• „Din vârful degetelor începe întotdeauna lumea nevăzută a celor care au învăţat să viseze…” - Mihai Măniuţiu

O nouă istorie a literaturii române lansată de Nicolae Manolescu la Gaudeamus

O nouă istorie a literaturii române lansată de Nicolae Manolescu la Gaudeamus

Ca elevă, studentă și, mai apoi, profesoară de literatură română am avut câteva cărți la care mă întorceam mereu să le răsfoiesc. Arca lui Noe de Nicolae Manolescu (pe atunci nu apăruse încă monumentala sa Istorie critică a literaturii române, aveam la dispoziție doar primul volum, cel despre începuturile literaturii române), Literatura română între cele două războaie mondiale, de Ovid. S. Crohmălniceanu,  Arta prozatorilor români, de Tudor Vianu, Critica, formă de viață, de Lucian Raicu, De la Ion la Ioanide, de Nicolae Balotă sau Alfabetul doamnelor de Ioana Pârvulescu (o carte care nu am înțeles de ce nu s-a mai reeditat).

Mai erau, evident, și altele, monografii, publicistică, lucrări apărute în antologii, anumiți autori mi se revelau într-o lumină complet diferită în viziunea anumitor critici (Caragiale interpretat de Florin Manolescu, Arghezi comentat de Balotă, Bacovia văzut de Lucian Raicu, Eminescu citit de Petru Creția…), însă, cumva, mereu mă întorceam la cărțile astea. De la ei și de la alții, autori români și străini, am învățat că, de fapt, critica literară nu critică. Adevărații critici sunt revelatori de frumusețe și de sensuri ascunse, ei îmbogățesc lectura unei cărți, nu o sărăcesc și nici nu o epuizează prin interpretarea lor. De multe ori, mi s-a întâmplat chiar să găsesc critica mult mai interesantă decât opera de la care pornise analiza.  

Ca să n-o mai lungesc, am făcut toată divagația asta pentru că Editura Paralela 45 m-a anunțat că la Gaudeamus, deci nu peste mult timp, Nicolae Manolescu va lansa o nouă carte, un fel de istorie a literaturii române ce se vrea mai prietenoasă și mai accesibilă decât volumele scrise pentru specialiști. Volumul se adresează cititorilor de toate vârstele („tuturor copiilor și copiilor lor”) și își propune să facă literatura română mai accesibilă publicului larg, să vorbească atât despre clasicii pe care-i știm din școală, cât și despre scriitorii contemporani, de multe ori pe nedrept ignorați de istoriile recente ale literaturii sau de programa școlară.

Cartea se cheamă Istoria literaturii române pe înţelesul celor care citesc, va fi publicată în curând și va fi lansată la standul Editurii Paralela 45, sâmbătă, 22 noiembrie, ora 13.00. Ca să vă faceți o idee despre ea, mai jos puteți citi o Explicație prin care autorul motivează scrierea acestei cărți și două fragmente, unul despre Marin Preda și celălalt despre Mircea Cărtărescu.

 

Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc (fragmente)

 

Explicație

 

Neagu Djuvara a scris o Istorie a României pe înțelesul copiilor. Cartea mea se intitulează Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc. Dacă ne gândim bine, e cam același lucru. Cei care citesc sunt, în zilele noastre, îndeosebi copiii. Am fost ispitit o clipă să citez cuvintele lui Benny Lévy din prefața unei culegeri de mărturii despre rezistența prin lectură a copiilor internați în lagărele naziste: „Această carte se adresează tuturor copiilor și copiilor lor”. Odată ieșiți de pe băncile școlii, puțini sunt cei care mai țin o carte în mână. Una de literatură, vreau să spun. Ca să nu vorbesc de literatură română. Și, încă și mai rar, de literatură română contemporană. Nici profesorii de română nu se omoară cu cititul. Și nu de azi, de ieri. Anton Holban făcea remarca pentru vremea lui. Când s-a schimbat programa de literatură pentru liceu și au apărut manualele opționale, cu un deceniu si mai bine  în urmă, cea mai mare îngrijorare a dascălilor de română, știți care a fost? Că sunt obligați să citească opere care nu fuseseră în programa dinainte. Învățământul umanistic de altădată se baza pe citit și pe scris. Mulți dintre cei trecuți prin școală știau pe de rost poezii sau recunoșteau personaje de roman. Și scriau corect. De la străbunicul meu matern au rămas niște amintiri scrise superb, deși nu urmase decât liceul. Un concurs recent de la televizor i-a arătat pe participanți capabili să răspundă la întrebări din diverse domenii, mai puțin din literatură. E un semn al timpului. Nici măcar scriitorii nu se citesc între ei. De aici modestia titlului cărții mele. Ea nu se adresează criticilor literari, mai cu seamă acelora care sunt convinși că astăzi nu se mai scriu istorii literare. N-aș vrea să le stric tabietul de lectură. Ea se adresează, pur și simplu, celor care citesc. Ei sunt cei care salvează cartea. De la cei care nu citesc, nu putem avea nici o pretenție.

 

Marin Preda (1922-1980)

 

În vreme ce Zaharia Stancu este aproape uitat, Marin Preda a avut, după 1989, șansa unei revizuiri serioase. Și care n-a vizat, ca în majoritatea cazurilor, comportarea publică a omului, ci opera literară. După două decenii, revizuirea pare să fi depășit pragul critic. Declanșată deja în 1990 de Ion Negoițescu și Gheorghe Grigurcu, urmată de S. Damian, ea poate fi socotită ca și încheiată în 2004, odată cu micul studiu al lui George Geacăr intitulat Marin Preda și mitul omului nou. O explicație pentru această prioritate va fi stat și în iritantul cult al lui Preda, întreținut uneori chiar de unii din contestatarii de azi, în care critica a văzut în trecut nu doar un mare scriitor, dar și un reper moral. Un astfel de statut i-a fost conferit și lui Stancu, socotit, nu fără temei, cel mai bun președinte al Uniunii Scriitorilor, dar care însă nu s-a putut bucura de el în lipsa unei revizuiri a operei.

Este ceea ce n-au înțeles adversarii revizuirii: fără o relectură critică, nu există o viață de apoi a operelor. Cazul tipic de orbire este persistența interpretării ca un act de curaj civic a articolului Obsedantul deceniu de la jumătatea anilor 1950, reluat în volum în 1971, probabil fiindcă titlul reprezenta cea mai nimerită etichetă pentru perspectiva literaturii asupra perioadei, pe când, în fond, articolul spunea cu totul altceva: „Nu cumva ei (autorii teoriei hiatusului din anii de realism-socialist – n.n.) ar fi vrut ca, în timp ce imensa majoritate a poporului, dornică de transformări, căuta o formulă nouă de existență socială, scriitorul să-și tragă obloanele la ferestre și să continue literatura dintre cele două războaie?” Obsedantul text n-a fost niciodată revizuit.

Ce rămâne, așadar, din proza lui Preda? Cu siguranță nuvelele din Întâlnirea din pământuri și Moromeții. Nuvelele anilor 1950 au fost deja înghițite de uitare. Nimeni nu s-a străduit nici măcar să le revizuiască. Triumful realismului-socialist este deplin în Desfășurarea și în celelalte. În romanele din anii 1960-1970, de la Risipitorii la Cel mai iubit dintre pământeni, zațul realist-socialist continuă să lase cititorului contemporan un gust rău. Nu încape îndoială că, fără acest tribut, Preda ar fi fost un mare romancier. Dovadă stau nuvelele de la debut, care introduceau în proza noastră rurală o manieră narativă comportistă, care l-a luat prin surprindere pe Lovinescu, la lectura schiței Calul. Absența oricărui comentariu naratorial îi va deruta pe critici și mai târziu.

Preda îi citise pe Steinbeck și pe Caldwell, maeștrii comportismului, încă din anii 1940, când debutase. Era la mijloc o obiectivitate nemaiîntâlnită nici chiar la Rebreanu. El îl făcea apoi pe țăran să vorbească precum în realitate. Dacă limba orășeanului din sud o descoperise Caragiale, limba țăranului moldovean al lui Creangă sau Sadoveanu ori al celui ardelean al lui Rebreanu era creația personală a autorilor, nicidecum idiomul local autentic. Abia în prozele de început ale lui Preda țăranul din sudul țării vorbește pe limba lui.

Moromeții ar fi putut fi o capodoperă, dacă Preda ar fi reușit să armonizeze cele două volume, scrise la interval de treisprezece ani, în epoci istorice diferite. Volumele se deosebesc și ca întindere, și ca formulă. Acțiunea din primul se întinde pe două săptămâni, din care o zi și o noapte ocupă jumătate din volum. Acțiunea din al doilea cuprinde un deceniu și jumătate, din 1945, când Moromete, ultimul țăran tradițional, descoperă pentru scurt timp vorba „beneficiu”, până în jur de 1960, când colectivizarea agriculturii e considerată încheiată. Romanul psihologic face loc unuia social. E curios că nu în plin realism-socialist concede Preda socialului rolul principal, ci tocmai atunci când nimeni nu i-o mai cerea. Tot așa cum Eugen Barbu, autor, în Groapa, în 1957, al unuia din cele mai puțin îndatorate realismului-socialist romane, plătește tributul, cuvenit cu un deceniu în urmă, în Șoseaua Nordului și în Facerea lumii, la începutul anilor 1960.

George Geacăr va fi de părere că vocea supratextuală din Moromeții, absentă în nuvelele de debut, este una caracteristică realismului-socialist, de care Preda se folosește ca să interpreteze „starea unui sat al anului 1937 prin prisma luptei de clasă a anilor 1950”. Și alții au remarcat jumătatea de pas înapoi făcută de Preda după interzicerea Întâlnirii din pământuri. În terminologia politică de după invadarea Cehoslovaciei de către sovietici, Ion Cristoiu a vorbit de „normalizare”. Aceasta consta tocmai în revenirea supratextului naratorial care ilustrează prin Ilie Moromete teza marxistă a sărăcirii satului românesc în secolul XX.

Moromete e un țăran cu totul atipic pentru un proces care a avut alte cauze și alte consecințe. Problema lui este inadecvarea la realitatea economică a timpului, atât înainte de război, cât și după aceea. El trăiește în contratimp cu o istorie pe care n-o înțelege, nici când se duce la munte să vândă grâu, nici când își apără cele opt pogoane, oile, caii, căruța, ceea ce, în epocă, era departe de a însemna sărăcie, de feciorii cei mari care tânjeau să plece la oraș. O prejudecată generală a criticii este că personajul își pierde odată cu istoria seninătatea. Dar când a fost senin Moromete? Ceea ce pierde el pe parcursul timpului este capacitatea de a se complace în nepăsare și în măruntele satisfacții cotidiene ale unui țăran care nu ducea lipsă decât de plăcerea de a munci. El este un om al otiului, care își pierde răbdarea, când descoperă că istoria însăși intră într-un ciclu care îi este cu desăvârșire străin. Mai cu seamă la urmă, când, bătrân și părăsit de copii, e plimbat cu roaba prin sat ultima oară, pare să dobândească acea statură tragică de care realismul cam gospodăresc al lui Preda l-a lipsit de-a lungul dramaticelor evenimente din partea a doua a romanului. Moromeții posedă încă destule calități literare ca să poată fi citit. Personajul principal este, în multe privințe, memorabil.

 

Mircea Cărtărescu (n. 1956)

 

Prin 1978 și-a făcut apariția la Cenaclul de Luni un student din anul al doilea de la Română, cum e numită în limbaj studențesc facultatea cu pricina, uscățiv, negricios, cu o față mică adunată parcă toată în privirea neobișnuit de fixă. Nu părea nici stingherit, nici peste măsură de comunicativ. A citit un singur poem, extrem de lung, cu o voce nazală, pe un ton egal, fără efuziuni, dar care accentua versurile acolo unde te așteptai mai puțin. Poemul a curs o vreme monoton, pentru ca apoi să urmeze un crescendo care nu-ți mai permitea să respiri până la sfârșit. Nici unul dintre noi nu avea cum să știe atunci că poemul, intitulat oarecum în sensul romantic de la Heliade Rădulescu, Căderea, conține ca într-o mise-en-abyme întreaga poezie încă nescrisă a lui Mircea Cărtărescu.

Întâiul lucru remarcat deja în Faruri, vitrine, fotografii, volumul cu care va debuta în 1980, este plăcerea cuvintelor, care ies, țâșnesc, curg ca dintr-un corn al abundenței, se atrag și se izbesc unele de altele cu mare zgomot, se rotesc în vârtejuri mereu mai iuți, plutesc, zboară, cad, alunecă sau se rostogolesc pe toboganuri nevăzute, iar la sfârșit se lipesc strâns unele de altele, ca atomii în uriașe molecule de materie vie. Poetul știe să-și strunească debitul verbal colosal, să nu se lase purtat de torent.

Se remarcă aproape de la început ambiția de a reforma radical poezia. Poemele de amor nu seamănă cu niciunele altele. Ele evocă iubiri defuncte, reînviate însă în amănunte luxuriante, care le fac prezente în toți porii poeziei cu o exuberanță paradoxală, nici cu desăvârșire serioasă, nici numai glumeață. Într-un București descris fotografic, poetul face iubitei de altădată declarații enorme pe un ton tandru și sfâșietor, comic și sarcastic. E ceva dintr-un Conachi în blugi, care se prăpădește, se tânguie și se uluiește. „Acum tu ești o superstiție, o hiperrealitate cu zeci de miliarde de fețe”, iată un vers cheie pentru erosul acesta himeric. E vorba nu de dragoste în sens propriu, ci de un joc superb cu toate posibilitățile sentimentului și totodată de o punere la încercare a limbajului eroticii românești.

Ce e amorul în poezia lui Cărtărescu? E un lung prilej de subversiune a motivelor și stilurilor poeziei de dragoste. Ideea poetului este că poezia de dragoste nu se face cu sentimente, ci cu cuvinte, ceea ce înseamnă că nu se naște din trăirea iubirii, ci din poezia iubirii. Sfânt trup și hrană sieși, poezia de dragoste a lui Cărtărescu nu e altceva, la limită, decât sinteza istorică a eroticii românești. Un amplu poem ca O seară la operă traduce în practică ideea: poetul pastișează cu mult har erotica românească de la Văcărești prin romantici și moderni la Nichita Stănescu. La noi, o astfel de viziune e cu desăvârșire nouă. Modele străine, Cărtărescu are, T. S. Eliot din Patru Cvartete, Joyce din Ulise sau Ezra Pound din Cantos.

Dar ambițiile înnoitoare ale lui Cărtărescu nu se opresc la „refolosirea” și „împrospătarea” limbajului poetic, dovadă poezia din volumul Totul, una din cele mai extraordinare experiențe din istoria literaturilor. Totalitatea i se revelă autorului în trei ipostaze: cosmică, metafizică și psihologică. Universul e îmbrățișat poetic nu numai cu gândul, nici numai cu sufletul, ci cu întreg trupul, cu brațele, cu mușchii, cu venele, cu viscerele și cu ganglionii. Cunoașterea este o metafizică a corporalității.

Anatomizarea universului, Cărtărescu o putea afla la Nichita Stănescu, la care metaforele corporalității erau suave și delicate inflorescențe ale oaselor și mușchilor. La Cărtărescu, predomină visceralitatea. Ochiul e dublat de toate celelalte simțuri. Ca prin magie, ia naștere o lume nouă, proaspătă și pregnantă, borțoasă însă de obiecte și de imagini cât se poate de obișnuite. Volumul cuprinde și poezii mai vechi, aparținând preistoriei poeziei lui Cărtărescu, de pildă ciclul Idilelor, în care, în felul lui Sorescu din Descântoteca, dar cu mijloace incontestabil superioare, poetul reînnoiește Romanțele minulesciene, cu o nemaiîntâlnită volubilitate emoțională și pigment exotic, cântând de data asta chiar iubirea și pe toate registrele consacrate, patetic, comic, în felul șlagărelor din muzica ușoară, cu ecouri de argou bucureștean.

Unde dacă nu la imensa pastișă a epopeii, specie moartă în toate literaturile de două sute de ani, putea ambiționa Cărtărescu să conducă reforma lui poetică? Iată Levantul, epopee comparabilă cu Țiganiada, fabuloasă comedie a literaturii, și una, și alta, răspunzând peste secole romanului Don Quijote, spectacol erudit și ludic, în care își dau întâlnire de gală toate practicabilele literaturii din toate timpurile.

Cărtărescu este și un extraordinar nuvelist și romancier. Prozele din Nostalgia sau Travesti, sunt, indiscutabil, capodopere de virtuozitate. Modelele, autorul le declară nesilit de nimeni în Jurnal: Pinchon, Borges, Márquez, Cortázar, Proust, Joyce. Orbitor conține, ca și poezia din Totul, un proiect paranoic, dus cu greu la capăt, romanul fiind inegal, mereu pe muchie de cuțit, între pagini geniale și, mai ales în volumul al treilea, catastrofale, fiind evident, lucru probat și în Jurnal, că biograficul, din care generația 1980 și-a făcut un titlu de onoare, pe Cărtărescu îl strânge la cusături, lumea lui fiind aceea a imaginației debordante, a delirului bine temperat și a onirismului controlat.

Cărtărescu este cel mai mare scriitor român contemporan.

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

Reduceri la cărți de până la 90% la KILIPIRIM, ediția de toamnă 2016

Ediţia din această toamnă a Kilipirim, cel mai important târg de carte cu discount din România, va avea loc de miercuri, 26 octombrie, până duminică, 30 octombrie, la etajul al doilea al Unirea Shopping Center, Aripa Călăraşi.

O nouă librărie în oraș: Hecate

De curând s-a deschis în București Librăria Hecate (Str. Olari, nr. 8). Atât librărie, cât și editură, Hecate este gândită ca „un nou hub al respectului pentru diferențe, al gândirii critice și al schimbării”.

Editura Nemira lansează campania „Superlibrarii”

Inspirați de romanul „Viața de poveste a lui A.J. Fikry”, de Gabrielle Zevin, Editura Nemira lansează campania „Superlibrarii” prin care își propune să-i facă cunoscuți pe librarii pasionați.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu