• „Orice vocaţie începe prin a admira” - Michel Tournier

„Cu ochii larg deschiși”, de Julian Barnes (fragment în avanpremieră)

„Cu ochii larg deschiși”, de Julian Barnes (fragment în avanpremieră)

La editura Nemira apare o nouă carte semnată de renumitul scriitor britanic Julian Barnes. Cu ochii larg deschiși, în traducerea lui Radu Paraschivescu, este un volum de eseuri despre arta modernă scrise cu sensibilitatea și finețea pe care le știm din literatura câștigătorului Man Booker Prize.

Cunoscut pentru o artă narativă ce îmbină ficțiunea și nonficțiunea, povestea și reflecția, Barnes este atât un cititor rafinat, așa cum arată eseurile lui despre literatură din volumul Pe fereastră (Nemira, 2015), dar și un privitor atent și empatic, așa cum o arată eseurile din acest volum.

Magritte, Géricault, Delacroix, Courbet, Manet, Degas, Bonnard și Lucian Freud sunt câțiva dintre artiștii în opera cărora cunoscutul scriitor britanic pătrunde acum cu renumita lui finețe. Descoperind istorii și povești, nuanțe și contururi, Julian Barnes trece dincolo de suprafețe, forme și culori. Percepția și evaluarea lui se transformă în adevărate povești și experiențe.

Capodoperele nu trebuie explicate prin cuvinte, credea Flaubert. Tablourile trebuie contemplate în tăcere, era convins Braque. Dar nouă, oamenilor, ne place să căutăm sensuri, să exprimăm opinii, să ne contrazicem, susține Julian Barnes. Din căutarea de sensuri și din iubirea pentru pictură s-a născut și Cu ochii larg deschiși.

Cu ochii larg deschiși e o carte generoasă, meditativă, care trebuie citită pe îndelete. Eseurile strânse aici au prea mult clarobscur, străfulgerările lor sunt prea fascinante și legăturile pe care le face autorul sunt prea interesante ca să le parcurgi în grabă. Exact cum ar trebui să ne uităm la un tablou, nu-i așa?“ (The Independent)

 

 

Cu ochii larg deschiși, de Julian Barnes (fragment în avanpremieră)

 

Dar cât de nesigur trebuie să fi arătat totul la momentul acela: cine-ar fi putut spune dacă până la urmă cubismul – numit aşa în batjocură de unul dintre detractori – nu avea să se dovedească doar o fază trecătoare? Aceşti pictori noi nu erau ca predecesorii lor imediaţi, care în general abandonaseră convenţiile picturale aflate la putere, îşi dezvoltaseră un fel personal de-a vedea şi se ţinuseră (mai mult sau mai puţin) de el. Cei din noua bandă erau constant şi frenetic metamorfici, iar cel mai exaltat dintre toţi se dovedea Picasso. Fovismul era ca un aeroport de tranzit cu destinaţii multiple. Cu câţiva ani în urmă, Courtauld Institute a organizat o mică expoziţie Derain, cu douăsprezece tablouri pe care pictorul le făcuse la Londra în 1906. Lucrările prezentau oraşul în culori mai măgulitor (ba chiar alarmant) de aprinse decât fuseseră în operele celorlalţi. Însă deşi primele două tablouri erau lucrate într-o îndrăzneaţă versiune neopointilistă a fovismului, celelalte zece aveau un cu totul alt stil, mai greoi ca  formă şi mai solid ca tuşă. De ce nu s-ar fi dovedit şi cubismul tot o etapă trecătoare? Cât de mult s-ar cuveni să arate că are?

Nu era doar o problemă de stil, ci şi de personal. Cine era deja la bord, cine se înscrisese doar pentru plimbarea în jurul golfului şi cine pentru toată călătoria? Tot la l’Estaque se afla în 1908 şi Raoul Dufy, care picta într-un stil la fel de radical ca al lui Braque (Arcadele lui sunt un lucru minunat, pe când Fabrica de ţigle şi Bărcile au linii şi contururi care amintesc de nasurile lui Picasso). Ce s-o fi întâmplat cu Dufy, de-a sfârşit prin a fi un artist pur decorativ şi grăbit, ale cărui tablouri nu erau cu nimic mai bune decât ilustratele? Şi au existat şi alte feluri în care s-ar fi putut încheia călătoria cubismului. Braque a fost dat dispărut pe Somme în mai 1915; când a fost găsit, orbise. Dar dacă mâna chirurgului care l-a trepanat făcuse o mişcare greşită? Dar dacă, la fel ca fratele lui întru trepanare, Apollinaire, supravieţuise operaţiei doar ca să fie lichidat de marea epidemie de gripă din 1918? Ar fi putut Picasso să urmeze drumul pe care pornise fără camaraderia lui Braque, fără nevoia de-a rivaliza cu el, de-a lupta şi de-a învinge?

Istoria oficială a artei tinde să sară peste aceste abateri, peste ipotezele care nu s-au confirmat. De asemenea, uităm prea uşor că o aventură artistică mare şi serioasă poate totuşi să conţină un element distractiv la început: de exemplu, Bauhaus. Artiştii bătrâni devin solemni când sunt sărbătoriţi de criticii tineri şi li se poate întâmpla să nu-şi mai amintească veselia, amuzamentul, riscurile şi îndoiala din tinereţe, când nu li se dădea atâta atenţie. Cubismul a fost o reinventare profundă a felului cum vedem şi a ceea ce vedem; a fost, după cum i-a spus Picasso lui Françoise Gilot, „un fel de experiment de laborator din care orice formă de orgoliu individual a fost exclusă”; a fost o căutare în cele din urmă neîncununată de succes a ceea ce Braque numea „personalitatea anonimă”, prin care tabloul trăia pe cont propriu, nesemnat şi liber. Cubismul a constat în toate aceste lucruri, unul mai generos ca altul; dar în acelaşi timp a fost personal, ludic şi plăcut. Tot aici a intrat şi Braque, tachinându-l (şi încântându-l) pe elegantul Picasso, căruia i-a cumpărat o sută de pălării la o licitaţie din Le Havre; sau Buffalo Bill şi „Pard”, cum se semna Picasso; sau Braque ca model pentru „Wilbourg” în portretul pe care i-l face Picasso lui Wilbur Wright, ale cărui drăcovenii zburătoare au fost un analog al sculpturilor de hârtie din 1911–1912 pe care le-a adus în artă Braque (dacă nu cumva invers) şi care apoi s-au pierdut. Sau judecarea tablourilor prin plasarea lor fie în categoria „Luvru”, fie în categoria „Dufayel“ (magazin universal unde se vindeau imitaţii de bufete Henric al II-lea). Acesta din urmă era mai elogios decât ar fi putut să pară. „Oamenii vor artă”, avea să se lamenteze Picasso în ultima perioadă. „Trebuie să ştii cum să fii vulgar”.

Latura veselă şi improvizaţională a cubismului se vede mai bine în opera lui Picasso decât în a lui Braque: în calambururile vizuale, în sculpturile glumeţe, în micile tablouri de plajă în care pictorul răstoarnă pur şi simplu pânza înrămată şi lucrează mai departe, în valul de nisip din fundal; dar şi în autoprezentare – Picasso la o masă de restaurant cu chifle în loc de degete, ţinându-şi studioul deschis pentru toată lumea, lăsându-se fotografiat fără încetare, făcând pe marele artist, purtându-se aidoma unei celebrităţi în felul acela banal pe care-l înţelege publicul. Ai fi tentat să conchizi, dat fiind felul cum li s-au desfăşurat carierele, că Picasso l-a pus în umbră pe Braque la fel cum Braque îl pusese cândva în umbră pe Friesz. Ba chiar ai fi tentat să-ţi pară rău pentru Braque; însă asta ar fi o greşeală. Picasso voia să facă tot şi să fie tot. Braque ştia că nu putea să facă tot şi nu voia să fie tot. El şi-a recunoscut limitările tehnice din capul locului: avea desene proaste, o redare a figurilor nereuşită, un statuar „lumpen”. Prea multă dezinvoltură şi artistul se poate îndrăgosti de propria lui virtuozitate; prea puţină, şi un „Wilbourg” n-o să poată decola. Şi chiar şi când îţi identifici slăbiciunile, tot trebuie să alegi: fie soluţia aparent rezonabilă a încercării de-a le elimina, fie abordarea mai radicală pe care a adoptat-o Braque, care a preferat să le ignore. „Progresul în artă”, a scris el, „nu constă în lărgirea limitărilor, ci în mai buna lor cunoaştere”. Mai simplu spus: „Nu fac ce vreau, fac ce pot”. În această privinţă, Braque a semănat cu Redon, care hotărâse la rându-i să-şi transforme felul neizbutit în care desena persoane în punct forte.

În plus, Braque avea calitatea rară de-a nu se lăsa distras de arta de care nu avea nevoie ca s-o creeze pe a lui. Maeştrii lui au fost Chardin şi Corot. L-a admirat pe Uccello; pictorul lui preferat s-a numit Grünewald – şi cam asta a fost tot în ceea ce priveşte arta occidentală. Detesta Mona Lisa la fel ca mulţi alţii, pentru ascendenţa ei simbolică. Într-o călătorie în Italia, a declarat că „se săturase până peste cap” de Renaştere – deşi nu par să existe dovezi care să fi indicat un consum excesiv în materie. Îi displăceau muzeele, preferând să rămână afară şi s-o trimită pe doamna Braque înăuntru, ca să vadă dacă exista ceva care să merite văzut (ceea ce semăna cu o indicaţie de natură să rezulte într-un răspuns negativ). Uneori, atitudinea asta părea vecină cu teatralismul: în 1946, când Tate a organizat o expoziţie Braque-Rouault, Braque a preferat să participe la închidere decât să fie prezent la vernisaj sau în orice altă zi.

A pictat. Asta a făcut şi nimic altceva. A pictat relief fără perspectivă. A pictat forme care nu se îndepărtau de privitor, ci înaintau spre el. Nu a pictat obiecte, ci doar spaţiu pe care apoi l-a mobilat. Era atât de aproape de pământ, încât timp de două decenii n-a pictat cerul. I-a spus arhitectului care-i proiecta casa din Varengeville să nu folosească sticlă de calitatea întâi fiindcă voia ca vederea de pe fereastra închisă să difere de cea de pe fereastra deschisă. A evitat toate simbolurile. A început cu culori stridente, a decuplat treptat culoarea de formă, după care, începând din anii 1920, a refăcut încet relaţia dintre cele două, dar de data asta conform propriei lui viziuni; la fel, a început cu o tematică identificabilă, a cubizat-o până când a făcut-o de nerecunoscut, iar pe urmă a ajutat-o treptat să redevină identificabilă, tot conform viziunii lui. Într-o carieră foarte lungă, a avut şi perioade mai slabe, iar tablourile lui mai mari tind mai degrabă spre diluare decât spre monumentalitate; însă nu s-a abătut niciodată de la principii şi nici nu s-a oprit din căutare – în anii 1950 a realizat o serie de peisaje complet originale, în formă de cutii de scrisori şi în culori dintr-odată bogate. Picasso a spus că Braque nu era „îndeajuns de dominator” ca să picteze portrete, o observaţie care poate că ne spune mai multe despre Picasso. Acesta era de părere că ideal ar fi să ajungem în acea stare în care să nu mai spunem nimic, odată opriţi în faţa unui tablou. Ştia că un Braque fals era fals fiindcă era „frumos”. Se prea poate să fim uimiţi şi copleşiţi de Picasso, se prea poate să cedăm şi să ne înclinăm în faţa artei lui, aşa cum au făcut-o mulţi în faţa personalităţii lui. Dar să-l iubim? Cu greu. În schimb, Braque este un pictor şi o personalitate (în mare măsură ascunsă) pentru care admiraţia şi respectul sunt imediate, iar iubirea nu e mult în urmă.

Cu ochii larg deschiși, de Julian Barnes, Ed. Nemira, 2016, trad. Radu Paraschivescu

Georges Braque, Șervețel, cuțit și pere (1908)

Georges Braque, Case la Estaque (1908)

Georges Braque, Sticlă și pești (1912)



Articole asemănătoare

Noutățile Editurii Nemira la Bookfest 2015

„Lumea de gheață și foc”, un album cu ilustrații mult-așteptat de fanii „Urzeala tronurilor”, „Noroi, lacrimi şi transpiraţie”, autobiografia lui Bear Grylls, „Viaţa de poveste a lui A.J. Fikry”, de Gabrielle Zevin sau „Planetele”, de Dava Sobel sunt doar câteva dintre noutățile Editurii Nemira pentru Bookfest 2015.

Noutățile Editurii Nemira la Gaudeamus 2015

Noutățile Editurii Nemira la Târgul Internaţional Gaudeamus, 18–22 noiembrie 2015: literatura universală, fantasy, science-fiction, young adult, dar şi titluri din colecţiile de teatru, psihologie şi poezie.

Hai, citește! – o campanie Nemira și Next Advertising de Ziua Internațională a Cărții

Editura Nemira sărbătoreşte Ziua Internațională a Cărții printr-o campanie de promovare a plăcerii lecturii și de încurajare a cititului: „Hai, citește!”.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu