• „He cometido el peor pecado que uno puede cometer… no he sido feliz” - Jorge Luis Borges

O poveste care merită să fie spusă, despre „Sub aceeași stea”, de John Green

O poveste care merită să fie spusă, despre „Sub aceeași stea”, de John Green

Sub aceeași stea este un roman incomod pentru că vorbește cu naturalețe despre moarte și despre boală într-o societate care se străduiește din răsputeri să le ascundă pe amândouă. Mai  ales copiii sunt ținuți departe de realitatea înfricoșătoare a morții, devenind niște adulți care duc mai departe efortul colectiv de negare a morții. Dar ce se întâmplă atunci când chiar copii sunt cei care trebuie să accepte și să trăiască cu gândul permanent al morții?

 

Pornografia morții

 

Într-un eseu din 1955 intitulat Pornografia morții, sociologul britanic Geoffrey Gorer vorbea despre cum societatea contemporană a înlocuit tabu-ul mai vechi al sexului cu unul nou, cel al morții. Putem vorbi despre sex oricât și oriunde, dar facem tot ce ne stă în putință să îndepărtăm orice urmă a bolii și a morții. Spitalele și azilurile au devenit tot mai septice, anticamere ale morții, iar firmele de pompe funebre au transformat îmbălsămarea într-o artă a negării morții.

În același timp, ca un fel de refulare involuntară, în literatură, în filme și în jocuri video se moare tot mai mult, tot mai violent, tot mai sângeros. Aici moartea pare fără importanță, fără nici o consistență, violența excesivă o anulează (ceea ce are ca efect paradoxal aceeași negare: moartea e atât de violentă, atât de neobișnuită, încât e scoasă in contextul vieții normale; e dincolo de ecran, într-o altă viață, într-o altă lume). Așa că romanul lui John Green e incomod nu pentru că vorbește despre moarte, ci pentru că ne obligă să acceptăm că trebuie să trăim cu moartea și cu boala, că moartea și boala fac parte din viață și, mai ales, cu adevărul pe care toți oamenii îl știu, dar pe care nimeni nu vrea să-l accepte: TOȚI suntem muritori.

În perspectiva morții apropiate ce rost mai au cuvintele, mesajele de încurajare, îndemnurile, rugăciunile? Ce mângâiere poți oferi unui copil a cărui viață este boala? Ce alinare poți aduce părinților lui? Ce rost mai au literatura, iubirea, cadourile, pantofii la modă sau mesajele pe Facebook? În sine, nimic din toate astea nu are nici un rost. Însă, pe de altă parte, oamenii uită că, până la urmă, toți trăim mereu în umbra morții. Doar că în lipsa semnelor vizibile care să îi arate apropierea, preferăm să uităm asta.

Oare am trăi mai bine, mai intens, mai semnificativ fiecare clipă dacă ne-am reaminti tot timpul că suntem condamnați să murim? Sau, din contră, conștientizată permanent, moartea nu face decât să ne otrăvească toate clipele rămase, să transforme orice bucurie într-o vanitate lipsită de semnificație? Că ești sau nu conștient de propria mortalitate, valoarea cu care îți îmbogățești (sau nu) viața, depinde, până la urmă, doar de tine. Pentru că, în cele din urmă, confruntarea cu propria moarte este, pentru om, cel mai bun prilej să-și pună întrebări despre sensul vieții și să încerce să găsească răspunsuri la aceste întrebări. Irvin D. Yalom, psihoterapeut american, specializat în terapia (individuală și de grup) cu bolnavii aflați în faze terminale, sintetizează foarte simplu acest lucru: „deși moartea distruge omul la nivel fizic, ideea morții îl salvează” (în cartea sa fundamentală Psihoterapia existențială). 

 

E nașpa să mori, dar e și mai nașpa să nu trăiești

 

Conștientizarea propriei morți este catalizatorul care te obligă să-ți trăiești viața în mod autentic, fără griji și resentimente superficiale, fără amânări și renunțări inutile. Cam asta e ceea ce fac și personajele din Sub aceeași stea. Hazel Grace este bolnavă incurabil, fără nici o șansă de a se vindeca vreodată de cancerul său la plămâni. Augustus a trecut deja prin experiența cancerului osos (o boală ce se consideră a avea cea mai mare rată de recuperare), care i-a lăsat pe corp urme de neșters. Se întâlnesc la întâlnirile (inutile din punctul lor de vedere) unui Grup de Sprijin pentru bolnavii de cancer și se îndrăgostesc. Și descoperă că iubirea e cel mai bun pretext ca să nu lași boala să-ți controleze viața.

Încă din primele rânduri ale romanului avem de-a face cu o naratoare foarte ironică, cu o ironie izvorâtă din sentimentul inutilității tuturor lucrurilor. Într-un stil simplu și sec Hazel prezintă „aventurile” sale zilnice în „Republica Cancervania”, obligându-te să te confrunți cu perspectiva bolii ca prezență familiară și cu cea a morții ca certitudine, nu ca posibilitate. Descoperi că greu nu e să mori, ci că, în așteptarea perpetuă care ți-a devenit viața, trebuie să reușești încă să trăiești înainte să mori. Sau, cum spune ea, „să nu lași cancerul să te ucidă, înainte să te omoare”.

Sub aceeași stea e și un fel de Love Story adolescentin, construit pe vechea schemă a imposibilității iubirii („este în firea stelelor să fie potrivnice”), plin de frivolități romantice („– Răbdare, greieraș, l-am sfătuit. Nu vrei să pari prea nerăbdător. – Corect, de-aia am spus mâine, a zis el. Vreau să te revăd în seara asta, dar sunt dispus să aștept toată noaptea și o bună parte din ziua de mâine”) și de fraze profunde și dureroase („boala e respingătoare”; „eu îmi purtam boala cu mine în exterior”). Scurtul intermezzo al lui Hazel și Augustus la Amsterdam nu e mai puțin credibil și mai siropos decât orice altă poveste de iubire din orice alt timp și dintre orice alți doi oameni. Doar dacă ești ipocrit sau n-ai iubit niciodată poți să negi că orice mâncare e mai gustoasă când iubești, că orice oraș se transformă în scena feerică a unei piese în doi și că orice băutură are „gust de stele”.

 

O poveste care să merite să fie spusă

 

 –Augustus, poate ai vrea să împărtășești ceva grupului.

– Temerile mele?

– Mă tem de uitare, a spus el după o clipă.

 

Paralel cu povestea de dragoste dintre Hazel și Augustus, John Green mai scrie, într-un fel subtil, încă o poveste: cea a imposibilității oamenilor de a trăi fără povești. Că înfrumusețează realitatea sau că o prezintă așa cum este, există în noi o nevoie fundamentală de povești. Avem nevoie de povești frumoase, de povești care să merite să fie spuse, de povești triste și de povești amuzante pentru că poveștile au ceva ce viața nu are mereu: un final și un sens. E foarte important să știm cum se termină povestea, să aflăm răspunsurile, să știm adevărul.

Augustus, ce ar trebui să imite o povestire? Un semnal de alarmă? O chemare la arme? O picătură de morfină? Desigur, ca toate căutările din univers, această serie de întrebări ne reduce în mod inevitabil la întrebarea: ce este aceea o ființă umană și dacă - pentru a împrumuta o propoziție din personalitatea ta de șaisprezece ani, împovărată de anxietate, fără îndoială ultragiată - există un rost în asta. (Peter Van Houten)

Această importanță a sensului poveștii și a necesității finalului e evidentă în faptul că cei doi călătoresc la Amsterdam pentru că O durere supremă, romanul lor preferat, scris de olandezul Peter Van Houten, se termină la mijlocul unei fraze, lăsând viețile personajelor în suspensie. Pentru a putea muri liniștită, Hazel are nevoie să afle un lucru aparent nesemnificativ, dar pentru ea de o importanță fundamentală: ce se întâmplă cu mama Annei, fata bolnavă de cancer din carte? Ce se întâmplă cu părinții copiilor bolnavi de cancer? Cu alte cuvinte, trebuie să știe cum se termină romanul pentru a avea un scenariu al vieții părinților săi după ce ea nu va mai fi. Chiar dacă viața se poate termina la mijlocul frazei, literatura trebuie să ducă viața la final. Literatura trebuie să termine povestea și să-i dea un sens. Avem nevoie de povești pentru a afla care este adevărul vieții, al lumii. Într-un mod subtil, autorul insistă destul de mult pe această nevoie de povești a oamenilor, un fel de salvare prin literatură, atunci când viața nu-ți mai oferă nici o altă cale de scăpare. 

De departe, cartea mea preferată era O durere supremă, dar nu-mi plăcea să le spun oamenilor despre ea. Uneori citești o carte și cartea asta te umple de un zel evanghelic ciudat, iar tu devii convins că lumea zdruncinată nu-și va reveni niciodată dacă nu o vor citi cu toții și nici până când toate ființele umane n-o vor face. Apoi există cărți ca O durere supremă, despre care nu le poți spune oamenilor, cărți atât de deosebite și de rare și care îți aparțin, astfel încât să-ți faci publică afecțiunea pare o trădare.

 

În aceeași măsură în care avem nevoie de povești pentru a putea trăi, avem nevoie și de o poveste a noastră pentru a putea muri… Nimeni nu se poate împăca cu gândul că viața lui n-a însemnat nimic pentru lume. Avem nevoie să ne construim propriile povești pentru a putea să ne asigurăm locul în memoria celor care ne supraviețuiesc. Fiecare om are nevoie să fie considerat special, are nevoie să fie privit ca o entitate individuală, nu ca parte a unui grup sau a unei specii, și să fie ținut minte așa.

M-am gândit la tata, care îmi spusese că universul vrea să fie remarcat. Noi însă vrem ca universul să ne remarce pe noi, vrem ca universului să-i pese câtuși de puțin de ceea ce ni se întâmplă – nu ideea de a conștientiza viața ca un tot colectiv, ci pe a fiecăruia dintre noi, ca indivizi.

 

Mi-a mai atras atenția în roman un fenomen complet nou care a luat naștere odată cu dezvoltarea social media. Prin intermediul noilor forme de comunicare avem parte de un fel de nemurire virtuală, care, de fapt, nu e în stare să astupe golul lăsat de moartea unei persoane, nu face decât să-i prelungească absența. Mesajele înregistrate pe căsuța vocală a telefonului păstrează, la infinit, vocea celui decedat, însă nu fac decât și mai apăsătoare absența de la capătul celălalt al firului. La fel, postările care încep să curgă pe Facebook („nu te vom uita niciodată”, „vei rămâne mereu în inima noastră” etc. etc.), scrise într-o ultimă încercare de a păstra amintirea celui care nu mai poate „comenta” nu fac decât să sublinieze remarca cinică a lui Peter Van Houten: „Nu-i imortalizezi pe cei pierduți scriind despre ei. Limba îngroapă, dar nu învie”.     

 

Sub aceeași stea nu e o carte ușoară, de fapt, e al naibii de grea pentru că te pune în fața lucrurilor de care-ți e cel mai teamă: teama de propria moarte, teama de moartea celor dragi, senzația că moartea ne jefuiește pe toți de ce avem mai scump. Însă tocmai de-aia ar trebui citită.

John Green ne aduce aminte că trebuie să fim, în același timp, profunzi și frivoli, trebuie să ne permitem să fim și ridicoli, să suferim aiurea pentru lucruri lipsite de importanță, dar și să prețuim clipele de fericire, să alegem ce vrem să facem cu viața noastră și să ne asumăm deciziile astea. Pentru că, până la urmă, atunci când nimic altceva nu ți-a rămas, tot mai ai ceva: posibilitatea alegerii. Și, cum spune și Hazel, „ai de ales pe lume despre cum să spui povestirile triste”.         

Sub aceeași stea, John Green, Editura Trei, 2013, traducere Shauki Al-Gareeb, col. „Young Fiction”   

Filmul The Fault in Our Stars va avea premiera pe 13 iunie 2014. 

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

„Marele Gorsky”, de Vesna Goldsworthy (fragment în avanpremieră)

„Marele Gorsky”, de Vesna Goldsworthy, este flamboaianta poveste pereche a romanului-cult „Marele Gatsby”, a cărui acțiune e acum strămutată în Londra secolului XXI.

A exprima inexprimabilul, despre „Jurnal (1938-1945). Povestea unei fete care a supravieţuit Holocaustului”, de Helga Weissová

Început în 1939, la vârsta de 9 ani, și încheiat în 1945, când avea 15 ani, Jurnalul Helgăi Weissová prezintă prin ochii unui copil evreu lumea în răspăr din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Vor ajunge vreodată cuvintele pentru a putea exprima, concepe, înțelege, ce s-a întâmplat cu lumea din 1939 până în 1945?

O nouă istorie a literaturii române lansată de Nicolae Manolescu la Gaudeamus

Nicolae Manolescu va lansa la Gaudeamus o nouă carte, un fel de istorie a literaturii române ce se vrea mai prietenoasă și mai accesibilă decât volumele scrise pentru specialiști, intitulată „Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc”.

5 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu


  1. irina 17-06-2014 11:34

    hmmm, de ce nu se pastreaza oare alineatele ?oricum sa stii ca eu am incercat sa scriu cat de cat structurat, dar tehnica s-a opus.

    Raspunde
  2. irina 17-06-2014 11:32

    si mie mi-a placut cum ai scris. m-ai convins, o s-o citesc.insa am comentarii legate de unele idei :)legat de nevoia de povesti - total de acord. am citit o chestie recenta, habar n-am spusa de cine, care mi-a placut si zicea cam asa - omul are asa de mult nevoie de povesti, incat atunci cand mergem la culcare, creierul nostru ramane treaz si continua sa ne spuna povesti ( sa lasam posibilele inadvertente medicale la o parte :P ).legat de lipsa discutiilor despre moarte - asta este una dintre ideile cartii despre care ti-am zis, a lui barnes " nothing to be frightened of ". si el povesteste acolo cum au existat vremuri cand oamenii se intalneau special ca sa discute despre moarte. ma inteb oare de ce ne-am oprit ? legat de posibilitatea alegerii - aici ma tem ca nu ma pot hotari. era o poezie simpatica care zicea " While we may choose to do what we prefer,We cannot choose what we prefer to do." Deci cam atat, de la mine, despre posibilitatea alegerii.legat de literatura si sens - sunt o gramada de povesti fara sens care raman totusi foarte simpatice :) ai citit " atonement " ? e una din cartile faine care vorbesc despre puterea litaraturii si despre cum, pana la urma, tot ce stim despre cineva pe care nu l-am cunoscut, este de fapt versiunea povestita, care vrand, nevrand devine versiunea adevarata.

    Raspunde
  3. Laura Câlțea 17-06-2014 16:37

    Mulți spun că e prea lacrimogenă sau prea comercială, însă mie chiar mi-a plăcut și subiectul cărții și felul cum e scrisă. În plus, adolescenții din ziua de azi o citesc și se regăsesc acolo. Și, din punctul ăsta de vedere, mi se pare chiar fain, pentru că te îndrumă să faci ceva cu viața ta, să încerci să nu mai fii (doar) superficial, să apreciezi viața... Romanele astea young fiction aduc în discuție chestii mișto la care merită să ne gândim. Și, oricum, sunt o schimbare bine-venită după valul de literatură cu vampiri și vampirițe :) Nu am citit "Atonement" și n-am văzut nici filmul, mersi că mi-ai zis de el, o să-l pun pe listă. Cât despre problema morții în societatea contemporană, e o discuție lungă (eu m-am și cam săturat de ea pentru că pe asta mi-am scris lucrarea de doctorat :)) ) Am citit multe chestii despre moarte în ultimii ani, dar foarte puține m-au atins așa profund ca romanul ăsta. Poate fi puțin cam dur, dar, sincer, cred că avem nevoie să ni se aducă aminte despre moarte, despre boală, despre cât de lipsite de importanță sunt multe dintre valorile societății de consum etc... Și chiar mă bucur că un astfel de roman, care vorbește despre chestiile astea, e foarte popular printre adolescenți. Nu am mai citit altceva de John Green, dar ăsta i-a ieșit. Să-mi spui cum ți s-a părut (știi că mă interesează ce crezi tu despre ce cred eu :D) (cât despre tehnică, stai liniștită, se înțelege foarte bine. o să întreb dacă se poate și cu paragrafe, ca să-ți fac hatârul ;)) )

  4. Loredana M. 12-06-2014 20:24

    Mi-a placut la nebunie ce ai scris tu aici! Si ai perfecta dreptate. Frumos! :)

    Raspunde
  5. Laura Câlțea 12-06-2014 22:02

    Mersi mult, mã bucur cã ți-a plãcut :)