• „Bucuria este semnul că viaţa a reuşit” - Henri Bergson

Război cu încetinitorul

O descriere cinematografică și extrem de plastică a unui episod izolat din timpul Primului Război Mondial, în La revedere acolo sus, de Pierre Lemaitre

Explozia este enormă. Cuprins de o convulsie năprasnică, pământul se zdruncină și scoate un bubuit masiv și lugubru înainte de a se ridica. un vulcan. dezechilibrat de zgâlțâitură, dar și surprins, Albert se uită în sus, pentru că totul s-a întunecat dintr-odată. Și acolo, în locul cerului, la vreo zece metri deasupra lui, vede cum se desfășoară, aproape cu încetinitorul, un enorm talaz de pământ maroniu a cărui creastă mișcătoare și unduitoare se înconvoaie în direcția sa și se pregătește să coboare spre el pentru a-l înlănțui. O ploaie rară, aproape leneșă, de pietricele, de bulgări de pământ, de resturi de toate felurile îi vestește sosirea iminentă. Albert se ghemuiește și-și ține respirația. Nu-i deloc ceea ce ar trebui să facă, dimpotrivă, trebuie să te întinzi, toți morții îngropați de vii or să vă spună lucrul acesta. Mai sunt apoi două sau trei secunde suspendate în care Albert se uită țintă la perdeaua de pământ ce plutește pe cer și pare să șovăie în privința momentului și a locului căderii sale. 

Peste o clipă, valul acesta se va sparge peste el și-l va acoperi. 

În mod normal, Albert seamănă destul de mult cu, hai să zicem, un portret de Tintoretto. A avut mereu un chip suferind, cu o gură bine conturată, o bărbie lunguiață în formă de cârlig și niște cearcăne adânci care scot în evidență sprâncenele arcuite și de un negru ca smoala. Dar în clipa aceasta, având el privirea întoarsă spre cer și văzând cum i se apropie moartea, seamănă mai degrabă cu un sfânt Sebastian. Pare dintr-odată obosit, toată fața îi este strânsă de durere, de frică, într-un soi de rugăciune cu atât mai inutilă cu cât, în timpul vieții, Albert nu a crezut în nimic și n-o să se apuce să creadă în ceva tocmai acum, când a dat de belea. Chiar dacă ar mai avea timp. 

Într-o formidabilă pocnitură, valul se abate asupra lui. Ne-am fi putut aștepta la un șoc care să-l omoare pe loc, Albert ar fi murit și gata. Ceea ce se întâmplă e mai rău de-atât. Pietrele și pietricelele continuă să cadă grindină peste el, apoi vine și pământul, la început învelindu-l ușor, iar după aceea din ce în ce mai greu. Trupul lui Albert e întins pe jos. 

Încetul cu încetul, pe măsură ce pământul i se îngrămădește deasupra, e imobilizat, compresat, comprimat. 

Lumina se stinge. 

Totul se oprește. 

O nouă ordine a lumii se statornicește, o lume în care n-o să mai fie nici o Cécile. 

Primul lucru care îl izbește, chiar înaintea panicii, e curmarea zgomotului războiului. Ca și cum totul ar fi tăcut dintr-o dată, ca și cum Dumnezeu ar fi fluierat sfârșitul meciului.

 

Piere Lemaitre, La revedere acolo sus 

Eroi incomozi, recenzie despre La revedere acolo sus, de Pierre Lemaitre


0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu