• „Omul înțelept nu pune la încercare nici femeia, nici paharul” - proverb persan

„Poftă de ciocolată”, de Care Santos (fragment în avanpremieră)

„Poftă de ciocolată”, de Care Santos (fragment în avanpremieră)

Cărţile scriitoarei Care Santos sunt traduse în peste 20 de ţări. În 2014 Poftă de ciocolată a fost distins cu Premio Ramon Llull, cel mai important premiu literar catalan.

Sara, Aurora, Marianna – trei femei din trei secole, unite de pasiunea pentru ciocolată, cărora destinul le-a scos în cale aceeaşi ciocolatieră fină, din porțelan alb, produsă în Secolul Luminilor în manufacturile de la Sèvres. Un triptic fascinant, care reface, în sens invers, în scriituri şi pe tonalităţi diferite, dincolo de captivantele istorii personale, povestea parfumatei băuturi coborând în timp din prezent până în secolul XVIII, de la sofisticata ciocolată cu condimente de astăzi la cea artizanală. „Aerul pe care îl respiră” personajele – reale și imaginare, îmbibat de aromele ciocolatei și de magia ariilor celebre, le îmbibă, la rândul lui, toate trăirile – dragoste, trădare, dorințe, ambiții – în orașul dulciurilor și al operei, Barcelona.

O „operă” în trei acte, cu trei protagoniste seducătoare, și o ciocolatieră fabricată special pentru Madame Adélaïde, fiica regelui Franței Ludovic XV. Încap în ea trei ceşcuțe de ciocolată, ispititoarea băutură dulce-amăruie asemenea întâmplărilor trăite de Sara, Aurora şi Marianna în inima Barcelonei.

„Îmi place să construiesc o poveste pornind de la lucruri mărunte, iar ciocolata este unul dintre lucrurile mărunte care îmi oferă pretextul de a vorbi despre istoria mare.” (Care Santos)

„Un roman polifonic, ingenios construit de o autoare obișnuită să reînvie personajele istorice și să le dea viaţă celor fictive. În această aventură temporală, toate acționează împinse de aceeași pasiune pentru ciocolată.” (Sílvia Tarragó Castrillón)

„Această nouă carte confirmă talentul şi forţa imaginativă a lui Care Santos.” (El País)

„Care Santos a construit o carte multifaţetată, cu multe chipuri şi arome, care vor satisface toare gusturile.” (David Fajardo)

„Un roman pasionant, care unește cu măiestrie personajele reale cu figurile picareşti, rod al imaginației autoarei: n-aveţi cum să nu fiţi captivaţi.” (Manila Tortorella)

 

Care Santos s-a născut în 1970, în oraşul Mataró din apropierea Barcelonei. A scris de la vârsta de opt ani, câştigând prima competiție literară la 14 ani. A studiat mai întâi dreptul, urmând tradiția familiei, iar apoi filologia la Universitatea Autonomă din Barcelona. Şi-a început cariera jurnalistică la Diari de Barcelona, lucrând ulterior în redacţiile cotidienelor ABC şi El Mundo. În prezent, este critic literar la suplimentul El Cultural al ziarului El Mundo şi coordonează site-ul dedicat literaturii spaniole La Tormenta en un Vaso. Este fondatoarea Asociaţiei Tinerilor Scriitori Spanioli, a cărei preşedintă a fost timp de opt ani. A debutat în 1995 cu volumul Cuentos cítricos. Este autoarea a zece romane, şase volume de proză scurtă, două volume de poezii, precum şi a numeroase cărţi pentru copii şi adolescenţi, pentru care a primit o serie de premii importante: Ciudad de Alcalá, Ana María Matute, Alfonso Cossío, Gran Angular, Edebé. Printre volumele publicate de Care Santos se numără Intemperie (1996, povestiri), Aprender a huir (2002, roman), El dueño de las sombras (2006, roman), La muerte de Venus (2007, roman), El mejor lugar del mundo es aqui mismo (roman, 2008), elaborat în colaborare cu scriitorul Francesc Miralles,  Los que rugen (2009, povestiri). Roman ambiţios, Încăperi ferecate (Habitaciones cerradas; Humanitas Fiction, 2013) a apărut în 2011, având o carieră internaţională spectaculoasă. Aerul pe care îl respiri (El aire que respires, 2013; Humanitas Fiction, 2014) pendulează între prezent şi trecut, consemnând istoria unei librării barceloneze care o reflectă deopotrivă pe cea a familiei, dar şi pe cea a marelui oraş. În 2014, Care Santos publică, în catalană, romanul Poftă de ciocolată (Desig de xocolata), devenit imediat bestseller şi recompensat cu Premio Ramon Llull, iar în 2015, romanul Diamant blau.

 

Poftă de ciocolată, de Care Santos (fragment în avanpremieră)

 

Sarei nu-i place să lipsească o zi întreagă din patiserie, fiindcă are impresia, la jumătatea distanţei dintre responsabilitate şi aroganţă, că nimic nu iese la fel ca atunci când e prezentă. Oamenii din atelier cunosc toate tehnicile, sunt ani de când lucrează alături de ea şi-i cunosc stilul şi maniile, dar, din cine ştie ce motiv, din ce fac ei lipseşte un strop de spirit, un nu ştiu ce al ei, ceva de neînlocuit şi-n plus imposibil de transmis. În cei nouăsprezece ani de când este unica responsabilă a patiseriei, se pot număra pe degetele de la o mână zilele când nu a călcat pe-acolo şi întotdeauna a fost dintr-un motiv de forţă majoră, cum ar fi dusul la spital să-i nască pe cei doi copii.

Povestea de azi o consideră forţă majoră.

În cursul dimineţii Sara pierde câteva ore cu mii de lucruri. Îşi vopseşte unghiile de la picioare într-un mov închis cumpărat ultima oară când a fost în Andorra (pe sticluţă scrie că e culoarea „Dominatrix“), pe care n-a vrut s-o inaugureze până astăzi. Rearanjează sertarul cu tacâmuri. Bea trei ceşti de cafea, ultima însoţită de încă o pastilă albastră pentru durerea de cap, care persistă, şi-şi zice că devine dependentă de codeină. Când a terminat, decide că a venit timpul să facă ceva util şi începe să stabileacă meniul cinei. Pairot e alergic la fructe de mare şi asta complică puţin lucrurile, dar nu cine ştie ce. Din fericire, e miercuri şi la atelier nu-s prea ocupaţi, poate să-i pună să-i prepare ceva mai special fără să aibă de suferit comenzile. O bună opţiune ar fi un tabouleh şi poate, ca fel doi, un peşte alb. Ar fi bine limbă-de-mare cu trufe, dar mai exotic e un peşte-undiţar cu căpşuni, plus că bucătarilor le iese admirabil. Dar s-ar putea ca Max să prefere o cină rece cu salate, însoţită de nişte prăjituri fine. E greu să impresionezi cu inovaţii pe omul care a inventat – şi a vândut cu un preţ exorbitant – o prăjitură de ciocolată care nu se înghite, ci se aspiră, dar, dacă e vorba despre tradiţie, n-are nici un cuvânt de spus, aici Sara joacă acasă şi Oriol are totul împotriva lui. Se gândise la o farfurioară de catànies[1]  congelate – cea mai rafinată specialitate a ei –, dar acum i se pare puţin şi se gândeşte să facă ea personal nişte trufe atât de negre, încât să fie amare, şi să le servească cu puţină cremă englezească şi gem de zmeură. Crema englezească o să pună să-i fie făcută, dar trufele vor fi treaba ei şi o să li se dedice pe măsura împrejurării. O să-l lase pe Pairot cu gura căscată şi-o să-i dea bărbatului ei un bun motiv să fie mândru de ea.

Se întreabă dacă Max o să-şi dea acordul pentru meniu, când sună telefonul, e Max, o întreabă dacă s-a gândit la meniul serii şi-i cere instrucţiuni. Vrea să afle şi alte detalii, dacă vor lua masa afară sau în sufragerie sau dacă s-a uitat la starea vremii. O nelinişteşte că are gândurile atât de sincrone cu ale soţului, de parcă creierele le-ar fi conectate prin Bluetooth. Poate fiindcă viaţa alături sincronizează sinapsele soţilor până le face să pară gemene, un fenomen probabil inevitabil, deşi deprimant.

— Pun masa afară, zice, o să găseşti totul pus la punct. Nu trebuie decât să ridici şervetele de pe farfurii şi să serveşti. Aaa, şi să scoţi desertul din frigider cu cincisprezece minute înainte de a-l servi. O să fac porţii individuale, e mai simplu. Cei de la meteo spun că n-o să plouă. Cred că n-am uitat nimic.

— Magnific, zice Max, la celălalt capăt. Mulţumesc că te gândeşti la toate, fată. O să ne lipseşti.

Şi închid în acelaşi timp.

N-are nici un dubiu despre adevărul ultimei fraze, dar e convinsă că fără ea cina va fi o autentică regăsire a doi prieteni apropiaţi. Prezenţa ei doar ar înceţoşa lucrurile. Şi-n clipa asta, deşi şi-a promis să n-o facă, se uită iar la mobil să vadă dacă a venit un mesaj de la Oriol care, ştia – e groaznic, dar ştia –, nu a venit şi n-are să vină.

Ca să facă trufele, Sara foloseşte ultimul rest de ciocolată de 99%. E tare, amară, cu personalitate, din aceea pe care e păcat s-o serveşti oricărui invitat. O sună pe responsabilă şi-i spune că şi-a schimbat un pic planul, că de la trei are nevoie de laborator şi de toate instrumentele necesare pregătite, că se gândeşte să facă trufe, să profite de ultimul rest de ciocolată amară.

Îşi petrece jumătate din după-amiază cu trufele, lucrând din răsputeri. Îi ies să te lingi pe degete, exact cum ştia c-o să iasă. Apoi duce totul în apartament, aşază masa şi-l primeşte pe băiatul de la magazin care-i aduce limba-de-mare şi o salată de grâu sălbatic, o decizie de ultimă oră. Decorează masa cu câteva lumânări parfumate, dar imediat îşi zice că e o opţiune proastă şi le dă la o parte. Pune în loc un coşuleţ bine dotat cu toate felurile de pâine, chiar şi fougasse cu chorizo. Aruncă o ultimă privire, aprobă tot: masa, faţa de masă, pernele de pe scaune, copertina care apără de privirile indiscrete şi dă întregului un aer mai intim. Îi vine ideea să facă o mică schimbare în decoraţia sufrageriei.

Deschide o vitrină, scoate ciocolatiera albă din porţelan finissim. Înaltă de 20 cm, în formă de pară. Câteva pierderi marchează trecerea timpului: nu are capac şi nici morişca de lemn care folosea la amestecat conţinutul. La bază, o inscripţie în litere albastre puţin înclinate aminteşte de o mână îndepărtată, necunoscută: „Je suis à madame Adélaïde de France“. Recitind-o, Sara îşi zice că ar trebui să-şi continue investigaţia – sau ce-o fi fost – despre această femeie. Deocamdată nu ştie nici unde e muntele de hârtii, dar hotărăşte că o să le caute de cum o avea o clipă liberă şi o să facă ea ceva. La urma urmei, doamna Adélaïde şi ea fac parte din aceeaşi istorie adunată în obiectul ăsta splendid, delicat, ajuns din fericire în mâinile ei. O mângâie ca pe-un animăluţ, caută asprimea ciobiturii de pe cioc, se întristează. E curios cum obiectele fac parte din viaţa noastră, de parcă ar fi fiinţe însufleţite.

De când o are, ciocolatiera a fost folosită doar o dată, împreună cu Oriol şi Max. Aşa au aflat că în ea încap doar trei ceşti de ciocolată. Un număr ciudat, acest trei, de-aceea s-a gândit de la bun început că ţinea de destin ca acum să fie a ei. Pe-atunci Sara încă gândea că lucrurile se întâmplă dintr-o anumită raţiune. Câtă naivitate! de necrezut.

 

Poftă de ciocolată, de Care Santos, Humanitas Fiction, 2016, Traducere din catalană şi note de Jana Balacciu Matei, col. „Raftul Denisei”

© credit foto Care Santos


[1] Bomboane preparate din migdale prăjite, învelite în caramel şi apoi în ciocolată. (N. tr.)



Articole asemănătoare

Noutățile ANANSI. World Fiction din octombrie

Luna aceasta, șase noi titluri intră în portofoliul colecției ANANSI. World Fiction. Jumătate dintre acestea sunt publicate în premieră în limba română, iar celelalte sunt ediții noi, revăzute, ale unor cărți-cult din portofoliul literaturii universale.

Oameni cu vocația revoltei, despre „Căpitanul Mihalis (Libertate sau Moarte)”, de Nikos Kazantzakis

Roman istoric, roman de dragoste, roman balcanic, roman masculin, roman religios, roman naționalist, roman tradițional, roman politic, roman mitologic, opera lui Kazanzakis atinge dimensiuni epopeice în „Căpitanul Mihalis”. Personajele lui nu sunt oameni, sunt zei și eroi coborâți de pe Muntele Olimp ce încearcă să-și găsească locul într-o lume prea mică pentru ei.

„Casa de la Marginea Nopții”, de Catherine Banner (fragment)

O insulă, un secol de iubiri, de drame, de mici întâmplări uimitoare și, uneori, de miracole, „Casa de la Marginea Nopții” este un roman tradus în peste douăzeci de limbi.

1 Comentariu

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu


  1. Rea 09-08-2016 11:32

    Pentru mine acest video mi-a făcut poftă de ciocolată :) https://www.youtube.com/watch?v=s4ePqYQRPw8

    Raspunde