• „A-ți găsi adevărata pereche înseamnă a găsi unica persoană alături de care fericirea este cu totul inocentă” - Iris Murdoch

Cum se publică o carte: de la idee la tipar

Cum se publică o carte: de la idee la tipar

Mulți dintre voi știu, probabil, că în „viața reală” (IRL, cum ar zice puștimea) lucrez de ani buni într-o editură. Mai exact, în septembrie 2015 m-am angajat la Editura Nemira pentru a coordona imprintul Nemi de cărți pentru copii, iar din 2020 coordonez imprintul de cărți de nonficțiune al editurii, Orion. Am avut tangențe cu lumea editorială și înainte, dar, cumva, mai de pe margine. 

Combinând activitatea de editor cu cea de blogger și cititor, am constatat că procesul efectiv de lucru al unei cărți este aproape necunoscut pentru mulți cititori. Adică majoritatea știu că o carte este cumpărată, apoi tradusă și apoi publicată, dar cam atât. Și eu știam cam tot atâtea când m-am angajat, dar am învățat repede că sunt mult mai multe etape de urmat. De exemplu, prima carte pe care am ales-o pentru Nemi, la scurt timp după angajare, a fost Un băiat numit Crăciun, de Matt Haig, pentru care am semnat contractul la începutul toamnei și credeam că poate fi gata de vânzare la mijlocul lui noiembrie la Gaudeamus. Ei bine, nu. În cazuri excepționale poți lucra o carte în două luni, dar este un efort intens și există riscul să faci greșeli. Timpul de lucru optim pentru o carte e undeva între 6 luni și 1 an, dar există cărți la care poți munci mai mult de atât. Dar să le luăm pe rând. 

 

Selecția 

 

Prima etapă este, evident, alegerea cărții. De asta se ocupă, în primă instanță, directorul editorial, coordonatorul unei colecții sau redactorul-șef. Astea sunt denumiri diferite pentru ceea ce în engleză se cheamă editorul cărții. Editorii sunt cei care primesc și analizează cataloagele editurilor și ale agențiilor, primesc mailuri cu propuneri de manuscrise, citesc rapoartele scout-ului (imediat explic), fac cercetare pe un anumit subiect și cer cărți pe care și le doresc în colecțiile pe care le coordonează și cei care, nu în ultimul rând, participă la târgurile de carte unde se pun la curent cu cele mai noi apariții și cu tendințele de pe piață. În această muncă, editorul este ajutat de colegii de la Copyright care țin legătura cu agenții și intermediază vânzările și cererile de manuscrise. 

Ca editor cărțile ajung la tine prin mai multe căi: în primul rând, editurile străine și agențiile de carte îți trimit mailuri în care îți prezintă cataloagele lor de vânzare sau mailuri dedicate unor titluri anume. Cataloagele se trimit intensiv în perioadele în care au loc cele mai importante târguri de carte: Frankfurt (cel mai mare târg de profil și cel mai vechi), Paris, Londra sau Bologna. Pe tot parcursul anului, agenții de vânzări din edituri și agenții literari trimit mailuri cu propuneri de manuscrise, aflate în diferite faze de editare: uneori poți primi doar ideea unui manuscris, alteori o propunere care poate avea de la câteva pagini la câteva zeci, alteori un prim draft de manuscris sau manuscrisul complet, când e gata. Cel mai bine e să cumperi cartea într-unul dintre stadiile mai puțin avansate pentru că ai șansa să o poți cumpăra fără să ajungi la licitație cu alte edituri (dar nu întotdeauna), și, în cazul unui titlu-locomotivă, în care se investește mult, poți scoate cartea în același timp cu alte lansări internaționale, ceea ce e de mare ajutor.  

Editurile pot vinde singure titlurile din portofoliu prin intermediul propriilor agenți interni sau o pot face prin intermedierea unei agenții literare (care primește, evident, un comision), și care se angajează să vândă drepturile de publicare în țările cu care colaborează. Cele mai mari agenții literare românești sunt Simona Kessler International Copyright Agency, Livia Stoia Literary Agency & Ilustrata Agency și Marilena Iovu Literary Agency, însă editurile de la noi colaborează și cu alte agenții internaționale, fiecare reprezentând anumite edituri (care nu se pot regăsi în mai multe portofolii).

Pe lângă agenții de vânzări ai editurilor și agenții literari mai există așa numitele agenții de scout care fac o muncă un pic mai complexă, și anume de a fi la curent cu cele mai noi știri din lumea editorială, de a găsi și citi cele mai interesante manuscrise și de a face rapoarte persoalizate editurilor cu care lucrează. Spre deosebire de agențiile literare care trimit manuscrisele tuturor editurilor cu care lucrează, agenții scout colaborează cu o singură editură din fiecare țară. Este o muncă incitantă și intensă, trebuie să ai grijă să nu-ți scape nici o informație de pe nici un canal, să ai legături prin toate editurile și să ai antenele ridicate pentru a prinde toate zvonurile, să participi la toate târgurile de carte și să citești foarte repede tot ce apare pentru a-ți informa clienții. E o muncă provocatoare, dar și foarte obositoare pentru că ajungi să nu mai poți citi de plăcere, ci doar pentru muncă. Asta apropo de cititorii care-și închipuie că să lucrezi în lumea editorială înseamnă că stai toată ziua și citești. Da, înseamnă și asta, doar că nu citești mereu de plăcere. Ajungem și acolo.  

Dincolo de această comunicare pe mail, mai este și interacțiunea directă de la târgurile internaționale de carte unde nu mergi să te plimbi printre standuri și să răsfoiești cărțile cum facem la Bookfest sau Gaudeamus, ci ca să ai întâlniri de afaceri. Participarea la târgurile de carte este o alergătură continuă, de dimineață până noaptea, cu întâlniri din jumătate în jumătate de oră (uneori negociezi să termini mai repede ca să ai timp și de mers la toaletă sau să mănânci repede un sandwich), cu schimburi de cărți de vizită și politețuri, cu prezentări ale ofertei editoriale, dar și cu petreceri și cine protocolare seara (la care te duci pentru networking, chiar dacă ești atât de obosit că nu mai ți-e foame și abia îți mai simți picioarele). Dincolo de oboseală, există și părți foarte frumoase la aceste târguri: ai ocazia să întâlnești autorii pe care-i publici, ceea ce e foarte plăcut (autorii străini sunt de o politețe desăvârșită și de fiecare dată pare că ei îți sunt ție recunoscători că ai venit să-i cunoști), cunoști colegi din alte edituri și poți afla tot felul de secrete și bârfe, și ajungi totuși să te și plimbi printre rafturile cu cărți și să le admiri (iar la Frankfurt există o hală întreagă dedicată papetăriei, care este raiul agendelor și al tote bag-urilor și creioanelor, locul meu preferat dintre toate). 

E nevoie de o foarte bună organizare ca să pui ordine în fluxul imens și constant de informații pe care le primești pe toate canalele. Exceluri, foldere cu informații și cu mailuri, agende, calendare, notițe, pare că nicodată nu ai destule mijloace pentru o cât mai bună planificare. Eu nu pot renunța la agende și la scrisul de mână, așa că am un teanc în dreapta laptopului pe care le folosesc cu diferite scopuri. Din fericire, vizitele prin librării și pe la târguri m-au asigurat cu stocuri de agende, carnete, post-it-uri și foi de notițe pentru ani buni de acum înainte. 

Toate astea sunt valabile pentru cărțile ale căror drepturi le cumperi în alte limbi și trebuie traduse în română. În cazul autorilor români e oarecum mai simplu, există două feluri prin care poți alege să publici o carte: poți primi pe adresa editurii o propunere de manuscris pe care o analizezi și vezi dacă îți place (încă nu e o practică obișnuită ca autorii români să fie reprezentați de agenți) sau poți iniția tu ca editor acest proces și poți propune unui anumit autor să scrie o carte pentru editura/colecția ta. De exemplu, ca editor la Nemi eu am fost cea care a inițiat colaborarea atât cu Adrian Șonka pentru cărțile de astronomie care îi apar la Nemira (l-am văzut la un curs la Fundația Calea Victoriei și mi s-a părut super potrivit pentru asta), cât și pe cea cu Simona Antonescu pentru seria „Istoria povestită copiilor” (o știam pe Simona din cărțile pentru adulți scrise la Polirom și mi se părea că e nevoie de o astfel de serie de romane pentru copii). 

Orice carte, că e tradusă sau scrisă de un autor român, este un pariu asumat de editor. Nu există garanții că va fi cu siguranță un bestseller, poți doar să faci tot ce poți ca ea să fie pe placul publicului și să se vândă. Ne ghidăm cu toții după experiență și după intuiție. E nevoie de ambele în meseria asta. 

 

Cumpărarea 

 

Buun, după ce vezi sute de manuscrise și de mailuri și de cataloage alegi un titlu care-ți place și ți se pare potrivit colecției pe care o coordonezi și, mai întâi, îl prezinți în ședințele editoriale care au un tipic pentru fiecare editură în parte. De obicei, la ele participă și alți editori, alături de colegi din departamentele de Marketing, Promovare sau Vânzări, dar și managerul general, iar hotărârea se face de comun acord. Dacă totul e ok și se ajunge la un consens, se face o ofertă pentru tiltlul respectiv (pornind de la 1 000-2 000 de euro sau dolari, în funcție de țară), ofertă care este trimisă agentului sau editurii. Dacă ești singura editură care face ofertă, poți cumpăra fără probleme. Dacă mai sunt și altele interesate se ajunge la licitație și prețul, evident, urcă.

În România licitațiile nu urcă foarte mult (sunt de ordinul miilor de euro sau de dolari, deși în ultimul an au început să crească și s-a ajuns chiar la peste 20 000 de euro, ceea ce pentru piața noastră este foarte mult; pe piețele internaționale se ajunge și la cifre cu șase sau șapte zerouri pentru oferte, dar și vânzările sunt la fel de mari). O licitație poate avea mai multe runde (de obicei anunțate încă de la început) sau poate avea o singură rundă și, în cazul în care sunt mai multe oferte asemănătoare, agentul poate cere „best and last offer”, menționând care este minimul de la care se pleacă. Pentru a fi mai convingători, editorii pot trimite și scrisori agenților sau autorilor în care să le spună de ce își doresc un anumit titlu sau pot fi trimise planuri de promovare în avans, tot în efortul de a fi mai persuasivi. 

Această etapă este intermediată de departamentul de Copyright care este cel care ține legătura cu editurile și agențiile. În cele din urmă, după ce oferta este acceptată, se semnează un contract, se plătește avansul și, la perioade regulate, după apariția cărții, se trimit rapoarte de vânzări și se plătesc roialitățile (adică procentul cuvenit autorului și editurii). Așadar, editura nu doar plătește o anumită sumă pentru o carte la cumpărare, ci, atâta timp cât acea carte este în vânzare, pentru ea se plătesc constant sume către cei de la care au fost cumpărate drepturile. Cred că acest cost este unul dintre cele care nu sunt cunoscute de cititori (mai sunt și altele). 

 

Lucrul 

 

Prima fază a lucrului la o carte străină cumpărată este datul în traducere. În mod ideal, fiecare editor are traducătorii săi preferați cu care lucrează, cărora le cunoaște calitățile și defectele și pe care îi alege în funcție de preferințele lor și de specificul cărții. Din păcate, nu ai cum să lucrezi așa mereu, uneori te mulțumești cu cine e liber, mai ales când ai o carte care trebuie să apară repede. Predarea traducerii se face în funcție de lungimea cărții, de limba în care e scrisă, de cât de dificilă este, de felul în care traducătorul poate lucra la ea (există traducători de meserie care doar asta fac și care pot lucra toată ziua la o carte, dar și traducători pentru care traducerea este o muncă suplimentară, făcută seara sau în weekend, și atunci durează mai mult). În mod normal, orice traducător ar trebui să treacă de două ori printr-o carte, o dată ca s-o traducă efectiv, și a doua oară ca s-o revadă și să unifice conținutul. Tot în grija traducătorului ar trebui să intre și punerea notelor de subsol sau a citatelor.  

După traducere urmează redactarea, una dintre cele mai puține și apreciate munci editoriale. E o vorbă celebră în lumea editorială, și anume că dacă o carte este foarte bine tradusă, traducătorul primește toate laudele, iar dacă este prost tradusă, redactorul primește toate criticile. Și chiar așa se întâmplă. Redactorul este cel care urmărește rând cu rând în paralel atât textul original, cât și cel tradus și are grijă să nu existe scăpări și greșeli. Este o muncă migăloasă și dificilă, pentru care ai nevoie de multă răbdare și pe care n-o poți face decât dacă îți place cu adevărat (și ajungi să-ți placă, uneori chiar într-un mod ușor sadic). Nu este redactare cea care urmărește doar textul în română, pentru că, deși un text poate părea corect și să sune bine în română, el poate să nu respecte originalul. De asta redactarea merge cu ambele texte în paralel. Nu există traducere impecabilă, la un text de câteva mii sau zeci de mii de caractere e imposibil să nu-ți scape ceva, iar un traducător bun apreciază munca unui redactor care vine după el. Sunt multe cupluri de traducători-redactori care lucrează numai împreună, care se consultă pe parcursul lucrului la o carte și așa e cel mai bine, doar că nu se poate tot timpul.

Redactorul corectează acolo unde sunt greșeli de traducere, unde sunt omisiuni, acolo unde traducătorul nu a ales poate cea mai fericită traducere a unui cuvânt, acolo unde din grabă a făcut calcuri (adică a tradus mot-à-mot din limba originală fără să adapteze la specificul limbii române, de exemplu, cum ai traduce expresia englezească „it doesn't make sense” cu „nu face sens”, în loc de „nu are sens”, așa cum se spune în română), poate pune note de subsol dacă consideră că e nevoie, și este primul din editură care dă o formă cât de cât închegată și unitară cărții. Pentru o cât mai mare corectitudine se poate opta și pentru o a doua redactare care să vină după prima, ceea ce, evident, mărește timpul de lucru și costul final al cărții. 

După redactare, urmează corectura care este la fel de necesară, întrucât și redactorului îi pot scăpa cuvinte greșite, virgule, typo-uri etc. Unul dintre lucrurile cele mai frustrante atunci când lucrezi un text este că te obișnuiești cu el și, oricât de atent ai citi și reciti, nu mai vezi greșelile. De asta e nevoie ca un text să treacă pe sub mai multe perechi de ochi, pentru a preveni aceste greșeli. Când citești ca traducător, redactor sau corector, nu citești așa cum o face un cititor. E o lectură diferită pentru că, din start, tu cauți ceva anume în text și acel ceva nu are legătură cu cititul de plăcere. Corectorul citește doar textul în română, eventual poate semnala atunci când ceva i se pare că sună aiurea și ar trebui verificat originalul, și trebuie să intervină doar pe greșeli tehnice cum ar fi dezacorduri gramaticale, cuvinte greșite, litere lipsă, virgule etc.

Corectura se poate face și înainte și după paginare (traducătorul și redactorul lucrează textul într-un document word, dar forma finală a textului este dată în InDesign și apoi verificarea este continuată într-un document pdf sau print după pdf). Dacă se face după paginare, atunci corectorul urmărește și cum sunt aranjate numerele de pagină (coloncifră), titlurile capitolelor sau tiltul cărții scris în partea de sus a paginii (colontitlu), aranjarea capitolelor (de exemplu, o regulă de paginare este că un capitol nu trebuie să se termine având pagina din dreapta goală), cuprinsul, pagina tehnică, pagina de titlu. Sunt tot felul de reguli de paginare la care, treptat, s-a renunțat pentru că ritmul de apariție al cărților este foarte intens și s-a constatat și că cititorii nu le văd drept greșeli. De exemplu, un rând nu trebuie să se termine doar cu un cuvânt (ar trebui să aibă minim trei cuvinte), un capitol nu trebuie să se termine doar cu un rând sau două pe o pagină nouă (ar trebui minim trei), nu trebuie să ai cuvinte identice, unele sub altele, la capete de rând, nu trebuie să ai numele de persoane despărțite pe două rânduri sau, și mai rău, despărțite pe două pagini. Din experiența mea, astea sunt detalii deranjante doar pentru cunoscători și, întrucât sunt extrem de migăloase, editurile au început să renunțe la multe dintre ele.  

Corectura nu e ultimul stadiu al lucrului al cărții în Redacție, după prima corectură ori se mai face o verificare de către redactorul cărții după paginare, ori mai urmează o lectură a altcuiva. Pentru această lectură finală există denumirea de „cap limpede”, adică cineva care nu a mai văzut textul în nici o formă anterioară, care-l citește la prima mână și care vede greșelile care le-au scăpat celorlalți. Această lectură poate fi și revizia coordonatorului colecției sau a redactorului-șef și se face după paginare, adică în forma pe care o va avea cartea la tipar. Redactarea și corectura se pot face înainte de paginare, dar revizia finală trebuie făcută întotdeauna după paginare. BT-ul pentru tipar este dat de această ultimă persoană care a făcut verificarea (fie că e redactor-șef, coordonator sau director editorial). 

Etapa ultimă a verificării se făcea, de obicei, pe o versiune tipărită pentru că așa ai o imagine a textului apropiată de forma sa finală, cea de carte. De când lucrăm (mai mult) de acasă se face tot în formatul pdf pe calculator, însă este extrem de obositor pentru ochi pentru că, cum v-am zis mai sus, nu citești de plăcere atunci când lucrezi o carte, citești mult mai atent și având în minte mai multe lucruri care trebuie verificate. Tocmai pentru confortul ochilor, eu am ales să fac lectura asta pe un ereader care imită cititul pe hârtie și pe care fac notițe, se cheamă reMarkable și, pentru munca asta, e ideal. Pe lângă reMarkable, când citesc o carte pentru redactare sau revizie finală folosesc și iPadul (unde urmăresc textul original atunci când mi se pare că ceva nu sună bine), laptoul (pentru a verifica diferite date și informații, un dicționar străin (englez, de cele mai multe ori), DEX-ul și DOOM-ul, dar și alte dicționare de specialitate precum cel de Sinonime sau Dicționarul Normativ al Limbii Române. Mai am și un carnețel sau diferite fișe pe care notez chestiunile la care vreau să revin sau pentru care mă consult cu alți colegi din redacție atunci când simt nevoia.Cam ăsta e kit-ul minimal. În funcție de volum, se mai pot adăuga și alte cărți de diferite specialități pe birou. Una dintre cele mai provocatoare revizii este acum cea la Istoria lecturii a lui Alberto Manguel, o carte pe care am iubit-o ca cititor și o iubesc și mai mult acum ca editor, și care mi-a umplut biroul cu alte grămezi de cărți. 

Mai poate exista și un alt tip de lectură, mai ales la cărțile de nonficțiune, și anume o lectură a unui referent. Referentul este un om de știință care citește cartea (de preferat după traducere ca să găsească greșelile la primă mână) și care are grijă ca termenii de specialitate să fie corect folosiți. Pentru cărțile de știință o astfel de lectură este extrem de necesară pentru că certifică acuratețea textului. 

Așadar, traducător, redactor (unul sau doi), corector (unul sau doi), editor/redactor-șef și, la nevoie, referent. Și să nu uităm de autor, de la care a luat naștere textul. Cu toții citesc și lucrează într-un mod specific textul înainte ca acesta să ajungă la cititor. Sunt nenumărate metamorfoze ale textului înainte ca acesta să ajungă la forma finală de carte. 

 

Producția 

 

Prima fază a producției cărții este paginarea care se face în departamentul de DTP sau tehnoredactare. Sunt mulți oameni care au impresia că orice text word este o carte, însă lucrurile nu sunt niciodată așa de simple. Paginatorul primește un text în format word pe care-l prelucrează într-un program de specialitate (de obicei, InDesign) și pe care-l transformă în fișier pentru tipar. Ce e diferit  în forma textului de la word la InDesign? Păi, în afară de conținut, totul. Fiecare carte are o machetă anume care cuprinde: font de text (plus font de capitole, de note de subsol, de cuprins, de titlu, de colontitlu etc.), dimensiune (13x20, 14x21, 16x24 cm etc. la care se adaugă marginile de tăiere pentru tipar), oglindă (adică marginile albe care încadrează rândurile sus, jos, stânga, dreapta), interline-ul (spațierea rândurilor, care este extrem de importantă), aranjarea capitolelor, poziționarea și forma colontitlului și a coloncifrei. La asta se adaugă pagina de titlu (numită și pagină de gardă și care trebuie să reproducă scrisul și poziția titlului și a numelui autorului de pe coperta 1), cuprinsul, pagina tehnică (cea care conține căsuța CIP cu ISBN-ul și numele câtorva dintre cei care au lucrat la carte, titlul original etc.). Faza asta e făcută înainte sau după corectură și înainte de revizia finală a textului, adică paginatorul mai poate primi și corecturi pe care să le introducă în text ulterior. 

A doua fază a producției este pregătirea cărții pentru tipar, adică alegerea hârtiei potrivite pentru interior și copertă (în general, ca și macheta, sunt alese o dată și apoi reproduse la fiecare carte din colecție), și pregătirea fișierelor pentru tipar (adică cu margini de tăiere - bleed -, între 2-5 mm). Coperta are, de obicei, nevoie de mai multă atenție, uneori e nevoie de lac selectiv sau de tot felul de efecte speciale și pentru asta se fac fișiere separate, sau se poate alege o culoare specială pentru copertă și atunci trebuie să trimiți nuanța exactă la tipar. De asemenea, trebuie avut în vedere că la tipar culorile ies mereu mai întunecate decât se văd pe ecran, trebuie să ai grijă la suprapunerea culorilor și la suprapunerea perfectă a lacului selectiv peste detaliile pe care le dorești evidențiate. Asta e o treabă pe care o face tot DTP-istul, o puteți găsi în pagina tehnică semnalată ca „pre-press”. Coperta în sine e realizată de designerul grafic (sau poate fi cumpărată cea originală) în colaborare cu directorul editorial sau editorul. De cele mai multe ori, coperta trebuie aprobată și de autor sau de agenția/editura care îl reprezintă. 

În fine, de trimiterea efectivă în tipar se ocupă directorul de Producție, care comunică detaliile legate de tipul hârtiei, tipul copertei, numărul final de pagini, tirajul etc. Totodată, el (sau ea, mă rog) e cel care dă bun de distribuție pe o carte (adică primește un exemplar random dintr-un palet și verifică să fie totul în ordine). Uneori e nevoie ca pentru o carte anumită să se dea BT în tipar (atunci când sunt volume mai pretențioase, ilustrate, cu o hârtie specială etc.). Asta o poate face directorul de producție sau tehnicianul DTP. 

 

Tirajul

 

Tirajul unei cărți este stabilit în funcție de o grămadă de costuri care trebuie să acopere toate cheltuielile cu cartea. De la rabatul pentru librării (partea cea mai considerabilă a prețului unei cărți, situată undeva între 30-50% din prețul de vânzare), costurile de tipar (prețul per exemplar scade invers proporțional cu numărul de exemplare din tiraj: primești un preț mai mic dacă faci un tiraj mai mare și un preț mai mare dacă faci un tiraj mai mic), copyrightul, cheltuielile cu lucrul efectiv la carte (traducere, redactare, corectură, designul copertei etc.), plus cheltuielile salariale ale editurii. Totul trebuie acoperit din prețul fiecărei cărți. La noi tirajul mediu pentru o carte tradusă este acum undeva la 2 000-3 000 de exemplare (a crescut puțin în ultimii ani), iar pentru o carte a unui autor român între 500-1 000 de exemplare. În comparație cu alte piețe internaționale (chiar și est-europene) este foarte mic.

Apropo de tiraje, îmi amintesc o discuție avută cu un alt editor la Târgul de Carte de la Frankfurt, nu mai țin minte ce editură reprezenta, dar era o editură franceză, și care, prezentându-mi o carte pe care și-o doreau a fi titlu-locomotivă pentru anul următor mi-a zis, într-o doară, că s-a făcut deja un tiraj de probă de 40 000 de exemplare pentru membrii clubului lor de carte. 40 000 de exemplare prin care își doreau doar să testeze piața și să vadă dacă acel titlu avea potențialul de a vinde câteva sute de mii, eventual milioane de exemplare. La noi sunt cărți considerate bestseller și care nu se apropie nici pe departe de numărul ăsta de exemplare făcute ca „tiraj de probă”.

De obicei, tirajele sunt stabilite de departamentele de Vânzări și Marketing pentru că ei sunt cei care manevrează cifrele. Sunt două viziuni diferite în edituri, cea a editorilor, în general, oameni de litere, filologi, oameni pentru care primează conținutul și care își doresc să editeze cărți frumoase și cu conținut interesant și valoros, și cea a directorilor și agenților de vânzare care urmăresc cu precădere cifrele de vânzare și costurile. De cele mai multe ori, cele două viziuni nu coincid. Realitatea este că există un mare defazaj între vânzările unui titlu comercial, cu un conținut slab, dar atractiv, și vânzările pe care le are o carte valoroasă din punct de vedere literar. Nu ai cum s-o dai cotită aici pentru că e domeniul în care cifrele vorbesc. De multe ori există o diferență între ce publici ca să vinzi și ce ai vrea să publici pentru că îți place. Ca să publici ce-ți place, trebuie să publici și ca să vinzi. E o lecție pe care cu toții o învățăm cu greu, în principal datorită formației noastre de oameni cu nasul în cărți și capul în nori. Eu nu mi-am dat seama cât sunt de meschine cifrele de vânzări de la noi până nu am început să lucrez în domeniu și să le văd. Îmi făcusem bula mea de oameni care citesc și aveam impresia că toată lumea citește, dar nu e așa. Se întâmplă să muncești și câte doi ani la o carte, și tu și alții din echipă, și când vezi, după primul an de vânzări, că s-au vândut doar câteva sute de exemplare (uneori nici atât) îți cam vine să-ți iei câmpii.

E aici o discuție legată de educație, sărăcie, analfabetism funcțional, corupție, dezinteres politic, dar, comparativ cu alte țări, în România chiar se cumpără foarte puține cărți și pentru asta nu sunt de învinovățit (doar) editurile. Cele mai multe chiar fac eforturi de promovare, însă editorialul este un domeniu de afaceri diferit de altele și nu poți să spui că „ok, dar cerealele cum se vând și cărțile, nu?” pentru că nu pot fi comparate. E la mijloc o educație, de fapt, o lipsă a ei, care schimbă tot. Și discuția nu se referă nici la faptul că una e mâncarea și alta e cultura. Într-o societate funcțională sunt ambele vitale, nu este una esențială (mâncarea) și alta opțională (cultura). Ca oameni suntem, prin firea noastră, natură și cultură deopotrivă, așa că avem nevoie și de mâncare și de educație. E pe Netflix un documentar revelator din punctul ăsta de vedere, se cheamă Fiicele destinului, și care prezintă inițiativa unui om de afaceri de a ajuta copii din comunități sărace indiene oferindu-le nu doar mâncare, ci și acces la educație în ideea că, la maturitate, acei copiii se vor întoarce și-și vor ajuta comunitatea, lucru care chiar se întâmplă. Așadar, pentru o viață mai bună e nevoie să satisfaci și nevoile biologice, dar și cele culturale pentru că ambele sunt esențiale. Nu poți să speri la o societate civilizată și funcțională făcând mereu rabat de la cultură.

M-am ambalat nițel, scuze, trecem mai departe.

 

Promovarea 

 

În paralel cu lucrul și producția la carte se lucrează deja la promovarea ei, departamentul de Promovare și Marketing elaborează strategii încă din momentul în care o carte a fost achiziționată. Strategiile astea presupun: comunicare online și offline, imagine, campanii (campaniile de promo sunt diferite de cele de marketing, promovarea urmărește să facă cunoscută o carte, pe când marketingul urmărește s-o vândă), tipuri de colaboratori implicați, stabilirea publicului țintă, newslettere dedicate etc. Se pot face campanii de teasing, se poate alege lansarea cărții concomitent cu cea internațională (mai ales la titlurile-vedetă pentru care se face lansare simultan în mai multe teritorii), se pot face campanii specifice în funcție de conținutul cărții sau campanii de rutină care cuprind doar un comunicat de presă și trimiterea unor exemplare colaboratorilor. Munca departamentului de Promovare e legată direct de cea a departamentului de Design, cei care realizează identitatea vizuală a produsului prin bannere dedicate pentru social media, newslettere, afișe etc. 

 

Vânzarea

 

Departamentul de Vânzări este cel care ține efectiv legătura cu consumatorii și partenerii de vânzare (librăriile, în special), urmărește expunerea cărții în librării și pe site-urile partenere, prezintă cartea și încearcă s-o facă interesantă pentru librari pentru ca aceștia, la rândul lor, s-o prezinte cititorilor, face campanii de oferte și reduceri și, nu în ultimul rând, cel care are parte de feedback direct atât din partea librarilor, cât și a consumatorilor. Uneori acest feedback ajunge și la departamentul de Promovare, prin canalele de social media. Să tipărești o carte și s-o trimiți în librărie nu e suficient pentru a o vinde. Departamentul de Vânzări trebuie să informeze partenerii (fie că o fac direct, fie prin mailuri, fie prin cataloage de prezentare) de specificul cărților pe care le distribuie pentru că doar așa și aceștia le pot recomanda mai departe cititorilor interesați. Tot aici sunt implicați și colegii de la depozit, cei care au în grijă întreg fluxul de intrări și ieșiri, o activitate care presupune o logistică foarte bine pusă la punct. 

 

Restul echipei 

 

Pe lângă toate aceste departamente pe care le-am enumerat, mai trebuie numite câteva fără de care activitatea într-o editură nu s-ar putea desfășura: Contabilitatea și Financiarul, Resursele Umane, Logistica. Activitatea fiecăruia dintre aceștia se reflectă în prețul de vânzare a cărții. Editurile sunt un tip aparte de afacere, destul de complicat și nu e ușor să le conduci și să le înțelegi logica. De exemplu, cărțile sunt trimise în librării pentru a fi vândute, însă librăriile plătesc facturile undeva între 3 și 6 luni, timp în care trebuie plătit tiparul, colaboratorii, drepturile și angajații. Sunt perioade în care câștigurile sunt directe și mai mare, cum ar fi târgurile de carte sau evenimentele promoționale de tip Black Friday făcute pe site-ul propriu, dar și perioade în care încasările sunt scăzute și trebuie să ai grijă să nu rămâi descoperit.

 

That's All Folks

 

Cam despre asta este vorba, dragi tovarăși. Deși articolul e lung, este, evident, o prezentare pe scurt. Unul dintre primele lucruri pe care le înveți ca editor este răbdarea, întrucât lucrul la o carte este un proces îndelungat cu multe etape și metamorfoze. După șase ani, deja nu mai mi se pare mult când reușesc să cumpăr o carte care mi-a plăcut mult și știu că trebuie să aștept un an ca să ajungă și la cititori. Etapele cele mai îndelungate în producția unei cărți sunt cele care se desfășoară în redacție (de la selecție până la paginare). Odată ce cartea a plecat din redacție, procesul se accelerează și timpul în care va ajunge la cititor se scurtează. Este o muncă frumoasă, într-adevăr, și pe care ajungi s-o iubești în ciuda tuturor greutăților. 

Am încercat să vă prezint principalele etape de lucru ale unei cărți. Sunt câteva linii generale, în funcție de carte și de editură acestea se pot schimba, pot fi diferite, nu există un ghid complet al felului în care poate fi condusă o editură sau lucrată o carte. Este o muncă de echipă, dar și una solitară, așa că fiecare editor are metodele și obișnuințele lui (ca să nu zicem hachițe). Și, din păcate, nu este o meserie pe care o poți învăța în școli, ci mai degrabă prin practică. Din 2012 există la Facultatea de Litere din București un master intitlat „Teoria și practica editării”, dar nu știu câte dintre cursuri sunt ținute de profesori universitare și câte de editori, și nici nu am cunoscut pe nimeni care să fi absolvit acest program de studii. 

Am scris articolul pentru că am constatat că există un interes tot mai accentuat al cititorilor pentru „bucătăria” editorială și sper să fie o bună introducere. În funcție și de întrebările și interesele voastre după ce citiți, mai pot dezvolta în articole viitoare și alte subiecte. De asemenea, vă invit să urmăriți o discuție recentă organizată de Editura Humanitas despre viața cărților la care au fost invitați mai mulți participanți activi la piața de carte din România: Discuție despre viața cărților: de la manuscris la distribuție. Și, dacă interesul persistă, vă recomand să urmăriți online și pe pagina de Facebook site-ul Book Industry unde veți găsi articole și interviuri cu oamenii din lumea editorială (de la autori și ilustratori, la traducători și redactori, până la editori și agenți literari). 

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

Siri Hustvedt, „On Reading”

Un scurt eseu despre citit și despre cum actul de a citi se îmbină, într-un mod intim, cu viața noastră. Reading is my super-power, iar Siri Hustvedt e, ca de obicei, genială.

Scriitorul și cititorul, despre „Tony & Susan”, de Austin Wright

Despre „Tony & Susan”, de Austin Wright și jocurile intertextuale între scriitor și cititor.

„Scriitori și cititori”

O discuție despre scriitori și cititori, despre literatură și menirea ei, pornită de la romanul „Prietenul”, de Sigrid Nunez.

3 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu


  1. elena mirela 28-08-2021 16:02

    Multumesc pentru articol! Foarte bune informatiile oferite!

    Raspunde
  2. Ana 19-08-2021 10:58

    In calitate de cunoscator al lumii editoriale romanesti, care crezi ca sunt sansele ca un scriitor roman sa publice in regim independent si sa reuseasca sa atraga atentie si sa vanda macar un numar de volume echivalent cu cel vandut de un autor roman la o editura consacrata? Sunt curioasa care e perspectiva ta asupra a ceea ce in afara se cheama self-publishing si care a luat un avant de destul de mare in U.S. si alte locuri. De asemenea, procentul pentru librarii pare exagerat. E la fel si in alte tari?Multumiri pentru acest articol foarte interesant.

    Raspunde
  3. Laura Câlțea 20-08-2021 11:56

    Asta depinde de scriitor și, mai ales, de două lucruri: cât de bună e cartea și cât de mult se implică scriitorul în promovarea ei. Se practică și la noi self-publishing-ul de ani buni, sunt scriitori care au vândut astfel chiar mai mult decât autorii „consacrați”, dar și scriitori care stau cu tirajul în casă. Nu știu cifre referitoare la rabatul pentru librării din afară, dar tind să cred că minim 30% din preț e peste tot. Pentru că și librăria e o afacere în sine, cu angajați de plătit, chirie, utilități etc. Rabatul ăsta se practică în orice afacere care trimite cărți spre vânzare la terți (și supermarketurile la fel funcționează). Mă bucur că ți-a fost util articolul :)