„Dispărut într-o clipă”, de Jo Callaghan (fragment)

PRIMUL VOLUM DIN SERIA KAT ȘI LOCK

Bestseller Sunday Times

În Marea Britanie, o persoană este dată dispărută la fiecare 90 de secunde. Pur și simplu! Într-o clipă!

Mamă singură, văduvă, Kat este o polițistă care are încredere în instinctele ei. Aleasă să conducă un program-pilot în care trebuie să lucreze alături de Lock, care este EDIA (entitate detectiv cu inteligență artificială), instinctele lui Kat intră în conflict cu logica „partenerului“. Dar când două cazuri nerezolvate de dispariție pe care le examinează devin brusc active, Lock este singurul care o poate ajuta pe Kat, după ce ancheta devine prea personală pentru ea.

Inteligența artificială versus experiența umană.

Logică versus instinct.

Roman laureat al premiilor Theakston Old Peculier 2024 și CWA Crime Dagger 2024

„Cel mai original roman polițist pe care îl vei citi anul acesta.” - CLARE MACKINTOSH, scriitoare

„Cu personaje bine construite, emoții credibile și o premisă interesantă, putem vedea cu ușurință cum acest roman devine un serial TV. - INDEPENDENT

„Un debut îndrăzneț pe care pur și simplu îl ador. Extraordinar de original, sincer, amuzant și cu adevărat palpitant.” - CHRIS WHITAKER, scriitor

„Jo Callaghan s-a documentat mult și modul în care își imaginează AI într-un mediu polițienesc este absolut fascinant. O lectură de cinci stele, abia aștept serialul TV!” - JUDITH MCKINNON, scriitoare

JO CALLAGHAN este strateg senior în cercetarea privind impactul viitor al inteligenței artificiale și al genomicii asupra forței de muncă. A urmat Writers’ Academy Course și a participat la concursuri de scriere creativă. După ce și-a pierdut soțul din cauza cancerului în 2019, a început să scrie Dispărut într-o clipă, romanul său polițist de debut. Acesta a fost foarte bine primit de public și critică, fiind laureat al premiilor Theakston Old Peculier 2024 și CWA Crime Dagger 2024. Locuiește cu cei doi copii în Midlands, unde își petrece mult prea mult timp pe X ca @JoCallaghanKat și lucrează la noi romane din serie.

Dispărut într-o clipă, de Jo Callaghan (fragment)

CAPITOLUL 14

Locuința lui Will Robinson, Stratford‑upon‑Avon, 28 iunie, ora 9:40

 

— Aproape am ajuns la Stratford‑upon‑Avon, spuse Lock. Faceți dreapta aici, ca să evitați traficul.

Kat o luă la stânga.

— De ce nu mi‑ați urmat sfatul? Am zis ceva greșit?

— Nu, am fi ajuns mai repede, așa cum ai zis. Dar mie îmi place s‑o iau prin centru.

— De ce?

Kat îl ignoră. Îi plăcea să vadă turiștii plimbându‑se pe străzile înguste, împrejmuite de fațadele clădirilor cu grinzi din lemn: cupluri în excursii romantice, grupuri de vârstnici veniți cu autocarul pentru a merge la teatru, elevi prea energici, care renunțau pentru câteva clipe la iPhone‑uri în favoarea ghidurilor tipărite. Opri la trece­rea de pietoni și așteptă să treacă un cuplu cu un copil într‑un cărucior. Mama încerca să răzbată cu privirea prin soarele puternic și îi zâmbea în semn de mulțumire, iar fiul ei dădea din picioarele grăsuțe și arăta spre stan­dul cu înghețată de pe cealaltă parte a drumului.

Mama și tatăl se uitară unii la alții cu seriozitate. Tatăl ridică o sprânceană în semn de nedumerire, dar mama deja se aplecase să ia o cutie Tupperware din par­tea de jos a căruciorului. Băieţelul se uită o clipă la ce‑o fi fost în caserola de plastic și izbucni în lacrimi, arătând spre ceea ce voia cu adevărat.

Kat oftă. Nu trecuse prea mult timp — cel puțin nu părea atât de mult — de când ea și John încă se zbăteau precum acest cuplu tânăr. Voiau cu tot dinadinsul să‑l apere pe fiul lor de orice rău; și ei cărau sticle cu apă în loc de sucul care dăuna dinților, rondele de orez în loc de biscuiți, fructe uscate în loc de dulciuri. Ar fi vrut să le spună cât de inutil era totul. Odată ce crește și poate să meargă la magazin singur, o să bage în el McDonald’s, Haribo și coca‑cola. Așa că mai bine îl faci fericit acum și îi cumperi bietului copil o amărâtă de înghețată. Oricâte înghețate vrea.

— Comisară‑șefă Frank?

— Da?

— Cred că mașinile din spate așteaptă să pornim.

Kat își dezlipi ochii de cuplu și o luă spre râu. Ambele maluri erau înțesate de turiști care priveau vaporaşele de croazieră alunecând mai departe și care se hrăneau pe ei înșiși, precum și lebedele sau rațele, bucurându‑se de vremea bună de la sfârșitul lunii iunie.

— Ce știm despre locuința familiei Robinson? întrebă ea.

Lock îi explică faptul că Will Robinson și părinții lui locuiau în Bridgetown, o suburbie înstărită de pe malul de est al râului Avon, la care, deși apăruse de‑abia în urmă cu câțiva ani, se putea ajunge pe podul Clopton, o trecere peste râu existentă încă din secolul al XV‑lea. Potrivit celui mai recent recensământ, majoritatea celor care locuiau acolo ocupau poziții înalte în management și aveau vârste între 30 și 60 de ani; exista un procent mai mare de liber‑profesioniști, iar starea sănătății lor era mai bună decât media.

— Totuşi ai ales acest caz cu prioritate, mormăi Kat.

— Nu am prejudecăți în ceea ce privește bogăția, spuse Lock cu vocea măsurată şi calmă care îl caracte­riza. Eu iau în considerare doar faptele. Apropo, având în vedere că mai puțin de 0,5% din populația din Stratford‑upon‑Avon e de culoare, nu ar fi mai bine să folosesc una dintre celelalte reprezentări vizuale?

— Mai bine pentru cine? vru să știe Kat.

Nu încurajase niciodată vreo formă de rasism și nici nu avea de gând s‑o facă.

Înaintară pe podul Clopton, iar turiștii, cântăreții stradali și cei care vindeau bilete la prețuri umflate dis­părură cu toții. Chiar și râul părea că se liniștise, de parcă lebedele și rațele știau că toată acțiunea — și toată mân­carea — era în sus pe râu, mai la vest. A încetinit când au intrat în Browning Close și s‑au oprit în fața casei familiei Robinson. Era suficient spațiu pe alee pentru mai multe mașini. Dar nu aveau grădină, observă Kat. Nici măcar o plantă în ghiveci sau atârnând în vreun coș. Casa era imensă — ceea ce un agent imobiliar ar fi numit „casă premium individuală, cu cinci dormitoare“. Dar lui Kat i se păru că arată ca un duplex nou din cără­midă roșie, cu grinzi în stilul dinastiei Tudor.

Coborî din mașină și observă camera de supraveghere de deasupra ușii, apoi bătu scurt, dar cu putere. Așa cum procedase și în cazul doamnei Walters, nu le spusese că avea să vină. Era cam nepoliticos (și riscant — se putea să nu fie acasă), dar era folositor să vezi cum reacționau față de o sosire neașteptată a polițiștilor, în ce cameră te pri­meau, ușile pe care le închideau. Kat își scoase legitimația, iar cineva tocmai veni spre ușă.

— Comisara‑șefă Frank, spuse ea, arătându‑i legitimația femeii de vârstă mijlocie înfășurate într‑o eșarfă vapo­roasă de vară.

Aceasta își duse mâna la gât. Părul cu șuvițe îi era adunat într‑un coc oarecum relaxat, de aceea Kat observă cum se înroşește de teamă, din piept până în obraji.

— Doamne, e vorba despre Will?

Kat se abținu să continue. Putea afla mai multe din modul în care doamna Robinson umplea tăcerea decât din ore întregi de discuție. Aceasta se uită spre scările din spatele ei, apoi șopti disperată, fără să respire:

— Vă rog să nu‑mi spuneți că e mort! Vă rog!

— Nu avem vești despre fiul dumneavoastră. Sunt aici pentru că reevaluăm cazul. Pot să intru?

— Da, da, sigur! spuse doamna Robinson, relaxându‑se din tot corpul.

O conduse pe Kat pe holul larg cu podea din lemn spre camera de zi (privi iar spre scări), apoi închise ușa în urma lor. Îi făcu semn să se așeze pe o canapea enormă din piele maro artificială, care scârțâi când Kat se lăsă pe ea. Era ori de‑abia cumpărată, ori nu prea stătea nimeni pe ea.

— Pot să vă servesc cu ceva? o întrebă. Nu mai am lapte, dar vă pot da ceai de plante sau cafea simplă.

— Nu e nevoie, mulțumesc.

— Sau poate vreți niște apă?

— Chiar nu e nevoie. Așezați‑vă, vă rog!

Doamna Robinson se așeză ezitantă lângă ea, iar Kat simți un iz de parfum ușor, îmbietor și scump.

— Sunt aici pentru că am decis să reevaluăm cazul fiu­lui dumneavoastră.

Doamna Robinson își strânse genunchii.

— Pentru că aveți informații noi?

— Nu. E doar o chestiune de rutină, deși e de dato­ria mea să vă informez și că e parte dintr‑un proiect de cercetare mai mare, care urmărește să descopere dacă inteligența artificială poate ajuta detectivii să rezolve cazuri ca al dumneavoastră.

Kat îi întinse scrisoarea cu explicațiile referitoare la proiect și o rugă să semneze declarația de consimțământ astfel încât cazul fiului ei să fie inclus în cercetare.

— Ajută la găsirea lui Will?

— Așa sperăm, spuse Kat cu prudenţă.

Întinse mâna și îi arătă brățara neagră și masivă, înșelător de simplă, pe care o purta la încheietură. După ce o avertiză ce avea să urmeze, o activă.

Poate că doamna Robinson nu fusese atentă la ce‑i spusese, pentru că, deși dăduse din cap obosită și semnase toate hârtiile, scoase un țipăt scurt de teamă când văzu apărând în camera de zi imaginea detectivului de culoare.

— Ce e asta?

— După cum v‑am explicat, acesta este EDIA Lock, o entitate de detecție cu inteligență artificială. Silueta din fața dumneavoastră nu există, dar computerul puternic pe care îl reprezintă e cât se poate de real.

Apăsă pe brățară.

— Dacă sunteți de acord, Lock va putea să acceseze și să analizeze istoricul de căutări pe internet al lui Will și mesajele de pe rețelele de socializare, de exemplu.

— Am dat deja permisiunile necesare poliției, dar nu s‑a ales nimic.

— Pentru că polițiștii nu au capacitatea și timpul să citească și să analizeze miile de mesaje pe care le produc de obicei tinerii, spuse Lock. În schimb, eu o pot face în câteva secunde.

— Poate să vorbească?

— Da, pot, spuse Lock.

Kat îi aruncă o privire lui Lock, prin care îl avertiza să fie cuminte, și se ridică.

— E Will? zise, arătând spre pereții albi plini de foto­grafii.

Dispărut într-o clipă, de Jo Callaghan, Ed. Trei, 2025, trad. rom. Luciana Crăciun, Colecția Fiction Connection Crime