• „O fire blândă va lăsa în lume o amintire plăcută” - Proverb egiptean antic

„Istoria albinelor”, de Maja Lunde (fragment în avanpremieră)

„Istoria albinelor”, de Maja Lunde (fragment în avanpremieră)

Bestseller internațional publicat în treizeci și cinci de țări • Peste un milion și jumătate de exemplare vândute în toată lumea • Bokhandlerprisen (Premiul librarilor norvegieni) în 2015 • Cea mai bine vândută carte în Norvegia în 2015 • Cea mai bine vândută carte în Germania în 2017 • Doi ani consecutiv în topul Der Spiegel • Selectată în cadrul programului Books at Berlinale în 2017 • Una dintre cele mai vândute zece cărți în traducere din Marea Britanie în 2018 • Roman în curs de ecranizare.

Neliniștitoare, revelatoare, emoționantă și scrisă cu o măiestrie aparte, Istoria albinelor unește în mod surprinzător trei voci distincte din trei epoci diferite într-un roman provocator despre supraviețuirea speciei umane. Relațiile cele mai puternice și în mod paradoxal cele mai fragile, cele dintre părinți și copii, sunt puse în echilibru cu aceea asupra căreia rareori reflectăm – relația dintre om și natură.

Anglia, 1852

William, naturalist și comerciant de semințe, chinuit de o suferință ce nu are încă un nume, se luptă din răsputeri cu ceea ce el crede a fi melancolie, gânduri sumbre, tristețe. Când ratarea amenință să îl copleșească, reușește să construiască un nou tip de stup, unul care, speră el, îi va aduce faima și onoare și îl va ridica în ochii copiilor săi.

 

SUA, 2007

George, care face parte dintr-o veche familie de apicultori, supraviețuiește cu greu concurenței metodelor industriale. Cea mai mare dorință a lui este să-și lase moștenire meșteșugul și afacerea fiului său, Tom, care însă e mult mai interesat de studii și vrea să devină scriitor. Deși schimbările climatice sunt evidente și albinele lui ajung să fie afectate de Colony Colapse Disorder, George refuză să se lase învins și crede că, dacă ar reuși să stârnească entuziasmul lui Tom, salvarea ar putea veni de la el.

 

China, 2098

Albinele au dispărut, lumea e cuprinsă de haos; Europa și America sunt bântuite de foamete, dar China reușește să-și hrănească populația. Tao, o tânără mamă, lucrează zi-lumină în livezi, făcând polenizare manuală. Copiii sunt școlarizați până la opt ani, apoi sunt trimiși la muncă pe câmpuri. Tao nu vrea o astfel de viață pentru fiul ei și crede că educația îi poate schimba soarta. Dar când acestuia i se întâmplă un accident neobișnuit și autoritățile îl despart de părinți, Tao hotărăște să afle cu orice preț de ce i-a fost luat.

 

„Maja Lunde nu scrie un raport de mediu, ci o ficțiune de cea mai bună calitate, care nu se concentrează neapărat asupra albinelor, ci mai ales asupra oamenilor și a relației pe care o au cu copiii lor și cu locul în care trăiesc.“  (Deutsche Welle)

„Fanii lui David Mitchell din Atlasul norilor și ai lui Kazuo Ishiguro din Să nu mă părăsești vor iubi această carte.“ (Good Housekeeping)

„Distopic și electrizant, romanul Istoria albinelor e menit să bântuie mințile celor care îl vor citi.“ (Stylist)

„O mare carte despre șansa de supraviețuire a ființei umane.” (Svenska Dagbladet)

Istoria albinelor va stârni interesul unui număr foarte mare de cititori. Lunde a scris un roman pe care mulți îl vor citi dintr-o suflare, după care se vor așeza și vor medita: asupra vieții, a lumii și a viitorului. O reușită totală.“ (Annette Orre, littkritikk.no)

„Maja Lunde combină imaginația și cercetarea științifică în acest roman care țintește să transmită un mesaj convingător, un roman plasat într-un trecut sumbru, o modernitate deja condamnată și un viitor distopic.“ (Kirkus Reviews)

 

Maja Lunde este una dintre cele mai importante voci ale literaturii norvegiene actuale. S-a născut în 1975 și a crescut la Oslo, unde locuiește și în prezent cu soțul ei și cei trei copii. A studiat la Universitatea din Oslo mai întâi literatura și psihologia, apoi și-a luat masteratul în media și comunicare, cu specializare în istoria filmului. Din 2009 s-a dedicat exclusiv scrisului, concentrându-se pe scenarii de film și pentru televiziunea norvegiană, care s-au bucurat de succes. Printre acestea se numără cele pentru filmul serial pentru copii Barnas supershow, pentru serialul dramatic Hiem (Acasă) și serialul de comedie Side om side (Unul lângă altul). Din 2012 până în prezent i-au apărut zece cărți pentru copii și adolescenți. Primul său roman pentru adulți, Istoria albinelor (Bienes historie; Humanitas Fiction, 2019), care a propulsat-o pe scena literară internațională într-un mod spectaculos, fiind tradus în treizeci și cinci de țări, a fost publicat în 2015 și face parte dintr-o tetralogie. Romanul a primit mai multe premii literare, printre care prestigiosul Bokhandler-prisen (Premiul librarilor norvegieni) și Fabelprisen (Premiul Fabel pentru literatură fantastică). Cel de-al doilea roman din tetralogie se intitulează Albastru (Blå), a apărut în 2017 și este deja tradus în peste douazeci de țări.

 

 

Istoria albinelor, de Maja Lunde (fragment)

 

tao

Districtul 242, Shirong, Sichuan, 2098

 

Asemenea unor păsări mult prea mari, ne balansam pe câte o creangă fiecare, cu o cutie de plastic într‑o mână și cu un pămătuf din pene în cealaltă.

M‑am căţărat încet mai sus, cu cea mai mare precauţie. Nu eram îndemânatică, nu eram asemenea multor altor femei din echipă, eram adesea prea repezită în mișcări, îmi lipseau motricitatea și delicateţea, absolut necesare. Nu, nu eram făcută pentru așa ceva, dar totuși trebuia să fiu prezentă aici, câte douăsprezece ore în fiecare zi.

Pomii dăinuiau de o veșnicie. Crengile fragile, asemenea sticlei subţiri, scârţâiau sub greutatea noastră. M‑am răsucit cu grijă, căci nu trebuia să rănesc copacul. Mi‑am pus piciorul drept pe creanga următoare, trăgând ușor stângul după el. În cele din urmă, mi‑am găsit o poziţie de lucru sigură, incomodă, dar stabilă. De aici, ajungeam la florile cele mai de sus.

Recipientul mic de plastic era plin de aurul turnat, măsurat și împărţit cu precizie, în cantităţi fixe, fiecăreia dintre noi, la începutul zilei de lucru. Imponderabilă, încercam să transfer cantităţi invizibile din recipient spre pomi. Fiecare floare trebuia polenizată cu micuţa pensulă din pene de găină, de la găini crescute tocmai în acest scop. Orice alte pene artificiale din fibră de sticlă nu s‑au dovedit a fi nici pe departe la fel de eficiente. S‑au făcut, iar și iar, nenumărate testări, că doar aveam destul timp la dispoziţie în districtul meu, unde tradiţia era păstrată de peste o sută de ani. Albinele dispăruseră deja în anii 1980, dinainte de Colaps, fiind ucise de stropirea pomilor. După câţiva ani, când s‑a renunţat la stropit, albinele au revenit, însă polenizarea artificială era deja pe rol, iar rezultatele erau net superioare, în ciuda faptului că activitatea necesita extrem de mulţi oameni și multe mâini. Şi‑apoi, când a venit Colapsul, districtul meu a avut cel mai mult de câștigat, în contextul concurenţei. S‑a dovedit a fi în avantajul nostru să fim noi ţara care a poluat cel mai mult. Am fost pionierii poluării și, prin urmare, am fost și primii la polenizarea manuală. Am fost salvaţi de un paradox.

M‑am întins cât de mult am putut, fără să ajung însă la floarea cea mai de sus. Era cât pe ce să renunţ, dar știam c‑aș fi fost penalizată, așa c‑am mai încercat o dată. Ni se scădea salariul dacă foloseam mult prea repede polenul din cutie. Sau dacă foloseam prea puţin. Rezultatul muncii era invizibil. Când, la sfârșitul zilei, ne dădeam jos din pomi, nu era nimic altceva care să dovedească strădania zilei în afară de cruciuliţele desenate cu creta pe trunchiurile pomilor, de preferat patruzeci de cruciuliţe în fiecare zi. Abia odată cu venirea toamnei, când copacii erau încărcaţi de fructe, devenea limpede unde se muncise bine. Dar, până atunci, nimeni nu mai ţinea minte cine și ce pomi polenizase.

Azi fusesem repartizată pe parcela 748. Din câte? Nu știam. Noi eram una dintre sutele de echipe. În uniformele de lucru bej, ne confundam cu pomii. Şi noi eram la fel de înţesate ca florile. Niciodată singure, mereu laolaltă aici sus, în pomi, sau mergând de‑a lungul făgașului lăsat de roţi, ce ducea de la o parcelă la alta. Abia între pereţii apartamentelor noastre mici puteam fi noi înșine, timp de câteva ore scurte. Pentru că, altfel, întreaga noastră viaţă se derula afară.

Era liniște deplină. Nu aveam voie să vorbim în timp ce lucram. Singurele sunete proveneau de la mișcările noastre în pomi, câte o ușoară voce dreasă, câte un căscat când și când, foșnetul hainelor noastre de lucru atingând trunchiurile pomilor. Şi, uneori, acel sunet pe care am învăţat noi, toate, să‑l detestăm – cel al unei crengi care trosnește, sau, în cel mai rău caz, se rupe. O creangă ruptă însemna fructe mai puţine, dar mai ales încă un motiv să ni se scadă din salariu.

În afară de aceste sunete se auzea doar vântul care trecea printre crenguţe biciuind florile, lunecând prin iarba de pe pământ.

Vântul sufla din sud, dinspre pădure. Era un vânt întunecat și sălbatic pentru pomii fructiferi înfloriţi și albi, care nu înfrunziseră încă. În câteva săptămâni însă, pădurea avea să se transforme într‑un zid verde viguros. N‑am fost niciodată în pădure, nu aveam nimic de lucru acolo. Însă acum circula zvonul că și pădurea urma să fie tăiată, iar terenul, replantat cu pomi fructiferi.

O muscă veni zumzăind dintr‑acolo. Era o priveliște rară. Trecuseră multe zile de când nu mai văzusem o pasăre. Şi ele se împuţinaseră. Vânau puţinele insecte care mai rămăseseră și care flămânzeau, ca, de altfel, tot restul lumii.

Dintr‑odată, un sunet tăios întrerupse tăcerea. Fluierul din baraca șefilor, semnalul celei de a doua și ultime pauze. Atunci, am simţit brusc cât de tare mi se uscase limba.

Eu și tovarășele mele de muncă, asemenea unei mase compacte, ne‑am prelins din pomi, coborând pe pământ. Celelalte femei se și puseseră pe sporovăit, o pălăvrăgeală cacofonică declanșată de îndată ce le era permis, ca la o apăsare de buton.

Tăceam, preocupată să mă dau jos din pom încet, fără să rup vreo creangă. Am reușit. Noroc chior. Eram neîndemânatică și neajutorată, și petrecusem deja destul timp acolo, afară, ca să‑mi dau seama că niciodată nu voi fi suficient de bună pentru acest soi de muncă. Jos, pe pământ, lângă pom, era o ploscă de metal zgâriată, cu apă potabilă. Am înșfăcat‑o și am băut repede. Apa era stătută, avea gust de aluminiu, ceea ce m‑a împiedicat să beau după pofta inimii.

Doi tineri îmbrăcaţi în alb, din echipa de la bucătărie, împărţeau rapid cutiile de unică folosinţă cu cea de‑a doua masă a zilei. M‑am așezat de una singură, rezemată de trunchiul pomului, și am deschis‑o pe a mea. Azi, orezul era amestecat cu boabe de porumb. Am luat o înghiţitură. Ca de obicei, cam sărat, cu arome artificiale de chili și soia. Nu mai pusesem carne în gură de multă vreme. Hrana pentru animale necesita mult prea mult teren arabil. Şi mare parte din hrana tradiţională a animalelor presupunea polenizarea plantelor. Iar animalele nu meritau munca noastră manuală atât de minuţioasă.

 

William

Maryville, Hertfordshire, Anglia, 1852

 

În jurul meu, totul era galben, galben fără de sfârșit, deasupra mea, sub mine, orbindu‑mă. Dar culoarea era adevărată, nu doar o închipuire a mea, era chiar tapetul de brocart pe care soţia mea, Thilda, îl pusese pe pereţi când ne‑am mutat aici, cu câţiva ani în urmă. O duceam bine pe‑atunci. Mica mea afacere cu seminţe de pe strada principală din Maryville era înfloritoare. Eram în continuare entuziasmat și încă mai credeam că aveam să reușesc să combin afacerile cu ceea ce avea, cu adevărat, însemnătate pentru mine: studiul știinţelor naturii. Dar trecuse mult timp de‑atunci, până să devenim părinţii unui număr incredibil de mare de fete, și cu mult mai multă vreme de la discuţia finală cu profesorul Rahm.

De‑aș fi știut măcar ce chinuri avea să‑mi provoace tapetul galben nu m‑aș mai fi învoit asupra lui. Culoarea galbenă nu se mulţumea să rămână doar pe tapet, atunci când închideam ochii sau atunci când îi ţineam deschiși, o știam că se afla acolo, la fel de blestemată. Mă urmărea în somn și nu îmi dădea niciodată pace, ca și cum ar fi fost boala însăși. Suferinţa mea nu avea vreun diagnostic anume, dar se găsea sub tot felul de denumiri: gânduri sumbre, tristeţe, melancolie. Deși nimeni din preajma mea nu îndrăznea să folosească vreunul dintre aceste cuvinte. Medicul nostru de casă se făcea că nu pricepe. Folosea mereu termeni medicali: discrazie, dezechilibru metabolic, exces de bilă. La început, când am căzut la pat, doctorul a încercat să‑mi ia sânge, apoi mi‑a dat laxative care m‑au transformat într‑un nou‑născut neajutorat, dar acum, fără îndoială, își pierduse curajul s‑o mai facă. Renunţase, desigur, la orice formă de tratament, clătinând doar din cap când Thilda aducea din nou vorba de asta, protestele ei fiind întâmpinate cu șușoteli energice. Mai distingeam câte un cuvânt pe ici, pe colo, „prea slăbit, n‑ar face faţă, nici o ameliorare“. În ultima vreme își rărise vizitele, poate pentru că acum eram imobilizat la pat, fiind mai tot timpul legat de acesta.

Era după‑amiază, simţeam casa animată, zarva fetelor din camerele de la parter urca până la mine, trecând prin podea și pereţi. Distingeam glasul Dorotheei, adolescenta de doisprezece ani, cu picioarele pe pământ, care citea din Biblie, staccato și predicatorial în același timp, dar cuvintele ei se opreau undeva pe drum, ca și cum cuvintele Domnului nu se mai sinchiseau să ajungă până la mine. Vocea micuţei Georgiana, ascuţită și subţire, iar apoi a Thildei, care o potolea. De îndată ce lectura Dorotheei încetă, celelalte continuară: Martha, Olivia, Elizabeth, Caroline. Care a cui voce era? Nu eram capabil să le deosebesc una de cealaltă.

Una dintre ele râse, un hohot care răsună ca un ecou în mine, râsetul lui Rahm, râsetul care a pus definitiv capăt discuţiei noastre, ca o lovitură de curea pe spinare. Apoi, Edmund spuse ceva. Vocea lui devenise mai gravă, era în formare, nemaiavând nimic copilăresc în ea. Cel mai mare dintre copii, el, singurul meu fiu, avea șaisprezece ani. Am prins vocea lui, dorind din toată inima să‑i pot distinge cuvintele, să‑l am aici, lângă mine; poate că el ar fi reușit să mă încurajeze, să‑mi dea putere să mă ridic, să mă scol din pat. Dar el nu mă vizita niciodată, iar eu nu înţelegeam de ce.

De la bucătărie se auzea zdrăngănit de oale. Poate că sunetele preparării mâncării îmi treziră stomacul, care se făcu nod, și m‑am ghemuit în poziţie fetală.

Am aruncat o privire în jur. O bucată neatinsă de pâine și o felie uscată de șuncă afumată pe o farfurie, lângă o carafă de apă, pe jumătate goală. Oare când mâncasem ultima oară? Când băusem?

M‑am ridicat pe jumătate și am apucat carafa, am lăsat lichidul să se prelingă pe gât în jos și să‑mi spele gustul de decrepitudine din gură. Am simţit gustul de rânced al șuncii sărate pe limbă, iar pâinea neagră era indigestă. Însă, slavă Domnului, stomacul mi se liniști. Dar orice făceam, tot nu‑mi găseam o poziţie confortabilă în pat, spatele meu era o mare escară, iar pielea de pe coapse se subţiase de atâta stat la pat.

O tulburare în picioare, furnicături.

Deodată, casa se cufundă în tăcere. Plecaseră cu toţii?

Nu puteam desluși altceva decât sunetul pe care îl făceau cărbunii încinși din sobă.

Dar, dintr‑odată, se auzi un cântec. Voci clare din grădină.

Hark the herald angels sing

Glory to the newborn King.

Eram în preajma Crăciunului?

(…)

Charlotte, de paisprezece ani, cea mai mare dintre ele, stătea cel mai în faţă. Cânta cu tot corpul. Pieptul ei se ridica și cobora în ritmul muzicii. Probabil că fusese ideea ei. Mereu a cântat, a traversat copilăria fredonând, adâncită în teme sau spălând vase, melodioasă de parcă tonurile abia perceptibile făceau parte din mișcările ei.

Ea a fost cea care m‑a observat prima. Faţa i se lumină. Îi dădu un ghiont Dorotheei, fetiţa de doisprezece ani, iar ea îi făcu rapid semn cu capul Oliviei, cu un an mai mică, iar Olivia, la rândul ei, își îndreptă ochii larg deschiși spre sora sa geamănă, Elisabeth. Gemenele nu semănau deloc fizic, doar psihic, ambele blânde și maleabile, și proaste cât cuprinde – nu pricepeau numerele nici dac‑ar fi fost să li le planteze în cap. Semne de neliniște se stârniră imediat în șirul din faţa lor. Cele mici mă descoperiră și ele. Martha, de nouă ani, o ciupi de braţ pe Caroline, de șapte, iar Caroline, care se văicărea mereu deoarece, de fapt, și‑ar fi dorit să rămână mică, se împinse în micuţa Georgiana, care dorea tot timpul să fie mai mare decât era. Nu‑și manifestară bucuria, pentru că nu‑și permiteau acest lucru, nu încă, cel puţin. Doar o imperceptibilă inconsecvenţă a cântecului trădă faptul că îmi observaseră prezenţa, doar atât, dar și un zâmbet discret, în măsura în care buzele lor în formă de „o“ îl puteau schiţa.

Un geamăt ca de copil îmi stătea în piept. Nu cântau rău, chiar deloc. Chipurile lor prelungi străluceau, iar ochii le scânteiau. Puseseră totul la cale pentru mine, doar pentru mine, iar acum fetele mele credeau că izbândiseră – că reușiseră să mă scoată din pat. Când cântecul avea să se sfârșească, urmau să dea frâu liber veseliei, fugind spre casă, cu picioarele lor ușoare prin zăpada proaspătă și strălucind de bucurie, ca să‑mi povestească despre miracolul pe care‑l săvârșiseră. „L‑am însănătoșit cu cântecul nostru“, s‑ar fi bucurat ele. „L‑am făcut bine cu cântecul nostru.“

Un șuvoi de voci entuziaste de fetiţe și‑ar fi găsit ecou pe coridoare, lovindu‑se de pereţi și apoi întorcându‑se la ele: „Va reveni curând. Se va întoarce iarăși la noi. I l‑am arătat pe Dumnezeu, pe Isus – cel nou‑născut. Hark, the herald angels sing, glory to the newborn King. Ce idee strălucitoare, da, cu adevărat strălucitoare, să‑i cântăm amintindu‑i despre frumuseţe, despre mesajul Crăciunului, despre tot ce el a uitat pe patul suferinţei pe care o numim boală, dar care știm cu toţii că este cu totul altceva, chiar dacă mama ne interzice să vorbim despre asta. Tata, săracul de el, nu se simte bine, e palid ca o stafie, am văzut prea bine atunci când treceam pe furiș pe lângă ușa întredeschisă ca să privim înăuntru, da, ca o stafie, doar piele și os, și o barbă pe care a lăsat‑o să crească, asemenea lui Isus pe cruce. Este de nerecunoscut. Dar curând va reveni printre noi, curând va putea lucra și vom avea din nou unt pe pâine și paltoane noi de iarnă. E un adevărat dar de Crăciun. Christ is born in Bethlehem!“

Ce minciună mai era și asta. Eu nu le puteam oferi acest dar. Nu eram demn de bucuria lor. Patul mă trăgea și mai tare, îmi tremurau gambele, iar picioarele mele noi nu mai reușeau să mă susţină. Stomacul mi se făcu iarăși ghem, mi‑am încleștat fălcile, parcă în încercarea de a zdrobi ceea ce se ridica din mine. Afară, cântecul amuţi. Nici un fel de miracol azi.

 

GEORGE

Autumn Hill, Ohio, SUA, 2007

 

L‑am luat pe Tom de la autogara din Autumn. Nu mai fusese acasă din vara anului trecut. Nu știam din ce motiv, n‑am întrebat. Poate pentru că n‑aș fi suportat răspunsul.

Drumul cu mașina a durat o jumătate de oră până sus la fermă. Nu ne‑am spus nimic deosebit. Mâna lui – palidă, subţire și liniștită – se odihnea în poală în timp ce conduceam spre casă. La picioare avea bag‑ul său. Se murdărise. De când cumpărasem pick‑up-ul, podeaua nu mai fusese curățată. Țărâna de acum un an, sau din urmă cu încă un an, se transforma iarna în nisip. Iar zăpada ce se topea de pe cizmele lui Tom se prelingea pe jos, trasformându‑se apoi în noroi.

Bag‑ul era nou‑nouţ. Materialul se ținea încă ţeapăn. Cu siguranţă îl cumpărase din oraș. Şi era greu. M‑am poticnit când l‑am ridicat de jos în staţia de autobuz. Tom a vrut să‑l salte el, dar am fost mai iute. Nu dădea impresia că s‑ar fi antrenat prea mult de când nu ne mai văzuserăm. Probabil că, pe lângă haine, mai luase și alte lucruri. Că doar avea să petreacă o săptămână de vacanţă acasă. Chiar dacă cea mai mare parte a celor de trebuinţă stăteau deja agăţate într‑un cui în antreu. Salopeta, cizmele, căciula cu urechi. Sigur luase o grămadă de cărţi cu el. Chiar credea că avea timp de ele?

Când am ajuns, deja mă aștepta. Ori autobuzul sosise prea devreme, ori întârziasem eu. Probabil pentru c‑a trebuit să îndepărtez zăpada din curte înainte să plec.

—  Nu e chiar așa de punctual, George. Oricum, merge mai tot timpul cu capul în nori, spuse Emma, care stătea și se uita la mine, tremurând, cu braţele strânse la piept.

Nu i‑am răspuns. Am continuat să curăţ zăpada. Omătul nou și ușor se adună laolaltă asemenea unui acordeon. Am transpirat imediat pe spate.

Ea continuă să mă privească.

— De parcă l‑ai primi pe Bush în vizită!

— Cineva trebuie să curețe zăpada! Doar n‑o faci tu.

Mi‑am ridicat privirea din zăpadă. Aveam punctuleţe albe în faţa ochilor. Ea îmi aruncă zâmbetul acela al ei asimetric. A trebuit să mă hlizesc înapoi. Ne știam de la școală, și mi se pare că n‑a trecut nici o zi din viaţa noastră fără să ne zâmbim exact în același fel. Dar avea dreptate. Exageram cu datul la lopată. Zăpada nu avea să se depună, fuseseră câteva zile calde, soarele era puternic și peste tot omătul se topea. Ninsoarea din urmă a fost o ultimă răbufnire a iernii și pe jos avea să se topească în câteva zile. Dar am exagerat și mai mult când am spălat closetele azi. Ca să fiu mai precis, în spatele lor, ceva ce nu fac zilnic. Voiam doar ca totul să fie în regulă, acum când, în sfârșit, venea acasă. Ca el să vadă curtea proaspăt curăţată de zăpadă și toaleta curată, să nu observe că zugrăveala stă să cadă pe peretele sudic, acolo unde soarele pârjolește, sau că burlanul fusese desprins, la o rafală de vânt de astă‑toamnă.

Când a plecat de acasă vara trecută era bronzat, și puternic, și plin de zel. Atunci, în sfârșit, m‑a strâns și el mult timp la piept și i‑am simţit braţele musculoase. Unii părinţi spun despre copiii lor că la fiecare revedere îi văd mai dezvoltaţi, că tresar surprinși de fiecare dată când își întâlnesc odraslele după o lungă absenţă. Dar, în acea zi, n‑a fost deloc cazul lui Tom. Acum se chircise. Avea nasul roșu, pomeţii albi, umerii înguști. Şi nicidecum nu‑i servea la ceva să tremure de frig, adunându‑și umerii. Arăta ca o pară scorojită. Încetă să mai tremure, ce‑i drept, în timp ce ne îndreptam cu mașina spre fermă, dar ședea tot ca o cârpă pe locul de lângă mine.

— Cum e mâncarea? am întrebat.

— Mâncarea? Unde, la colegiu?

— Ba nu. Pe Marte.

— Poftim?

— Sigur că la colegiu. Ai mai fost în alte părţi în ultima vreme?

Își cufundă din nou capul între umeri.

— Vreau să spun doar că… ai un aer de subnutrit, am spus.

 — Subnutrit?! Tată, știi măcar ce‑nseamnă cuvântul?

— Ultima dată când am verificat, eu am fost cel care a plătit taxa de școlarizare, așa că nu e cazul să răspunzi în felul ăsta.

Se făcu liniște.

Mult timp.

(…)

— Dac‑am fi toţi vegetarieni, ar fi destulă mâncare pentru toată populaţia globului, zise Tom.

— „Dac‑am fi toţi vegetarieni“, l‑am imitat, privindu‑l peste marginea paharului de apă. De când  lumea, oamenii se hrănesc cu carne.

Emma adunase un vraf înalt de farfurii și platouri care se clătinau ameninţător.

— Te rog! Sunt convinsă că Tom a ales în cunoștință de cauză, se băgă ea.

— Nu cred.

— Nu sunt singurul vegetarian din lume, zise Tom.

— Aici, la fermă, noi mâncăm carne, am spus ridicându‑mă intempestiv de la masă, astfel că scaunul se răsturnă.

— Bine, bine, spuse Emma din nou, strângând masa cu mișcări bruște.

Îmi aruncă iar una dintre privirile ei. De data aceasta ochii nu mai spuneau „oprește‑te“, ci „taci din gură!“.

— Nu e ca și când te‑ai ocupa de creșterea porcilor, zise Tom.

— Ce legătură are asta cu ce vorbim noi aici?

— Cu ce te afectează pe tine dacă nu mănânc eu carne? Atâta timp cât continui să mănânc miere.

Se hlizea. Binevoitor? Nu. Cam obraznic.

— Dac‑aș fi știut că asta se alege de tine la colegiu, nu te‑aș fi trimis niciodată acolo.

Mă aprindeam și mai tare pe măsură ce vorbeam, dar nu mă puteam stăpâni nicicum.

— Normal că băiatul trebuie să facă o școală, zise Emma.

Normal, era limpede ca lumina zilei că toţi trebuiau să facă o școală.

— Toată educaţia de care am avut eu nevoie am primit‑o aici, afară, am spus, gesticulând fără noimă din mâini, de parcă aș fi vrut să arăt înspre est, către pajiștea unde se aflau câţiva stupi de albine, dar mi‑am dat prea târziu seama că arătasem spre vest.

Tom nici nu catadicsi să mai răspundă.

— Mulţumesc pentru masă. Adună imediat după el și i se adresă Emmei: Pot strânge și restul. Du‑te să te odihnești puţin.

Ea îi răspunse cu un zâmbet. Mie nu‑mi adresă nimeni nici un cuvânt.

Mă evitau amândoi; ea dispăru în camera de zi cu ziarul, în timp ce el își legă șorţul de bucătărie în jurul brâului, da, chiar așa, își puse șorțul și începu să frece la oale.

Aveam gura uscată și‑am luat o înghițitură de apă, dar fără să mă ajute cine știe ce.

Mă evitau, eram elefantul din cameră. Doar că nu eram elefant, ci mai degrabă mamut. O specie dispărută.

 

 

Istoria albinelor, de Maja Lunde, Ed. Humanitas Fiction, 2019, traducere din norvegiană de Sanda Tomescu Baciu, col. „Raftul Denisei”



Articole asemănătoare

„A fost odată un râu”, de Diane Setterfield (fragment în avanpremieră)

Plin de suspans, romantic, îmbibat de atmosfera de secol XIX, „A fost odată un râu”, de Diane Setterfield, combină superstiția cu descoperirea științifică, magia și legendele cu povești de iubire și ură, purtându-și cititorii în cel mai misterios loc de pe malurile Tamisei.

„În noaptea timpului” de Antonio Muñoz Molina, fragment în avanpremieră

„În noaptea timpului”, de Antonio Muñoz Molina, apare la editura Nemira, în colecția Babel, în traducerea Adelinei Mioara Angheluță

Cressida Cowell câștigă Blue Peter Book Award pentru „The Wizards of Once”, în curs de apariție la Nemi

Cressida Cowell, îndrăgita autoare a seriei „Cum să-ți dresezi dragonul”, a câștigat premiul pentru cea mai bună poveste la Blue Peter Book Awards cu primul roman din seria „The Wizards of Once”, care apare la Editura Nemi.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu