• „Adevărații purtători de frumusețe sunt, pentru mine, întotdeauna ceilalți” - Mihai Măniuțiu

Ciumă și minciuni, despre „Călătoria mincinoșilor”, de Karen Maitland

Ciumă și minciuni, despre „Călătoria mincinoșilor”, de Karen Maitland

Călătoria mincinoșilor este o combinație de thriller și mystery medieval care reușește să te țină în suspans de la prima până aproape la ultima pagină.

 

Un final ratat

 

Spun aproape ultima pagină pentru că, deși este un roman bine documentat cu privire la viața oamenilor obișnuiți în Evul Mediu, are totuși mici scăpări care îi răpesc puțin din valoare. Una dintre ele, și cea care m-a deranjat pe mine cel mai mult, este că ascunde intenționat, pentru a mări suspansul, detalii semnificative. Scris la persoana I, ca un fel de rememorare a evenimentelor prin care personajul principal a trecut, povestirea are tot felul de inserții pe parcurs gen „ar fi trebuit să plec atunci”, „nu ar fi trebuit să fac asta”, „gestul ăsta m-a costat scump mai apoi” etc., care demonstrează că deja știe care va fi cursul evenimentelor și, mai important, știe și răspunsul la eterna întrebare „cine a fost ucigașul?”. Pentru că în acest roman se petrec multe crime. De fapt, în afară de personajul narator – Neguțătorul, de criminal însuși și de încă un personaj, care, deși nu moare, ni se dă de înțeles își va fi dorit să fi murit, toate personajele care pornesc în călătorie sunt ucise.

Cititorul apreciază întotdeauna un scriitor care-l poate păcăli, însă nu-i place deloc de unul care încearcă și nu reușește s-o facă. Iar Karen Maitland nu reușește. De aici și nevoia ei de a adăuga, de la a doua ediție engleză a cărții și un epilog care să lămurească multe dintre lucrurile în mod voit ocultate și pe care cititorul nu le-a putut găsi singur. Pentru că nu a avut cum. Și chiar și atunci ceva tot lipsește: rațiunea pentru care toate aceste crime au fost comise. Epilogul, un fel de mărturisire a criminalului (făcut tot la persoana I, ceea ce nu are nici un sens în logica romanului, și alcătuit astfel încât să lumineze toate zonele obscure lăsate de primul narator) ne lasă impresia că motivația crimelor ar fi un fel de răutate gratuită, făcută mai mult în joacă, de un criminal care nu înțelege de ce lumea e așa cum e și crede că poate face astfel încât lucrurile să se așeze pe un făgaș normal (considerat de el normal) dacă pur și simplu îi pedepsește pe cei care greșesc. Mai exact pe cei care mint. Și se dovedește, evident, că toată lumea minte.

Adăugarea acestui epilog e ca și cum ni s-ar fi dat pe tavă răspunsul la un rebus foarte dificil și plin de artificii, atunci când autorul a văzut că nu am avut cu ce să umplem spațiile goale. Dacă tot a adăugat acest epilog explicativ, deci a modificat romanul, mai bine se întorcea puțin asupra lui și punea indiciile la locul lor și ne lăsa să ne prindem singuri. Dar, în fine, poate sunt prea dură cu acest final pentru că, una peste alta, până să ajung la final, mi-a plăcut romanul.

 

Viața în culorile basmului

 

Este o carte bine scrisă și închegată și care reușește să redea foarte bine atmosfera Evului Mediu. Citind, simți alături de personaje foamea și oboseala, mirosurile pătrunzătoare și mizeria, frigul iernii sau teama de întunericul și spaimele nopții. Te bucuri când găsești un loc adăpostit unde să petreci seara, când se oprește ploaia și nu mai ești ud până la piele, când te poți încălzi lângă un foc și îți permiți luxul unui castron de mâncare caldă (deși nu prea gustoasă).

Elemente tipice vieții medievale sunt inserate în roman făcând un tablou viu al acestei epoci care nu contenește să ne uimească prin paradoxurile ei: nunta schilozilor (o modalitate prin care locuitorii unui sat credeau că se pot proteja împotriva ciumei organizând o ceremonie nupțială pentru doi schilozi nefericiți: „se zice că dacă unești prin căsătorie doi schilozi în cimitir pe cheltuiala comunității, abați mânia divină și ocrotești satul de orice molimă ori nenorocire ce i-ar da târcoale”), Dansul Morții în cimitir („Silueta [Moartea] a făcut o tumbă în fața mulțimii, și gâfâielile de spaimă au fost înlocuite de râsete bețive. Cu excepția măștii-craniu, dansatorul era gol. Trupul îi era acoperit din cap până-n picioare de o pastă groasă neagră, peste care cineva desenase primitiv niște oase albe, astfel că în întuneric părea un schelet viu, zburdalnic. Ca la un semn, sătenii și-au luat toți din nou instrumentele, lovind în oale și tigăi, suflând în fluiere și cimpoaie, și curând cei care încă se mai puteau ține pe picioare au intrat în joc alături de scheletul săltăreț, care a început să-i conducă de-a-ndărătelea în cimitir”), elemente ale credinței creștine amestecate cu tot felul de superstiții păgâne (teama de vârcolaci, diabolizarea evreilor, teama de vrăji și blesteme, credința în puterea miraculoasă a talismanelor și relicvelor) și, mai presus de toate, o anumită nevoie, cu totul străină raționalității moderne, de miraculos, de supranatural, o nevoie de a asculta și a spune povești. Povești incredibile dar care, tocmai pentru că totul e neclar, pentru că granițele dintre lucruri sunt mereu fluide, pot, de ce nu?, să fie reale.

Teama de necunoscut, de alteritate, de neobișnuit, de amestec („fiecare cu ai lui, asta-i regula. Fără corciri. Fără oameni-animal”) se combina cu o curiozitate aproape imposibil de stăpânit pentru tot ceea  ce depășea granițele normalului (sirena lui Zophiel sau băiatul-lebădă ale cărui povești erau pentru oameni la fel de încântătoare pe cât de stranie era prezența lui). Reminiscențele vechilor credințe populare celtice și nordice (referiri la Odin, Morrigan, Fenrir) se combină cu dogmele limitative ale credinței creștine completând tabloul acestei societăți a exceselor care a fost Evul Mediu european.

Chiar dacă, așa cum am spus, m-a dezamăgit finalul, mi-a făcut plăcere să călătoresc împreună cu ceata acestor mincinoși, să tremur de frig, să mă încălzesc la foc împreună cu ei, să sufăr de foame (ceea ce a fost mai ușor decât să-mi închipui că mănânc tocană de oaie) și să mă tem de fantasmele ce se puteau ivi oricând din întunericul deplin de după lăsarea nopții (un întuneric care, așa cum a zis și Huizinga, e imposibil de imaginat acum pentru omul modern).


Călătoria mincinoşilor: un roman despre ciumă, de Karen Maitland, Ed. Leda, 2010, trad. Luana Schidu, col. „Mister Leda”

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

Pastelurile lui Alecsandri și viziunea estetică asupra naturii

În acest eseu aș dori să reconstitui topografia privirii lui Vasile Alecsandri în „Pasteluri”, să descopăr de unde anume privește acesta ceea ce înfățișează în poezia sa și în ce măsură anume putem considera aceste viziuni ca pornind de la elemente reale sau sunt complet imaginare.

Cele trei vârste ale femeii – „Ochi-de-pisică” de Margaret Atwood

O poveste despre prietenie, despre feminitate și feminism, despre condiția artistului în lume, despre bărbați și despre femei, despre rătăcirile secolului XX și, mai presus de toate, despre dorința impetuoasă de a păstra clipa.

Lucruri care nu ar trebui uitate, despre „Cântecul păsărilor”, de Sebastian Faulks

În ciuda dimensiunilor, „Cântecul păsărilor”, de Sebastian Faulks este o carte care se citește repede și cu plăcere. Scris pe două planuri narative distincte (unul trecut, care cuprinde evenimente de dinainte de Primul Război Mondial și din timpul războiului, și unul contemporan, care se petrece în Anglia anilor '70), creează o atmosferă specifică fiecărei perioade istorice și te prinde destul de tare.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu