• „Asta înseamnă să fii om: să poți trăi, asumându-ți permanent propriile erori” - Alexandru Paleologu

Cu ce te mai ajută să citești literatură?

Cu ce te mai ajută să citești literatură?

Deși au fost câteva lucruri care nu mi-au plăcut în Belzhar de Meg Wolitzer (o păcăleală nereușită a autoarei și faptul că a optat pentru o soluție „fantastică”, oarecum facilă), mi-a plăcut pentru că este un foarte frumos roman despre funcția terapeutică a literaturii. Subiectul, pe scurt: un internat pentru adolescenți „fragili din punct de vedere emoțional și deosebit de inteligenți”, o clasă specială (Teme Speciale în Engleză) cu numai cinci elevi și o profesoară neobișnuită care are curajul de a studia cu cinci adolescenți depresivi Clopotul de sticlă al Sylviei Plath și de a-i pune, în același timp, să scrie fiecare în câte un jurnal. Jurnalul ăsta putea fi o idee foarte bună din punct de vedere literar, dacă nu ar fi luat-o în direcția aia fantastică despre care ziceam că nu mi s-a părut prea reușită.  

Problematica specifică romanului se referă la felul în care adolescenții reușesc să se confrunte cu depresia survenită în urma unor întâmplări traumatizante: un accident, pierderea unei persoane dragi sau suferința din dragoste. În timp ce încearcă să-și depășească propriile suferințe, cei cinci încearcă să facă același lucru și prin studierea romanului Sylviei Plath. Însă, în loc să prezinte mai mult din orele de literatură în care se analiza romanul și felul în care acestea îi ajutau, scriitoarea se axează pe descrierea unei lumi aproape fantastice, Belzhar, specifică fiecăruia dintre ei. Chiar și așa, mesajul cărții este foarte puternic și convingător.

Pe lângă funcția terapeutică a literaturii, cea de-a doua idee principală a cărții este că oamenii ar trebui lăsați să-și trăiască suferința și tristețea atunci când o simt pentru a reuși să o depășească. Încercarea de a îngropa în uitare o decepție din dragoste, o pierdere, o greșeală majoră nu face decât să o accentueze. Pe de altă parte, încercarea de a vorbi despre ceea ce ți-a provocat suferința, încercarea de a-ți pune în cuvinte trăirile, sentimentele, durerile, este primul pas către depășirea traumei. Fiecare trebuie, însă, să-și găsească propriile cuvintele, propriul fel de a-și verbaliza durerea.

Acceptarea și trăirea suferinței, nu ignorarea ei și nici frica ce te face să fugi de durere, și funcția terapeutică a literaturii și a cuvintelor, a felului în care alții își pun durerea în cuvinte și totodată a efortului de a-ți pune tu însuți propria durere în cuvinte, astea mi s-au părut a fi cele două idei majore ale romanului.

Cartea se citește ușor, e bine scrisă, cu un stil descriptiv foarte reușit, cinematic aproape, cu problematici interesante și cu o frumoasă și optimistă privire asupra literaturii și cu un foarte necesar și binevenit semnal de alarmă în privința depresiei și a consecințelor sale fatale. Mi-a plăcut foarte mult, în ciuda minusurilor de care vorbeam mai sus.

 

– Izolarea e pur și simplu prea dură, spun eu.

Imediat mă simt stânjenită că am vorbit. Doamna Quenell mă privește.

– Da, spune ea. Și sunteți toți atât de tineri. Protagonista lui Plath e și ea tânără. Să fii pe buza vieții tale și să nu reușești să pătrunzi... Să fii aproape matur, dar incapabil să intri pe ușa aceea și să iei ce ai nevoie... Ei bine, lucrul acesta ar trebui împiedicat ori de câte ori e posibil.

Toată lumea e foarte atentă la ea. Vorbim despre roman, nu-i așa? Sau poate că nu. Vorbim despre noi înșine. Presupun că se poate întâmpla și una ca asta, atunci când vorbești despre o carte bună.

Îmi amintesc că am citit Pânza lui Charlotte cu maică-mea, când eram mică. Stăteam lângă ea, pe canapeaua maro din sufragerie, când Charlotte a murit. Și a fot ca și cum păianjenul acela mic din hambar ar fi fost o persoană reală, ca și cum mi-ar fi fost prieten. Sau ca și cum aș fi fost eu însămi. Bănuiesc că mi-am dat seama dintr-o dată că într-o zi o să mor și eu. Mi-am dat seama cu adevărat de asta, pentru prima oară, și am fost șocată, am plâns.

Exact așa cum mă face în aceste momente să mă simt depresia lui Esther, personajul Sylviei Plath. Da, înțeleg. Iar izolarea ei îmi amintește de propriul sentiment pe care îl am în permanență de când l-am pierdut pe Reeve.

 

– Cum alegeți cine face parte din clasa asta? întreabă el.

– În fiecare an, spune doamna Quenell, iau la mână fișele elevilor și citesc despre problemele pe care le au, încercând să compun un grup de elevi care par să aibă toți... tipuri simiare de blocaje temporare. Apoi le propun un scriitor care ar putea să-i ajute. Într-un an, am avut un grup de copii care sufereau de anxietate, alienați – și am studiat J.D. Salinger. A fost o clasă bună, chiar dacă toți vorbeau mult prea mult și nimeni nu asculta de fapt ce spun ceilalți. În alt an, elevii au trebuit să se bazeze mai mult pe forțele proprii, așa că am citit Ralph Waldo Emerson. Iar voi erați cu toții prinși în vâltoarea unui milion de lucruri, și cu toate astea izolați. Plath a părut o alegere bună. Totuși jurnalele nu au fost niciodată factorul esențial, nu cred asta. Contează de asemenea modul în care se poartă elevii unii cu alții... modul în care vorbesc despre cărți, despre autori și despre ei înșiși. Nu doar despre problemele lor, dar și despre pasiunile lor. Modul în care formează o mică societate și discută orice are importanță pentru ei. Cărțile aprind focul – fie că e vorba de o carte deja scrisă sau de un jurnal gol care trebuie completat.

 

– Vreau să știți că, în ciuda celor scrise în broșura aceea groaznică pe care școala o distribuie din motive ce scapă puterii mele de înțelegere, eu nu văd pe nici unul dintre voi ca fiind „fragili”. Foarte inteligenți, da. Fragili din punct de vedere emoțional, nu. Cred că există cuvinte mai potrivite pentru a vă descrie. Sunteți cu toții echipați pentru lume, pentru a deveni adulți, într-un mod în care cei mai mulți oameni nu sunt. Atât de mulți oameni habar n-au ce i-a lovit atunci când ajung maturi. Se simt terminați din prima clipă în care merge ceva prost și își petrec restul vieții încercând să evite cu orice preț durerea. Dar voi știți cu toții că evitarea durerii e imposibilă. Iar eu cred că faptul că aveți asemenea cunoștințe, plus experiențele pe care le-ați trăit, vă face cu certitudine să nu fiți fragili. Vă face să fiți curajoși.

 

În afară de lista pe care mi-am făcut-o în cap până acum, ce altceva am obținut de pe urma Temelor Speciale în Engleză? Oamenii spun mereu că nu mai e nevoie să citești literatură – că n-o să te ajute cu nimic. Se pare că toți ar trebui să învățăm să vorbim mandarină și să scriem coduri pentru calculatoare. Tot mai mulți oameni ar trebui să studieze știință, tehnologie, inginerie și matematică.

Și toate acestea par adevărate și rezonabile. Dar nu poți să spui că ce înveți la ora de engleză nu contează. Că marea literatură nu schimbă nimic.

Eu sunt schimbată. Sunt diferită. E greu de pus în cuvinte, dar e absolut adevărat.

Cuvintele contează. Asta a spus doamna Quenell de la bun început. Cuvintele contează. Întreg semestrul am căutat cuvintele cu care să spunem ceea ce trebuia să spunem. Ne căutam propria noastră voce. (...)

Nu știam că dacă reziști, dacă te străduieșt cât poți de tare să descoperi răbdarea în mijlocul întregii tale nerăbdări, lucrurile se pot schimba. E greu și complicat, însă nu ai cum să ocolești complicațiile. Detest expresia „a te maturiza”, dar bănuiesc că asta înseamnă.

 

Belzhar, de Meg Wolitzer, Ed. Trei, 2014, col. Young Fiction Connection, trad. Ciprian Șiulea 

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

„Legile frontierei”, de Javier Cercas (fragment în avanpremieră)

„Legile frontierei”, de Javier Cercas, a fost tradus din spaniolă de Cornelia Rădulescu și face parte din Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu. Romanul va fi lansat sâmbătă, 23 mai, ora 17.30 la Salonul Internaţional de Carte Bookfest Ediţia a-X-a, la standul editurii Humanitas.

Concurs: câștigă trei cărți de Agnès Martin-Lugand [încheiat]

Împreună cu prietenii de la Editura Trei am organizat un concurs ce are ca premiu cele trei volume ale lui Agnès Martin-Lugand: „Oamenii fericiți citesc și beau cafea”, „Viața e ușoară, nu-ți face griji” și „Îmi pare rău, sunt așteptată”.

Un roman istoric ce pare o distopie, despre „Într-o noapte de iarnă”, de Simon Sebag Montefiore

Eu am citit pe nerăsuflate cartea asta și cred că e potrivită mai ales pentru cei care nu au citit foarte multă istorie, dar ar vrea să cunoască mai bine perioada modernă și contemporană. Stilul e lejer, se citește ușor, iar detaliile istorice nu încarcă inutil acțiunea, din contră, o fac mai interesantă. Thriller istoric și roman de dragoste totodată prezintă atmosfera din Rusia lui Stalin în primele luni după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial în Europa.

2 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu


  1. Mihaela 27-05-2016 00:11

    Cititul m-a ajutat si ma va ajuta intotdeauna. Sper sa imi ajute si copilul. Sper sa reusesc sa ii insuflu dragostea pentru carti si pentru lectura.

    Raspunde
  2. Laura Câlțea 01-06-2016 08:19

    Eu cred că exemplul este cel mai bun motivant, așa că ești pe drumul cel bun :)