• „He cometido el peor pecado que uno puede cometer… no he sido feliz” - Jorge Luis Borges

„Maestra”, de L.S. Hilton (fragment în avanpremieră)

„Maestra”, de L.S. Hilton (fragment în avanpremieră)

Cel mai șocant thriller pe care îl vei citi anul acesta, apare la Editura Litera, sub semnătura autoarei L.S. Hilton.

Încotro să te îndrepţi atunci când ai mers prea departe?

În timpul zilei, Judith Rashleigh lucrează la o casă de licitaţii din Londra. Noaptea, este animatoare într-unul dintre barurile rău famate ale capitalei. Disperată să realizeze ceva în viaţă, Judith știe că trebuie să intre în joc. A învăţat să se îmbrace, să vorbească și să se comporte pentru a fi pe placul bărbaţilor. A învăţat să fie o fată cuminte. Dar, după ce descoperă un secret întunecat din lumea artei, Judith este concediată, iar visurile ei pentru o viaţă mai bună sunt spulberate. Așa că apelează la un prieten pe care îl neglijase multă vreme. Un prieten care o ajutase să treacă de necazurile din trecut cu fruntea sus și spatele drept. Un prieten pe care o fată bună ca ea nu ar trebui să îl aibă: furia.

Un thriller psihologic în tradiţia Talentatului domn Ripley și o protagonistă care amintește de Lisbeth Salander.

Lisa Hilton este autoare de cărți istorice, ficțiune istorică, articole în reviste precum Vogue și The Sunday Telegraph, iar sub  numele L.S.Hilton a scris cel mai incitant thriller – Maestra, carte vândută în 38 de țări.

 

Maestra face parte din colecția Buzz BOOKS – cărțile despre care toată lumea vorbește! O colecție cosmopolită, locul de întâlnire a celor mai noi opere de ficțiune contemporană – romane aflate în topurile internaționale, premiate, ecranizate sau în curs de ecranizare, traduse în zeci de limbi – cărți provocatoare,pe care abia aștepți să le citești.

În colecţia Buzz BOOKS au mai apărut: Celeste Ng, Tot ce nu ţi-am spus; Jonathan Dee, Privilegiaţii, și vor apărea: Emma Healey, Elizabeth a dispărut; Fiona Barton, Văduva;  Patricia Highsmith, Carol.

 

Maestra, de L.S. Hilton (fragment în avanpremieră)

 

L-am văzut prima oară câteva luni mai târziu, la cafeneaua din colțul pieței din fața Panthéonului. Din prima clipă în care i-am întâlnit privirea, am simțit ceva ciudat. Nu exista nici un motiv pentru asta; era doar încă un client dintr-un local plăcut parizian. Pe timpul verii călduroase din oraş, îmi făcusem obiceiul să încep ziua aici, după turele de alergat din Luxembourg şi un duş; era la scurtă distanță de strada l’Abbé de l’Epée, cu vedere fantastică spre  monumentul din dreapta şi spre grădinile din stânga. Era mereu  plin de studenți, învăluiți într-o ceață de Marlboro Lights pe terasa de fumători, nu genul hipster, ci boemi burghezi din arondismentele şase şi şapte, averea lor reflectându-se subtil în tenul deschis, gulerele întoarse, părul lucios prins cu eşarfe vintage Hermès. Îmi făcea mereu plăcere cât de bine mă integram, deşi nu le-am vorbit niciodată. De câteva ori, unul dintre tipi m-a salutat dând din cap, şi am schimbat câteva saluturi cu unele dintre fete, dar asta era tot. Nu aş fi putut avea genul acesta de prieteni, nici dacă mi-aş fi dorit.

Când eşti un nimeni de nicăieri este bine să îți vezi lungul nasului. Copiii bogați pot avea o viață de boemi, dar bogăția are tentacule lungi – se țes într-o plasă de protecție care poate deveni și o capcană pentru cei nepregătiți. Copiii bogați au familii şi relații, pun întrebări, pentru că lumea lor funcționează prin abilitatea de a localiza oameni. Nu mă puteam expune la așa ceva. Oricum, am comandat grand crème şi orange pressé și, după o vreme, chelnerul le-a adus fără să mă mai întrebe, cu acea eficiență familiară pariziană care m-a făcut din nou să simt, în mod plăcut, că locul meu este aici. De obicei, iau cu mine câteva cataloage de licitații, şi revista Periscope, pentru a mă pune la curent cu expoziții și vizionări private, şi Le Monde pentru conversație. În caz că aveam vreodată nevoie să fac conversație. Evident, în fiecare zi citeam presa on-line pentru siguranță.

Nu a ieșit imediat în evidență din mulțumea de la primele ore; cred că este posibil să fi trecut câteva zile până l-am observat. Dar, din nou, când l-am observat, am simțit o tensiune în corp, care, mi-am dat seama, era de mult acolo. Nu un avocat sau un bancher ferchezuit, ci unul dintre acei afacerişti francezi îmbrăcați cu stângăcie, ale căror sacouri sunt mereu prea pătrățoase, cravatele prea colorate pentru o națiune cu o reputație pentru eleganță. Un funcționar sau un manager de nivel mediu sau aşa ceva. Cămaşa lui albastră avea o monogramă peste burta nesănătos de mare ce părea recent dobândită, grăsimea unui bărbat activ care este prea ocupat sau neiubit pentru a-i mai păsa, dar cămăşile în sine erau ieftine, cu nasturi în loc de butoni, inițialele decolorate la o curățătorie, probabil. Am început să-l urmăresc. Fără verighetă, pantofi urâți, de obicei cu un exemplar din Le Figaro. Comanda un espresso dublu care era servit cu un pahar de apă pe care nu îl bea niciodată. Arăta ca şi cum respirația lui ar fi fost uscată. Cât timp mi-a luat să-mi dau seama că mă urmărea?

La început, m-am gândit că, pur şi simplu, mă place. Nu i-am dat de înțeles cu privirea sau cu vreun salut politicos că știam: nu era genul meu sub nici o formă. Apoi m-am gândit că poate făcuse o pasiune pentru mine – îl găseam acolo ori de câte ori de câte ori ajungeam și eu şi stătea la masă până fumam țigara de după micul dejun, apoi îmi strângeam lucrurile şi lăsam şase euro cincizeci pe farfurioară. Am început să mă uit peste umăr în timp ce ieşeam şi mă întorceam imediat spre piață. Privirea lui era mereu ațintită asupra mea, peste ziarul lui împăturit. Așa că m-am speriat. I-am făcut o poză cu mobilul în timp ce mă prefăceam că vorbesc la telefon și am analizat-o. Încă îmi spuneam că este doar o măsură de precauție. Nimic. O față insipidă, în nici un caz o persoană pe care să o recunosc. Doar un țăcănit melancolic de vârstă mijlocie, îndrăgostit de o fată cu părul fluturând în vânt și gusturi alese în privința ziarelor.

Mi-am dat seama că mă urmărește într-o seară când am mers la magazinul arab, din colțul străzii mele, după țigări, și l-am văzut în stația de autobuz mai jos de bulevard, tot citind din nenorocitul lui de ziar. Am încercat să-mi spun că este o coincidență – doar era Parisul, până la urmă, un oraș de cartiere unde fiecare îi recunoștea pe ceilalți în quartier-ul său. Ar fi putut la fel de bine să locuiască prin zonă, într-o garsonieră de 23 de metri pătrați, cu un televizor enorm cu ecran plat și pozele cu copiii, așezate după divorț pe un raft de la Ikea. Dar am știut. În acea clipă scurtă și desăvârșită de înțelegere, monștrii m-au atacat, râzând și bolborosind, ciupindu-mă de carnea rece cu degetele lor boante. M-a văzut și în direcția privirii lui am zărit zidurile pe care le alcătuisem cu atâta grijă în jurul vieții mele prăbușindu-se, rezistența lor spulberându-se în aer.

Maestra, de L.S. Hilton, Ed. Litera, 2016, trad. Livia Olteanu, col. „Buzz Books”



Articole asemănătoare

Războaie uitate, despre „Croitoreasa de la Dachau”, de Mary Chamberlain

„Croitoreasa de la Dachau” este o carte despre eroismul banal, despre acel eroism care nu vorbește „limba foștilor soldați, a bărbaților”, o carte despre „războiul unei femei”, „diferit de cel al soldaților, cu eroii și infirmii lui”.

Dorința de a avea un peștișor auriu, mic și frumos ca în desene animate

Volumul lui Patrick Louisy, „Acvariul de apă dulce. Ghid practic pentru începători”, prezintă exact pașii pe care trebuie să-i urmeze cei care vor să aibă un acvariu, dar nu știu prea multe despre asta.

Rătăcitori – „Oamenii-delfin”, de Torsten Krol

Cu un subiect interesant (supraviețuirea unei familii de germani în jungla amazoniană) și scris într-un stil accesibil și nepretențios, Oamenii-delfin se citește destul de repede și cu mult interes, chiar dacă temele aduse în discuție nu sunt deloc facile.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu