aș prefera să fiu cu cineva distrus și sincer în privința asta decât cu cineva perfect și… știi tu… gata să explodeze.

 

O poveste haioasă, de Ned Vizzini, Ed. Art, 2014, trad. Iulia Micu-Simoț, col. „YoungArt”

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

„Înainte de Eden”, de Margaret Atwood (fragment în avanpremieră)

„Înainte de Eden”, de Margaret Atwood, este povestea unui ménage à trois complicat care pune în mișcare întregul carusel narativ.

„Amintirea dragostei”, de Jim Fergus (fragment în avanpremieră)

Fragment în avanpremieră din romanul „Amintirea dragostei”, de Jim Ferguson, un roman istoric despre Parisul anilor 20.

„Strada Ficțiunii” în haine noi la aniversarea de 5 ani

La cinci ani de la lansare, începând din 2016, colecția „Strada Ficțiunii” se prezintă în haine noi, pe măsura creațiilor literare pe care le oferă publicului.

5 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu


  1. Larisa 20-08-2016 23:05

    Deși e o carte care vizează cu precădere adolescenții, eu nu am simțit-o deloc așa. Sunt acord că poate fi citită de adulți, pentru mine a fost o lectură plăcută, care a alunecat foarte ușor, aproape că n-am sesizat cum au trecut cele aproape 400 de pagini. Am apreciat cel mai mult modul cum a sugerat că e o capcană pentru o persoană cu depresie să aștepte Schimbarea, un eveniment dezirabil din viața sa care ar trebui să se întâmple pentru a-l readuce la starea inițială, normală sau chiar la fericire. Poate multe persoane fac asta și fără să aibă depresie, își condiționează fericirea. De asemenea, mi-a plăcut la final faptul că a arătat cum te recuperezi de fapt de depresie, prin adoptarea unei alte atitudini față de ea. Exact ultimul fragment pe care l-ai dat "Singura diferență este că ele nu constituie o opțiune valabilă în acest moment, sunt doar o posibilitate," Aș zice că, dintr-un anumit punct de vedere, am perceput-o pe alocuri ca pe o carte de autoeducare, dar nu în sens negativ.

    Raspunde
  2. Marilena Muresan 11-10-2015 18:06

    Buna ziua! Sunt fericita ca am descoperit acest blog ! Va fi pentru mine "coltul" in care ma adun seara, cand ajung acasa....Multumesc, Laura Caltea!

    Raspunde
  3. Laura Câlțea 12-10-2015 09:03

    Bună ziua și mulțumesc mult pentru apreciere și mesaj! Vă doresc să aveți cât mai multe seri liniștite și lecturi frumoase! Cu drag, Laura :)

  4. roșu vertical 16-03-2015 18:02

    E prima oara cind citesc un fragment de YA tradus in romana si mi se pare ca suna asa, fals, cumva, fara legatura cu traducerea. Ma refer la genul de discutii (si limbaj) pe care nu imi imaginez ca le-as auzi la adolescentii romani. Dar probabil ca suna la fel de fals in orice alta cultura in afara de cea americana.

    Raspunde
  5. Laura Câlțea 16-03-2015 20:43

    E posibil să mă fi obișnuit eu cu stilul YA, dar nu mi s-a părut fals. Țin minte că am avut și eu niște rețineri când am început să citesc literatură pentru adolescenți și unele lucruri mi s-au părut, într-adevăr, neconvingătoare. Evident că unele lucruri țin de un anumit context, însă, dincolo de apartenența la un anumit spațiu, cred că preocupările adolescenților de azi sunt cu mult mai diferite de cele prin care am trecut noi. Mult timp am evitat YA pentru că am crezut că e frivolă, dar descopăr într-una că m-am înșelat :)