• „Există în oameni mai multe lucruri de admirat decât de dispreţuit” - Albert Camus

„Oamenii țarului nostru”, de Ludmila Ulițkaia (fragment)

„Oamenii țarului nostru”, de Ludmila Ulițkaia (fragment)

„Gama impresionantă de experiențe, idei și emoții capătă în opera Ludmilei Ulițkaia o formă literară impecabilă, fără a perturba naturalețea limbajului și spontaneitatea unei curgeri fluente a discursului. Cărțile sale pun în discuție chestiuni incomode, care îi privesc deopotrivă pe învingători și pe învinși, eroi și trădători, criminali și victime. Cu un conținut moral și spiritual ridicat – ale cărui surse se găsesc în iudaism și creștinism –, opera ei explorează relațiile ambigue și complexe dintre bine și rău.“ (Motivația juriului Premiului Formentor, 2022)

Oamenii țarului nostru reunește tablouri și personaje cât se poate de diverse – fiice de scriitoare împovărate de descendența lor, frumoase apăsate de propria frumusețe, un reglor la o fabrică de ceasuri atras de scrierile lui Rudolf Steiner, o moldoveancă îndrăgostită de viață, un olandez antipatic, o pisică recalcitrantă, apartamente la comun în care locatarii sunt nevoiți să-și ducă zilele într-o resemnare mocnind a furie, un tren cu lume pestriță, avioane militare străbătând neliniștitor cerul în august 1968... Crâmpeie de viață ce par a se combina infinit în imagini perfect coerente, ca bucățelele de sticlă colorată dintr-un caleidoscop, pentru a reda povestea omului obișnuit, cu visuri mărunte sau mari aspirații, cu duioșii, răutăți, iubiri, invidii, bucurii, suferință, dezamăgiri și moarte.

În treizeci și șapte de povestiri care prilejuiesc o radiografie de mare finețe a naturii umane, Ludmila Ulițkaia imaginează, cu o remarcabilă economie de mijloace, istoriile unor destine mai mult sau mai puțin frânte, creionând totodată aspecte semnificative din Rusia ultimului secol. De la femeia care se transformă într-o Șeherezadă pentru a scăpa de avansurile nedorite în trenul Tbilisi‒Moscova la invalidul de război care-și bate cu sălbăticie nevasta ori de câte ori se îmbată, fără a fi mai puțin iubit din această pricină, de la eternul încornorat care crește copiii ilegitimi ai soției sale la bigotul care nu-și recunoaşte fiul și de la un pelerinaj pe Muntele Sinai la o procesiune a animalelor într-o biserică din New York de ziua Sfântului Francisc din Assisi, firul roșu care unește aceste povestiri, fie ele sumbre sau luminoase, violente ori sentimentale, este o mare tandreţe față de ființa omenească și slăbiciunile ei.

Volumul Oamenii țarului nostru a primit Premiul Kniga Goda.

„Departe de nihilismul autorilor postmoderni, Ludmila Ulițkaia se reven­dică de la moștenirea umanistă a clasicilor ruși, precum Tolstoi, Cehov și Nabokov. Panorama înfățișată de Ulițkaia este foarte departe de mitul sovietic al unei vieți ușoare și strălucitoare. Făcând țăndări «optimismul istoric» de paradă, ea denunță nedreptățile și discriminările din societatea rusă de ieri și de azi.“ (Karine Alaverdian)

„Principala trăsătură a scrisului Ludmilei Ulițkaia constă în faptul că reintroduce umanitatea și compasiunea în cărțile ei.“ (Hélène Mélat)

Ludmila Ulițkaia, una dintre cele mai importante și apreciate voci ale literaturii contemporane, s-a născut într-un sat din Urali în 1943, într-o familie de origine evreiască provenită din Ucraina. După ce își ia licența în biologie la Universitatea din Moscova, lucrează în cadrul Institutului de Genetică. La sfârșitul anilor 1970 se angajează consilier la Teatrul Evreiesc din Moscova și scrie scenarii de film. Primul său roman, Soniecika (1995; Humanitas Fiction, 2019), îi aduce instantaneu notorietatea, fiind nominalizat pe lista scurtă la Premiul Booker pentru Literatura Rusă și recompensat cu premiile Médicis étranger și Giuseppe Acerbi. Următorul roman, Medeea și copiii ei (1996; Humanitas Fiction, 2019), îi sporește renumele cu o nouă nominalizare la Premiul Booker, pe care și-l adjudecă în 2001 pentru Cazul doctorului Kukoțki (Humanitas Fiction, 2020), roman încununat și cu Premiul Penne (2006). Înmormântare veselă (1997; Humanitas Fiction, 2019) este unul dintre cele mai apreciate romane ale sale, devenit bestseller internațional. De același succes se bucură volumele de povestiri Fetițele (2002; Humanitas Fiction, 2013) și Oamenii țarului nostru (2005; Humanitas Fiction, 2023), distins cu Premiul Kniga Goda (Cartea Anului) în 2005, precum și romanele Minciunile femeilor (2003; Humanitas Fiction, 2019) și Al dumneavoastră sincer, Șurik (2003; Humanitas Fiction, 2019), câștigător a mai multe premii: Romanul anului 2004 în Rusia, Premiul Național pentru Literatură în China (2005) și Grinzane Cavour în Italia (2008). Daniel Stein, traducător (2006; Humanitas Fiction, 2011) a fost încununat cu premiile: Bolșaia Kniga (Marea Carte), Părintele Alexandru (Germania, 2008) și Simone de Beauvoir pentru libertatea femeilor (Franța, 2011). În 2010, Ulițkaia publică bestsellerul Imago/Cortul verde  (Humanitas Fiction, 2016), în 2015, Scara lui Iakov (Humanitas Fiction, 2018), iar în 2020, A fost doar ciumă (Humanitas Fiction, 2021). Cărțile Ludmilei Ulițkaia s-au vândut până în prezent în peste trei milioane de exemplare și sunt publicate în peste 40 de limbi. În 2013 i s-a acordat distincția Officier de la Légion d’honneur, în 2014, Premiul de Stat al Austriei pentru Literatură Europeană, în 2020, Premiul Siegfried Lenz, în 2022 Premiul Formentor, iar în 2023 Premiul pentru Pace Eric Maria Remarque. Din martie 2022, scriitoarea locuiește la Berlin.

 

Oamenii țarului nostru, de Ludmila Ulițkaia (fragment)

 

Sistemul coridoarelor

 

Primele frânturi din acest puzzle apăruseră în copilărie şi nu aveau să dispară cât va fi viaţa de lungă, deşi multe lucruri se evaporaseră fără urmă în cei cincizeci de ani.

Pe coridorul lung din locuinţa comună fuge femeia tânără ţinând cu mâinile întinse tigaia încinsă, abia luată de pe foc, bocănind în lemnul podelei cu papucii vechi. Obrajii îi ard, are părul căzut pe frunte în dezordine din cauza aburului fierbinte din bucătărie, expresia feţei e de nedescris – un amestec de seriozitate copilărească şi veselie. Din prudenţă, uşa camerei e întredeschisă ca să poată fi deschisă larg cu piciorul – ca în întrecerea din fiecare seară să nu se piardă înainte de vreme nici un dram de energie, în cazul ăsta, să nu se răspândească din tigaie nici un strop de căldură în frigul de afară. Pe masă, în faţa soţului, se află un suport din sârmă, fiindcă îi place să mănânce mâncarea fierbinte direct din tigaie. Faţa îi e serioasă, nici o urmă de veselie – viaţa îi pregăteşte momentul obişnuit de dezamăgire.

Ea ridică mulţumită capacul – miros şi abur ca de bombă atomică se ridică deasupra tigăii. El înţeapă cu furculiţa bucata de carne, o vâră în gură, o mestecă cu gura închisă şi o înghite.

— Iar e sleită, Emma, remarcă nemulțumit, cu o nuanţă de răutate în glas.

— Să ţi‑o încălzesc? întreabă Emma, bătând din genele date cu rimel.

Emma seamănă cu Elizabeth Taylor. Nimeni însă nu‑şi dă seama de treaba asta – în partea noastră de lume Elizabeth Taylor nu e cunoscută.

E gata să alerge iar la bucătărie, dar ştie prea bine că a atins limita de viteză pe distanţă scurtă. Soţul dă frâu liber toanelor, şi ea mai întâi se arată binevoitoare, apoi indiferentă: nu merită să se certe pentru fleacuri.

— Ei, treacă de la mine, zice el, dând din mână îngăduitor.

Şi mănâncă suflând şi frigându‑se. Fetiţa lor de opt ani, Jenia, stă lungită pe divan cu tomul voluminos al lui Don Quijote. Citeşte cu ochii închişi pe jumătate şi ascultă cu o ureche: învaţă şi primeşte educaţie fără să‑şi ridice capul de pe pernă. I se‑nvârte în minte un gând, ba nu, simte doar că nu e‑n regulă ceva, şi cu trecerea anilor, sentimentul ăsta avea să se închege într‑un gând precis: de ce tata, un om atât de vesel şi binevoitor cu ceilalţi, e aşa de nervos şi ursuz cu mama? E doar o primă învinuire pe un răboj ce se va umple cu timpul…

Şapte ani mai târziu, Jenia îi va spune mamei:

— Divorţează. Nu se poate să trăieşti aşa. Doar iubeşti pe altcineva.

Mama va ridica din sprâncene şi o va întreba speriată:

— Să divorţez? Şi copilul?

— Eu sunt copilul, aşa‑i? Nu amesteca lucrurile.

După încă trei ani, fata adolescentă va locui în garsoniera vecină cu noua soţie a tatălui, îi va vizita şi va rămâne uimită de halatul înflorat, stând să plesnească pe burta mamei vitrege, de picioarele ei păroase, de ghearele sidefii mozolind revista Novîi Mir, de vocea ghiorăită, venită din stomac:

— Frige nişte antricoate, Mişenka!

Tatăl loveşte uşor umărul plin al tinerei soţii şi pleacă la bucătărie să frigă antricoatele, zăngănind tigaia…

Uluitor, extraordinar – se minunează fiica, văzând noul spectacol. Dacă mama l‑ar fi lovit în căpăţână măcar o dată, nu cu tigaia, ci cu capacul, poate n‑ar fi divorţat… Ce interesant…

Dar Simone de Beauvoir nu era încă tradusă, şi despre feminism nu se ştia nimic. Cât despre Cervantes – nici un cuvânt. Mai degrabă era înţeles altfel de cum trebuie, iar spă­lătoreasa de vase Dulcineea trecea drept o damă pe cinste. La vremea aceea, mama Jeniei conducea un laborator şi socotea necesar să coacă plăcinte cu cartofi preferate de Serghei Ivanovici, iubitul ei apărut din senin. Zece ani de fericire rămasă în suspensie: întâlnire matinală la ora opt în faţa măcelăriei de pe strada Puşkin, plimbare în cerc pe bulevard patruzeci de minute în pas grăbit, până la casa cu cariatidele care‑şi frângeau mâinile a deznădejde, oprire la serviciul Emmei. Şi întâlnire seară de seară la metrou, mai întâi ea îl conducea la staţia Oktiabrskaia, apoi el o conducea la Novoslobodskaia. Şi câteodată, doar câteva plimbări în cerc, fiindcă le venea greu să‑şi desfacă mâinile din strânsoare.

— De ce nu‑şi lasă nevasta, dacă te iubeşte aşa de mult? o întreba iritată Jenia pe mama ei.

Se vedeau trei sute şaizeci şi cinci de zile pe an – în afară de serile de 31decembrie, de 1 Mai şi 7 Noiembrie.

— De ce n‑ar face‑o? continua Jenia.

— Fiindcă e om bun, un tată şi un familist la fel de bun…

— Nu poate fi soţ bun şi amant bun în acelaşi timp, o înţepa Jenia.

— Dacă aş ţine morţiş, şi‑ar lăsa familia, dar ar fi nefericit, îi explica Emma.

— Ei da, trebuie să fie foarte fericit, o necăjea fata, apoi îi părea rău…

— Da! întărea mama înfruntându‑şi fiica. Suntem foarte fericiţi, să dea Dumnezeu să ai şi tu parte de asemenea fericire…

— Mersi pentru aşa fericire, bombănea fata.

Zece ani mai târziu, Jenia, cu burta în şapte luni strivită de scaun, stă în plină noapte lângă mama ei în singurul salon cu un pat, separat printr‑un perete de placaj de sala mare a casei cu cariatide, izolată de ecranul de plumb care trebuie să‑i apere fătul de încărcătura radioactivă din corpul unei alte muribunde aflate dincolo de perete.

Mama e în comă de două zile, şi nu se poate face nimic. Cu puţin timp înainte de comă, Jenia o văzuse venind pe laborantă ca să‑i facă analiza sângelui şi o îngrozise picătura străvezie. Sânge nu mai avea deloc…

Emma se simţea aici, în institutul ei, ca la ea acasă şi cum‑necum mai conducea încă laboratorul: se îmbolnăvise pe nepusă masă de un cancer galopant, nu avusese timp nici să bolească aşa cum se cuvine, nici să obţină un certificat medical de invaliditate. Pe noptiera de lângă pat se afla o icoană crestată în lemn din Serghiev Posad – un anume Serghi Radonejski i‑o dăruise Jeniei. Mama ceruse să i‑o aducă. De ce, de ce… Serghei Ivanovici era din locurile acelea…

Tolbiev, medicul de gardă, intră fără să facă zgomot, atinse uşor mâna mică a mamei. Emma era aceea care‑i scrisese referatul pentru disertaţie… Bolnava respira slab, nu trăgea aerul în piept…

— Serghei Ivanovici m‑a rugat să‑l sun, dacă se‑ntâmplă… zice Jenia fără nici o expresie.

— Du‑te să‑l suni, Jenia. Să vină.

Jenia traversă coridorul lung, coborî fără să se grăbească la telefon. Scoase din buzunarul halatului alb moneda pregătită dinainte şi formă numărul.

În ritmul ăsta o duceau de două luni: Serghei Ivanovici venea dimineaţa, îşi luase concediu. Jenia venea seara să‑l schimbe şi îşi petrecea noaptea în salon. Îi aduseseră un pat, dar nu se mai culcase de câteva nopţi, se temea să nu piardă momentul… I se părea că e cel mai important lucru, nu ştia nici ea de ce.

Sună la telefon. El ridică imediat receptorul.

— Veniţi!

Era încă însurat, viaţa nevestei lui tăcute era foarte tristă. Jenia se întreba uneori: de ce acceptă ele să tacă şi să rabde…

Nu‑i nimic, în curând o să‑l aibă numai pentru ea, se gândea Jenia şi imediat i se făcea ruşine. Acum însă nu mai conta ce va zice nevasta lui şi ce‑i va răspunde el.

Jenia urcă domol scările, deschise uşa grea, simţind efortul în pântece, şi deodată ceva o îmboldi să se grăbească, traversă repede coridorul, ţinându‑şi cu mâinile burta care‑i sălta. Coridorul era lung, salonul se afla la capătul lui, şi i se păru că aleargă o veşnicie. În tăcerea din spital, bocănitul pantofilor suna în plină noapte ca tropotul calului.

Uşa salonului era deschisă. În salon se aflau medicul şi sora medicală.

Sora medicală îi spunea doctorului:

— Am ştiut de la bun început că‑n garda mea Emmocika o să… Uite că am ştiut bine, ei, Doamne!

Toţi cei din institut îi spuneau Emmocika. Pentru cordialitatea ei veselă, pentru generozitatea înnăscută…

— Am întârziat, zise Jenia. Doamne! Am întârziat.

Serghei Ivanovici sosi patruzeci de minute mai târziu. Alergase şi el pe coridor, strângându‑şi din mers mantaua udă. Rosti acelaşi cuvânt:

— Am întârziat…

Nimeni nu plângea: chiar de la începutul sarcinii, Jenia umbla de parcă era de sticlă, impenetrabilă, golită de sentimente, ca sub anestezie, concentrată asupra unui singur lucru – să păstreze sarcina. Serghei Ivanovici strângea din dinţi, păţise multe la viaţa lui – fusese pe front, în prizonierat, în batalion disciplinar, în lagăr. Lua viaţa ca pe un dar şi mai ales în ultimii ani, cu Emma. Şi mai zise:

— De ce nu eu…

Visul cu coridoarele îi apăruse Jeniei până să i se nască fiul. Se visase îmbrăcată în halatul alb, ţeapăn de scrobit, alergând pe coridorul fără sfârşit, cu uşi pe ambele părţi, dar nu se putea intra decât pe una singură, şi nu trebuia să greşească, trebuia să meargă repede, cât mai repede… Şi Jenia fuge, fuge… Nu ştie care e uşa cu pricina, nu trebuie să greşească, nu trebuie, e ucigător – totul e ucigător… Şi Jenia fuge, până în clipa când se trezeşte cu palpitaţii ca un bubuit în urechi şi în tot trupul…

Băiatul se născu la termen, sănătos, normal, fără nici un defect. Visul cu coridoarele avea să‑i apară Jeniei toată viaţa, dar nu aşa de des… Familiarizată din copilărie cu lucrările marelui şaman, răsfoise încă o dată lucrarea celebră închinată viselor, dar doctorul nu‑i dăduse un răspuns concret. În activitatea lui de început îl interesa mai mult Erosul decât Thanatosul. Şi canapelele pentru psihanaliză, care o încântau atât de mult pe Jenia, nu existau la vremea aceea, dar oricum nu‑i mai ardea ei de aşa ceva.

Apoi se întâmplară tot felul de lucruri – căsătorii, divorţuri, mutări, plecări, naşteri, lui Serghei Ivanovici i se născură nepoţii, lui Mihail Aleksandrovici, tatăl Jeniei, i se născu încă o fată, apoi reuşi să se despartă, să se însoare şi iar să divorţeze. Copiii Jeniei crescuseră mari, ajunseseră aproape oameni în toată firea şi plecaseră la tatăl lor în America. Nimic nu prevestea că ei aveau să se întoarcă, şi viaţa trecea împărţită în bucăţi răzleţe, care se încăpăţânau să se unească într‑un tot.

În sfârşit, veni şi anul trist când tatăl Jeniei se îmbolnăvi de o boală letală ce avea să dureze ceva timp, descoperită numai la radiografie, fără nici un fel de manifestări. Doctorii îi prezentară perspective promiţătoare – cinci ani de viaţă fără să fie nevoie de tratament. Nu era recomandată operaţia de plămâni la o vârstă atât de înaintată. Începutul bolii coincidea cu pensionarea lui şi restructurarea ţării – cu schimbarea vieţii lui Mihail Aleksandrovici, care se transformă dintr‑un profesor cam îngâmfat, dar cu reuşite în învăţământ şi plin de forţă, într‑un bătrân morocănos, deprimat de sărăcia venită pe nepusă masă, înviorat numai când vedea o mâncare gustoasă sau când avea confirmarea succeselor în carieră ale nevestei, ea trebuind să compenseze insuccesele lui.

Când tatăl nu mai avu putere să se îngrijească singur, Jenia îl mută la ea acasă – împreună cu televizorul şi şahul de care el nu se mai atinsese de multă vreme. Boala îi apropie sfârşitul, avea optzeci de ani, şi ultimele luni de viaţă triste şi deşarte fură însoţite de senzaţia permanentă de foame: esofagul nu mai lăsa să treacă mâncarea. Voia mereu să mănânce, dar după trei linguri începea să vomite. Cum se potolea senzaţia de vomă, îi cerea Jeniei un sendviş cu şuncă. Organismul primea cum‑necum trei linguri de caşă, dar respingea sendvişul cu şuncă.

— O să‑l vomiţi, să‑ţi dau mai bine supă sau un ou moale, îi propunea Jenia.

El se supăra, ţipa la ea, apoi îi săruta mâinile şi plângea.

Jenia murea de milă şi de scârbă. Îl săruta pe cap – îi mirosea părul exact cum mirosea al ei, nu‑i plăcuse niciodată, se spăla pe cap în fiecare zi, îşi spăla căciulile tricotate şi basmalele ca să scape de mirosul tatălui. Îşi amintea cum, la un an după moartea mamei, deschisese dulapul ei, luase în mână rochia neagră, cu flori de nu‑mă‑uita mici şi albastre, o apropiase de faţă şi simţise mirosul încă prezent al Emmei – miros de flori, de transpiraţie cu aromă de miere la subsuori, cel mai dulce miros din lume… Îi purtase rochia până la urzeală, apoi o tăiase în bucăţi şi îmbrăcase cu ele un puişor de pernă…

Jenia mângâia capul bătrânului tată, atingea şuviţele ondulate, de un alb strălucitor, şi îşi zicea că, dacă apucă bătrâ­neţea, va avea şi ea părul cărunt, atât de frumos al tatei, şi ochii lui căprui atât de luminoşi, şi mâinile lui mici, cu unghiile tăiate‑n carne… Şi inima tânjea de dorul mamei moarte de atâta vreme…

Pe urmă starea tatălui se înrăutăţi serios. Veni să‑l vadă o prietenă a mamei, Anna Semionovna, medic oncolog renumit, care îl îngrijise în toţi anii de boală. Mihail Aleksandrovici tuşea mult, nu mânca mai nimic şi vorbea tot timpul despre mâncare. Anna Semionovna era de părere că pe bolnav nu trebuie să‑l lipseşti de speranţă, şi‑i explică îndelung că o să‑i prescrie imediat un medicament care îi va lua cu mâna senzaţia neplăcută de greaţă şi că va putea mânca după pofta inimii.

— Să‑i spuneţi asta fiicei mele, Anna Semionovna, să‑i spuneţi că pot mânca şniţele de porc, dacă le bate bine, pretindea el, dar o cerea cu voce slabă, abia auzită.

„Mai bine să mor lovită de maşină decât să ajung în halul ăsta. Fă să fie ceva fulgerător, Doamne! Te rog!“, se tângui Jenia cu sufletul chinuit.

Anna Semionovna îi făcu bolnavului injecţia de seară – un somnifer şi un anestezic. În ultimele două săptămâni i se făcuseră patru injecţii pe zi. Acul intră atât de uşor în fesa ciuruită de înţepături, încât tatăl nu‑l simţi deloc. Jenia fu cuprinsă de invidie: îşi zise în sinea ei că, oricât de bine s‑ar descurca, n‑o să ajungă niciodată la asemenea măiestrie.

— Să dormi acum, papocika, zise ea şi stinse lumina de sus.

— Să‑i spui asta Jeniei, să‑i spui, Anna Semionovna, ca mâine să‑mi prăjească nişte şniţel…

— Da, da, poate nu mâine, ci peste câteva zile, când veţi primi un nou medicament. Noapte bună.

Ele mai stătură de vorbă în bucătărie, băură ceai.

— Ieri s‑a simţit foarte rău, şi‑a pierdut cunoştinţa, nu răspundea… Am crezut că e sfârşitul. Şi uite că azi e mai bine…

— Asta n‑o ştie nimeni. În orice caz, e vorba de câteva zile.

Anna Semionovna era de aceeaşi vârstă cu Emma, doctoriţă foarte bătrână, din acelaşi institut mutat de multă vreme din casa cu cariatide într‑un raion îndepărtat…

Jenia închise uşa în urma ei. Aprinse lumina pe coridor. Lumina slabă venea din capătul coridorului, din dreptul bucătăriei. Din camera tatălui se auzi destul de tare:

— Supuneţi la vot! Supuneţi la vot!

„Iarăşi aiurează. Visează, probabil“, îşi zise Jenia.

Spălă ceştile. Le şterse cu prosopul curat. Se aşeză rezemându‑și coatele de masă, cu bărbia sprijinită în degetele împletite. Era gestul ei obişnuit. Mereu se ferise de tot ce moştenise de la el. Distrusese partea din ea care era a lui. Şi cu toate astea, semăna cu el, nu avea nimic din Elizabeth Taylor, cu care semăna Emma.

— Mamă! îl auzi strigând.

„Iar aiurează, bietul…“ Îl auzi din nou mai tare, foarte desluşit de data asta:

— Mamă! Mamă!

Ieşi pe coridor. Rămase puţin în faţa uşii de la bucătărie. Să se ducă? Să nu se ducă?

„Nu mă duc“, îşi zise. Începu să se agite pe coridor.

— Mamă! Mamă! se auzi din cameră.

Coridorul nu era la fel de lung cât coridorul din vechea lor locuinţă comună. Şi deloc atât de lung ca la spital. Şi deloc, dar deloc atât de lung ca‑n vis. Aici erau trei uşi cu totul, şi nu uşile fără număr din vis. Agitată, Jenia umbla pe coridor încoace şi încolo, de la intrare până la uşa toaletei, şi repeta ca pe un descântec: „Aiurează! Aiurează!“

Tatăl tăcu, şi Jenia se opri locului.

„Ţi‑ai pierdut minţile“, îşi zise, „proastă isterică!“.

Dar nu intră în camera tatălui ei. Se întinse pe pat fără să se dezbrace şi se trezi la două noaptea, când trebuia să‑i facă următoarea injecţie.

Deschise uşa încet, să nu‑l trezească. Luminat de becul de veghe, zăcea mort, cu gura deschisă într‑un ultim strigăt la care nu venise nimeni.

Jenia se repezi la patul tatălui ei, îi atinse mâinile – era temperatura morţii, groaznică, nici un fel de temperatură.

— Ce grozăvie… N‑am venit la el… Coridorul ăsta…

Imaginea visului se întregi, se potriviră toate frânturile lui ciudate. Ştia acum că va avea visul ăsta până la sfârşitul vieţii, iar când va muri, va nimeri acolo definitiv, va alerga îngrozită pe coridorul ăsta, disperată, scârbită de tatăl ei, de ea însăşi, şi‑n clipa odihnei fericite, scăpată de coşmarul du­rând de‑o veşnicie, îi va apărea pentru o clipă scumpa Emma, cu tigaia aburindă în mâna întinsă, serioasă şi zâmbitoare, însoţită de bocănitul cu sunet de lemn al papucilor, uşor întârziat faţă de fuga ei în forţă…


Oamenii țarului nostru, de Ludmila Ulițkaia (povestiri), Ed. Humanitas fiction, traducere din rusă de Gabriela Russo și Luana Schidu, col. „Raftul Denisei”



Articole asemănătoare

Cum a fost posibil?, despre „Războiul nu are chip de femeie”, de Svetlana Aleksievici

Efort al multor ani de documentare (o parte desfășurați în timpul comunismului, o altă parte după căderea regimului, când oamenii se confesau mult mai liber), cartea centralizează fragmente de mărturii ale femeilor din fostul URSS care au luptat pe front în cel de-Al Doilea Război Mondial.

Concurs special: sărbătorim 3 000 de prieteni (încheiat)

Pentru a sărbători că ne-am adunat 3 000 de cititori de cursă lungă pe contul de Facebook, am organizat un nou concurs special al cărui premiu constă într-un sfeșnic de porțelan lucrat manual oferit de Ambasada Suediei și thrillerul suedez „Trei secunde”, de Roslund & Hellström, oferit de Editura Trei.

„Pământ american”, de Jeanine Cummins (fragment în avanpremieră)

Scrisă cu măiestrie, sfâșietoare și încărcată de o profundă umanitate, „Pământ american” este unul dintre cele mai importante romane contemporane.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu