• „Cu fiecare pagubă înveți ceva în plus” - proverb persan

Eroi incomozi, despre „La revedere acolo sus”, de Pierre Lemaitre

Eroi incomozi, despre „La revedere acolo sus”, de Pierre Lemaitre

Romanul lui Pierre Lemaitre mi-a plăcut de la primele rânduri. Mi se întâmplă des să uit de toate și să mă adâncesc în lectura unei cărți pe măsură ce povestea avansează, însă cu La revedere acolo sus efectul ăsta a fost instantaneu.

 

Război cu încetinitorul

 

Cartea începe cu o descriere extrem de vie și aproape cinematografică a unui episod izolat de la finalul a ceea ce în 1918 purta numele de Marele Război și îți spune despre război tot ce nu spun manualele și cărțile de istorie: îți arată viața la scară mică, la nivelul pământului, în noroi și în mizerie, între păduchi și șobolani, între bucățile de corpuri de cai și oameni amestecate în putrefacție, dar și dintr-o perspectivă „dinafară”: un tablou văzut de sus al câmpului de luptă în care fărâme disparate de viață-care-a-fost se amestecă cu gloanțe, baionete și obuze, pământ răscolit, pământ pe care iarba și copacii au crescut și pe care oamenii l-au transformat într-un teatru al morții, hidos și caricatural în același timp. 

 

La urma urmei, Albert se înrolase într-un război stendhalian și se trezise într-un măcel prozaic și barbar care a provocat, vreme de cincizeci de luni, o mie de morți pe zi. Ca să ne facem o idee, ar fi de-ajuns să ne înălțăm un pic, să privim decorul din jurul gropii sale: un pământ de pe care a dispărut orice urmă de vegetație, ciuruit de mii de pâlnii de obuze, presărat de sute de leșuri în descompunere a căror duhoare pestilențială îți întoarce stomacul pe dos cât e ziua de lungă. La prima acalmie, șobolani cât iepurii de mari gonesc cu sălbăticie de la un cadavru la altul ca să se bată cu muștele pe resturile începute deja de viermi.

 

Un ultim atac francez asupra unui punct de apărare german în ultimele zile ale războiului, când toți soldații încercau să treacă neobservați pentru a nu muri tocmai acum, schimbă complet viețile a doi tineri, Albert Maillard și Éduard Péricourt. O combinație extrem de reușită între roman polițist, roman istoric și roman psihologic, La revedere acolo sus este, totodată, povestea unei lumi în derivă și a unei emoționante prietenii între doi bărbați. Într-un stil când cinic, când înduioșător, dar o înduioșare malgré soi, izvorâtă dintr-un umanism profund care poate înflori chiar și în mijlocul celor mai mari atrocități, Lemaitre relatează cealaltă parte a poveștii despre război: cea care nu vorbește despre vitejie, patriotism și neînfricare, ci despre umezeală și frig, păduchi și șobolani necrofagi, răni imposibil de vindecat, coșmaruri și imagini care nu te mai lasă să trăiești.

 

Războiul era pe sfârșite. Nu venise încă ora socotelilor, ci numai aceea, cumplită, a prezentului, când oamenii constată cât de mare e dezastrul. Asemenea bărbaților acelora care, vreme de patru ani, stătuseră încovoiați sub gloanțe și care, în adevăratul sens al cuvântului, n-aveau să se mai îndrepte vreodată și-aveau să meargă astfel toată viața lor cu greutatea aceasta invizibilă pe umeri, Albert simțea că ceva, iar de lucrul acesta era sigur, n-o să se mai întoarcă niciodată: seninătatea. De mai multe luni încoace, de la prima rană de pe Somme, de la nesfârșitele nopți în care, brancardier fiind, se ducea, potopit de groaza unui glonț rătăcit, să caute răniții pe câmpul de bătălie și chiar mai mult când se întorsese dintre morți, știa că o frică nedeslușită, vibrantă, aproape palpabilă, pusese încetul cu încetul stăpânire pe sufletul lui. La toate acestea se mai adăugau efectele devastatoare ale îngropăciunii. Ceva din el era încă sub pământ, trupul i se întorsese la suprafață, dar o parte a creierului său, prizonieră și cuprinsă de spaimă, rămăsese dedesubt, zidită de vie. Experiența aceasta îi intrase în carne, în gesturi, în priviri. Speriat din clipa în care ieșea din cameră, pândea și cel mai mic pas, își strecura cu grijă capul pe ușă înainte de a o deschide larg, mergea ștergând pereții, își închipuia adesea că cineva îl urmărește, scruta chipul interlocutorului și se ținea mereu lângă o ieșire, s-o aibă acolo la o adică.

 

Ce înseamnă erou de război?

 

Într-o lume care încearcă din răsputeri să clasifice războiul printre „amintirile neplăcute” și în care toți încep să fie stingheriți de veteranii schilozi care-și poartă peste tot rănile de război, în care adevărații eroi sunt doar cei care au murit pe câmpul de luptă sau cei care s-au întors întregi și cu povești frumoase de spus (povești despre eroism, despre cuceriri, despre lupte „frumoase”), pentru că ei sunt singurii care nu mai pun probleme, ajungi, inevitabil, să te întrebi, ce înseamnă erou de război?

 

Șoferului nu-i pică deloc bine, așa era mereu, demobilizații i-o tot dădeau înainte cu războiul, le făceau morală tuturor, lumii i se luase de eroi! Eroii adevărați erau morți! Ăia da, eroi, s-avem pardon, adevărați! Și apoi, de altfel, când un tip se apuca să povestească prea multe lucruri petrecute în tranșee, era mai bine să nu-i dai crezare, cei mai mulți dintre ei își petrecuseră tot războiul într-un birou.

 

Există o anumită dimensiune caricaturală a războiului în romanul lui Lemaitre, o dimensiune care subliniază nu doar absurditatea luptei și a morții, ci înseși absurditatea războaielor pe care anumiți oameni le inventează („Generalul Moriuex părea îngrozitor de bătrân și semăna cu oricare dintre moșii aceia care își trimiseseră la moarte fiii și nepoții, două generații întregi. Puneți la un loc portretele lui Joffre și Pétain, Nivell, Gallieni și Ludendorff, îl aveți pe Morieux, o mustață de focă sub doi ochi urduroși, pierduți într-o față sângerie, niște riduri adânci și un simț înnăscut al propriei persoane”, „Domnul Péricourt era mai scund decât și-l închipuise Albert. Oamenii își imaginează adesea că preaputernicii zilei sunt înalți și sunt surprinși când îi descoperă normali. /…/ dintre făpturile astea se alegeau mai-marii lumii, din pricina lor se întâmplau războaiele”) și în care alți oameni își pierd viețile, membrele, mințile, rațiunea de-a fi. Dacă am adopta perspectiva pe care scriitorul ne-o propune din primele pagini, aceea de-a ne ridica deasupra situației în care ne aflăm (ca un procedeu cinematografic, noi rămânem jos, iar camera se ridică și privește de sus toată scena), am putea probabil să ne observăm mai bine micile războaie, micile mizerii, micile drame care ne consumă existența zilnic și, poate, ne-ar fi rușine cu ele.

Critica pe care Lemaitre o aduce războiului nu este una fățișă, el nu vorbește despre război ca o despre o calamitate globală, despre milioanele de soldați morți, instanțe abstracte care se regăsesc în manuale ca statistici. Însă ceea ce face el e cu atât mai cutremurător și convingător: ne vorbește de micile tragedii individuale, de micile amănunte din care „se vede că destinul e o porcărie”, de destinele frânte, de viețile curmate în mod absurd pentru o cauză pe care, departe de familiile lor și de ziarele care invitau la patriotism, mulți dintre ei nici nu o mai știau.

Tragică în romanul scriitorului francez este nepăsarea cu care oamenii ajung să se omoare unii pe alții și să trăiască cu asta. Hidos este cum, odată terminat acest măcel, alți oamenii încearcă să profite de pe urma acestor morți și felul în care corpurile tinerilor rămase să îngrașe pământul își pierd orice urmă de umanitate și de individualitate. Corpuri anonime, identități șterse, furate, aruncate în gropi săpate în grabă, eroi deveniți incomozi și de care națiunea încearcă să scape cât mai repede pentru a da uitării toate greșelile și ororile războiului. Grotescul unei astfel de situații este suficient să-l scoată din amorțire până și pe un mizantrop ca Merlin, pe lângă care războiul trecuse aproape neobservat în biroul lui de funcționar, singurul dezavantaj fiind, după el, dispariția cărnii de pui după care era înnebunit.

 

Mizantropia lui, ferită totuși de multă vreme încoace de gloanțe, fusese zguduită. Nu de hecatomba propriu-zisă, cu așa lucruri se obișnuiește omul, dintotdeauna pământul a fost pustiit de catastrofe și epidemii, războiul nefiind decât contopirea acestora. Nu, ceea ce-l zguduise era vârsta morților. Catastrofele omoară pe toată lumea, molimele răpun copiii și bătrânii, numai războaiele îi măcelăresc într-un număr atât de mare pe cei tineri. /…/ Dar acolo, la Chazières-Malmont, neliniștea îți strivea pieptul. Când două sau trei indicii te duceau toate în același sens, scândurile acelea de la niște coșciuge aruncate în gropi și care aveau să fie îngropate în loc să fie arse, numărul de sicrie expediate în comparație cu numărul de morminte săpate, dările de seamă aproximative din anumite zile… Totul te lăsa buimac. Și ideea pe care o aveai despre ce e și ce nu e drept se clătina. Așa că, atunci când dădeai peste o jigodie care țopăia ca o dansatoare și care ținea-n bot un cubitus de răcan, îți ieșeai din minți. Voiai să înțelegi.

 

Lemaitre, un vieux amant

 

Dincolo de subiect, de intriga foarte interesantă, de suspansul foarte bine construit și dozat, care face ca romanul, deși pare mare, să se citească foarte repede, punctul forte al lui Lemaitre a fost pentru mine nu povestea, ci scriitura. Lemaitre este un scriitor care știe toate trucurile și știe să se joace cu cititorul într-un mod, aș spune, aproape erotic. Nu încearcă să te păcălească, dimpotrivă, te seduce, lăsând, în același timp, toate scamatoriile la vedere. E un joc plin de rafinament, care se poate întoarce împotriva lui în orice moment pentru că cititorului nu-i place să descopere că a fost păcălit (cum m-am simțit eu citind, de exemplu, Călătoria mincinoșilor). Însă, Lemaitre nu doar că te păcălește, te face să vrei să fii în continuare „păcălit”, sedus, cucerit de uimitoarea bogăție a limbajului său și a felului în care se folosește de acest limbaj. Pierre Lemaitre este un vieux amant, care seduce din obișnuință și plăcere, este Valmont, nu Don Juan.

Iar această plăcere a seducției limbajului am simțit-o cel mai puternic în portretele făcute personajelor lui. Uneori schițate într-o propoziție scurtă, trunchiată („mentalitate de corsar, dar cu sânge albastru”, „o calfă de măcelar care pleacă la nuntă”), alteori pline de detalii pitorești, l-am simțit deseori zâmbind în spatele unui portret, un mic narator omniscient amuzat, dar niciodată judecând, indiferent de cât de venale erau personajele descrise. Nici măcar în descrierile lui Pradelle (pardon, d'Aulnay-Pradelle!), geniul întunecat și karamazovian al romanului („pentru Henri, lumea se împărțea în două categorii: lighioanele, osândite să muncească din greu, orbește, până la capăt, să trăiască de pe o zi pe alta, și făpturile de elită cărora li se datora totul”; „Henri d'Aulnay-Pradelle, minte simplă și fără nuanțe, reușea lesne să aibă dreptate, pentru că bădărănia lui descuraja adesea inteligența interlocutorilor”). O lume întreagă este cuprinsă în caracterizarea (oricât de succintă) a unui personaj: de la generalul Morieux, la d'Aulnay-Pradelle, Albert și mama lui, Édouard și tatăl lui, venalul Labourdin, un veritabil Gore Pirgu francez, până la fascinantul Merlin, pentru a nu le aminti decât pe cele principale.  

Structura de roman polițist devine mai vizibilă spre final când scriitorul simte nevoia să pună ordine în lucruri, totul se aranjează, lumea-și reintră în matcă, personajul detestat de toți își primește bine-meritata pedeapsă, iar celelalte, într-un fel sau altul, își găsesc liniștea. „Orice poveste trebuie să-și aibă sfârșitul, așa e în viață. Toate au nevoie de un sfârșit, fie el tragic, insuportabil sau ridicol…”, se spune, la un moment dat în roman. Nu, domnule Lemaitre, în viață nu e așa. În viață, poveștile nu se termină niciodată, singurul final posibil pentru viață e moartea. În schimb, avem nevoie de finaluri, oricum ar fi ele, în literatură. Ca să ne ajute să suportăm absurditatea vieții și a morții, ca să putem să trăim și să avem impresia că lumea asta, în ciuda tuturor grozăviilor, are un sens.

 

La invitația Editurii Trei, Pierre Lemaitre a fost în România anul ăsta la jumătatea lui mai, ocazie cu care a participat la discuții cu cititorii și a dat mai multe interviuri interesante. Găsiți trei dintre ele pe Observator culturalMediafax și Contributors.  

La revedere acolo sus, Pierre Lemaitre, Ed. Trei, 2014, trad. Tristana Ir, col. „Fiction Connection”

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

„Lucrurile omenești”, de Karine Tuil (fragment)

„Lucrurile omeneşti”, de Karine Tuil, Prix Interallié 2019 & Prix Goncourt des Lycéens 2019, a apărut la Editura Polirom.

Concurs: „Scânteia: Povestea mamei care a crescut un geniu”, de Kristine Barnett (încheiat)

Concurs cu premii: câștigă un exemplar din volumul „Scânteia: Povestea mamei care a crescut un geniu”, de Kristine Barnett, volum apărut în Colecția Narator a Editurii Publica.

„În umbra ei”, de Simona Antonescu (fragment)

În colecția „Fiction Ltd.” a Editurii Polirom a apărut recent un nou roman semnat de Simona Antonescu, „În umbra ei”.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu