• „Winners are simply willing to do what losers won't” - („Million Dollar Baby”)

„Cazul scriitorului dispărut”, de Andrei Manolescu (fragment)

„Cazul scriitorului dispărut”, de Andrei Manolescu (fragment)

Dispariția inexplicabilă a unui scriitor devine obiectul investigației fostului său traducător și a unui detectiv, acum polițist pensionat. Cei doi vor încerca să afle ce s-a întâmplat cu bătrânul autor, despre a cărui moarte nimeni nu deține nici o informație – nici poliția, nici Uniunea Scriitorilor –, dar care ar trebui să aibă o vârstă neverosimilă, de 113 ani, dacă printr-o minune s-ar mai afla în viață. O intrigă complicată, plină de suspans, condimentată cu elemente de fantastic îl poartă pe cititor, într-un ritm alert, printr-un București eliadesc, misterios, către un deznodământ surprinzător, care deschide perspective neașteptate de interpretare a poveștii. Fals policier, Cazul scriitorului dispărut pune, la un nivel de profunzime, inclusiv problema raportării autorului la textul său, dar și a traducătorului la textul pe care-l traduce, cel din urmă nefiind întotdeauna onest și introducând deseori ceva din propria gândire în ceea ce ar trebui să fie transpunerea pură a textului altcuiva.

ANDREI MANOLESCU este redactor-șef adjunct la revista Dilema veche și a fost jurnalist la posturile de radio Europa Liberă și BBC. De-a lungul timpului a scris numeroase reportaje, a participat la emisiuni la RFI, Radio România Cultural sau TVR și a publicat articole într-o serie de ziare și reviste, printre care 22, Lettre Internationale, Evenimentul zilei, Curentul, Expres magazin sau Opinia studențească. La Dilema veche ține de 18 ani rubrica „Libertatea de impresie”, în care sunt povestite impresii despre întâmplări mai noi sau mai vechi ori despre evenimente din actualitatea curentă care au un anumit tâlc.

Autorul s-a născut la Câmpina, dar locuiește în București; a absolvit Facultatea de Geologie și Geofizică a Universității București și, după doi ani de profesie în geofizică, la începutul anilor ’90 a făcut pasul către jurnalism. Roman Cazul scriitorului dispărut (Humanitas, 2022) e un alt pas, către ficțiune.

 

Cazul scriitorului dispărut, de Andrei Manolescu (fragment)

 

„Un samsar de mașini”

 

Cum intră la Starbucks, traducătorul dădu cu ochii de Iorgu care venise mai devreme, după cum îi era obiceiul. Îi făcea cu mâna de o la masă aflată într-⁠un colț.

— Salut! Uite, eu mi-⁠am luat o limonadă și o brioșă d-⁠asta cu ciocolată, dar mi se pare prea sățioasă. Nici nu pot s-⁠o mănânc. Să știi că totul e cam scump aici, la ăștia. Parcă am fi la Londra, hm.

— Da, știu, răspunse Newcombe, așezându-⁠și pardesiul pe spătarul scaunului. Cum îl recunoaștem pe individ? Îl sunăm?

— Am vorbit deja cu el, trebuie să apară. Are, cică, o geacă roșie, părul alb și poartă ochelari. Până una, alta, să-⁠ți spun însă că m-⁠am interesat de prietenul tău… Goguloiu.

— Prietenul meu cu ranga, da.

— Polițiștii îl știu. E un cerșetor cunoscut în zonă. Așa cum bănuiam, nu-⁠i un tip periculos, dar se pare că de obicei se impune în fața „concurenței“ prin statura și înfățișarea sa. Poliția îl cam lasă în pace. N-⁠au ce-⁠i face. Dar, uite, cred că a venit omul nostru.

Pe ușă intrase un individ de talie medie, de vreo 50 și ceva de ani, cu părul aproape alb și creț. Purta ochelari heliomați cu rame subțiri metalice și o geacă de fâș de un roșu aprins. Genul taximetrist, după cum își zise traducătorul. Veni la masa lor și le întinse mâna amândurora cu o oarecare zgârcenie, de parcă dorea s-⁠o retragă cât mai rapid.

Mircea Dascălu sunt, să știți că n-⁠am mai avut niciodată de-⁠a face cu poliția, se grăbi cu introducerea.

— Nici nu e propriu să spunem că aveți de-⁠a face cu poliția, făcu Iorgu. După cum v-⁠am mai zis, e vorba de o simplă discuție, nu se întâmplă nimic altceva.

— Da, dar o discuție cu poliția, în condițiile în care eu n-⁠am făcut nimic.

Omul era puțin agitat, ochii îi jucau în spatele lentilelor.

— Nu e nevoie să vă scuzați atât. Noi știm ce ați făcut și ce n-⁠ați făcut, dar nu ne interesează deloc asta.

Traducătorul se amuză în sinea lui simțind că individul era parcă gata să-⁠și trădeze singur, de frică, toate păcatele pe care numai el le știa. Iar ultima frază a fostului comisar era clar menită să-⁠l sperie și mai tare. Îl percepu dintr-⁠odată pe Iorgu ca pe un păianjen care se pregătea să prindă o muscă. Se întrebă unde mai văzuse asta.

— Ați fost în Italia, domnule Dascălu, nu-⁠i așa? V-⁠ați întors. Cu ce vă ocupați acum?

— Presupun că dumneavoastră știți exact. Nu înțeleg de ce mă mai întrebați. Mă ocup cu vânzarea de mașini.

— Mașini second-⁠hand, da? Le duceți la târg?

— Da, domnule comisar, le aduc din Italia, că acolo mi-⁠am făcut niște relații. Fac și eu un ban cinstit, cum pot, ca tot omul.

— Cinstiiit, normal. Câți ani ați locuit în Dr. Turnescu?

— Păi, să mă gândesc. Câțiva ani. Dar de ce vă interesează asta?

— Ați stat cu chirie la domnul profesor Țestosu, sau Popescu, nu știu sub ce nume l-⁠ați cunoscut.

— Da. Mi-⁠era teamă că odată și odată voi ajunge iar la chiria aia nenorocită. E o chestie care o să mă urmărească mereu. Am plătit-⁠o cinstit, să știți, cât am putut. Apoi…

— Cinstiiit, făcu iar fostul comisar. Ascultă, domnule Dascălu, nu suntem de la Administrația Financiară, nu ne interesează că banii aceia nu erau înregistrați, că n-⁠aveați contract. Pe astea le știm, dar nu e treaba noastră. Ne interesează lucruri despre Alexandru Țestosu.

— Chiar, domnule?

Omul se mai lumină puțin.

— Păi și pe mine mă interesează, că la un moment dat n-⁠am mai știut nimic de el. O fi murit, nu?

— Cum și până când i-⁠ați plătit chirie?

— Of! Iar ajungem aici, nici nu știu ce să vă spun.

— Trebuie să ne spuneți adevărul, nimic mai mult.

— Păi, adevărul e că nu înțeleg ce legătură au amănuntele astea, de acum nu știu câți ani, cu domnul Țestosu.

— Atunci, să vorbim mai bine de ultimul Alfa Romeo pe care l-⁠ați vândut? Câți kilometri ziceați că avea la bord?

Omul se blocă. Îl privea fix pe Iorgu, cu buzele strânse.

— Dragă domnule Dascălu, își înmuie tonul fostul comisar, nu vreau să pierdem vremea inutil. I-⁠ați plătit o vreme chirie domnului Țestosu, da?

Urmărind tăcut acest joc, traducătorul simți din nou un déjà-vu. Felul în care Iorgu îl lua pe interlocutor îi era foarte familiar. Brusc își aduse aminte de unul dintre romanele polițiste ale lui Țestosu pe care le tradusese: Comisarul Iordache joacă la marț. Acolo, polițistul îl trata exact la fel pe un mic pungaș de la care dorea să scoată niște informații: trecea brusc de la amenințări mai mult sau mai puțin voalate la formulări calde, prietenești.

— Da, răspunse Dascălu oftând.

— Vă întâlneați cu el și-⁠i dădeați banii?

— Aaa, nu! Ne-⁠am întâlnit doar când am închiriat, la început, se întâmpla în 2002, că atunci ne-⁠am mutat în București. Dânsul era foarte bătrân. După aia am ținut legătura numai cu omul lui. Pe domnul profesor nu l-⁠am mai văzut niciodată.

— Și cine era omul ăsta al lui?

— Zicea că e avocatul domnului profesor, un tip care avea un defect de mers, îl chema Dorin Zamfir.

— Dorin Zamfir. Venea la dumneavoastră și lua banii?

— Da, venea la trei luni.

— Și pe domnul profesor Țestosu nu l-⁠ați mai văzut din 2002?

— Nu, niciodată!

— N-⁠ați avut nici un act referitor la chiria asta?

— Păi, de asta ar fi trebuit să se ocupe ei, pe mine de ce m-⁠ar fi interesat?

— Pentru că nu vă puteați înregistra cu domiciliul acolo, de exemplu.

— Nu, cel puțin o vreme, nu mi-⁠am făcut probleme. Chiria era mică și-⁠mi convenea, iar avocatul acela mi-⁠a spus că ei nu doresc să facem acte. Ce puteam eu să zic? Eu plăteam ce era de plătit. Mi-⁠aduc aminte că tot eu achitam și impozitul local, pe clădire și teren, asta făcea parte din înțelegere, ca să nu se mai deranjeze ei. Era pe numele Ion Popescu, dar eu mergeam anual și plăteam în numele lui. Treaba asta se scădea din chirie.

— Faptul că n-⁠ați făcut acte și n-⁠ați declarat un contract era mai degrabă vina proprietarului, asta înțeleg eu bine, dar dumneavoastră aveți ceva mai mult pe suflet în legătură cu chiria asta, nu-⁠i așa? Ia, spuneți.

Dascălu parcă se făcu mai mic, vârându-⁠și capul între umerii gecii sale roșii.

— Păi, domnule, la un moment dat, avocatul acela n-⁠a mai venit să ia chiria. Am așteptat o săptămână, două, am zis că a întârziat, că a uitat. Apoi, l-⁠am sunat și nu mi-⁠a răspuns. N-⁠a mai răspuns niciodată. A dispărut complet.

— Asta când era?

— Prin 2006.

— Și cu domnul Țestosu nu puteați lua legătura?

— Nu, nu mai știam nimic de el. Vă spun, cu dânsul am vorbit doar la început. Nici nu cred că am avut vreodată un telefon de-⁠al său și nici o adresă.

— Bun, și ce-⁠ați făcut?

— Păi, am stat așa, n-⁠am făcut nimic, n-⁠am știut ce să fac. Am plătit doar impozitul, ca să nu apară penalități. Am continuat să locuiesc acolo cu familia și am tot așteptat să vină cineva să ne spună că avem de plătit chiria atâta și atâta. Am stat cu sabia asta a lui Damucles deasupra capului, că mă gândeam că suma, datoria, se tot mărea. Și uite că acum a venit poliția.

— Nu, nu, n-⁠am venit să vă iau chiria, stați liniștit. Spuneți-⁠mi, se întâmpla să vă mai vină scrisori la acea adresă, pe numele domnului Țestosu?

— Se întâmpla uneori, da, mi-⁠aduc aminte. I le pasam domnului avocat când venea să ia chiria. Pe urmă, când n-⁠am mai dat de el, țin minte că i-⁠am spus poștașului că Alexandru Țestosu nu mai locuiește acolo, că adresa nu e bună. Și, de atunci, parcă n-⁠am mai primit scrisori.

— La un moment dat ați plecat de acolo, din casa aia.

— Da, în 2012. Mi s-⁠a ivit ocazia să merg să lucrez în Italia și am plecat cu ai mei. Am stat patru ani și ne-⁠am întors. Am pornit afacerea asta cu mașini.

— Dar n-⁠ați mai trecut prin Cotroceni, pe la casa aceea?

— Nu, n-⁠am mai vrut să avem de-⁠a face cu locul ăla.

— Și n-⁠ați spus nimănui ce s-⁠a întâmplat, ați sperat că n-⁠o să vă mai caute nimeni.

— Vă dați seama. Am tăcut, că n-⁠am vrut să răscolesc lucrurile, să apară cineva să-⁠mi spună că am de plătit chiria pe șase ani. Cred că oricine ar fi făcut la fel.

— Când ați plecat din casă cum ați procedat? V-⁠ați luat pur și simplu lucrurile și ați plecat? N-⁠ați spus la nimeni?

— Da, le-⁠am luat cu o furgonetă, că n-⁠aveam mobilă, doar lucrurile noastre, haine, obiecte personale, crătițile nevesti-⁠mii… Le-⁠am dus la un văr de-⁠al meu, la țară, și pe urmă am plecat la Padova.

— Și cine a bătut scânduri la ferestre?

— Eu le-⁠am bătut. M-⁠am gândit că nu e bine să rămână așa, cine știe pentru cât timp, că poate se sparg geamurile, că poate intră cineva. Mă simțeam oarecum răspunzător de felul cum las casa aia. Era acolo un individ care m-⁠a ajutat.

—  Goguloiu?

— Da, îl știți?

— Sigur. Șade tot în pivnița aia.

— Serios?

— Vecinii au știut că plecați, ce le-⁠ați spus?

— Păi doar cu unii dintre vecini vorbeam, cu familia Georgescu. Dar nu le-⁠am dat amănunte, le-⁠am zis că plecăm și gata.

— N-⁠ați vrut să afle nici ei că ați stat șase ani pe gratis.

— Sigur, vă dați seama…

— Ce-⁠ați făcut cu cheia de la casă?

— Hm! M-⁠am gândit mult ce să fac cu ea. Nevastă-⁠mea a zis s-⁠o lăsăm totuși vecinilor. Dar ce le-⁠am fi explicat, că nu mai dăm de proprietar? El era avocat, mi-⁠era cam frică de ce-⁠ar fi putut să zică.

— V-⁠ar fi putut indica vreo soluție legală prin care să plătiți totuși chiria din urmă, iar dumneavoastră nu voiați așa ceva.

— Da, așa este, cum spuneți. Iar lui Goguloiu nu-⁠i puteam da cheia, vă dați seama, că mi-⁠era să nu intre el înăuntru, să stea acolo, și cine știe ce mai ieșea.

— Știați că-⁠i fiul domnului Țestosu?

— Zău? Am auzit povestea asta, dar n-⁠am crezut. Chiar așa e?

— Nu știu, în fine, nu contează. Și ați pus cheia sub ghiveciul de lângă intrare.

Gâtul lui Dascălu intră din nou între gulerele gecii sale roșii.

— Da, văd că dumneavoastră știți totul. Nu am luat cheia cu mine pentru că nu voiam să mai fiu în nici un fel legat de casa aia. Poarta, în schimb, n-⁠am încuiat-⁠o, nici n-⁠aveam cheie, și oricum trebuia să poată intra Goguloiu. Am închis-⁠o doar cu cleanța.

Cleanța, accentuă traducătorul, care intervenea prima oară în discuție.

— Am închis-⁠o cu cleanța, da.

— Domnule Dascălu, dacă mai e nevoie, ținem legătura, zise Iorgu întinzându-⁠i mâna interlocutorului. Deocamdată ați scăpat de noi. Aveți însă grijă cu mașinile alea pe care le vindeți.

— Bineînțeles. Să trăiți!

Dascălu se retrase grijuliu și grăbit, temându-⁠se parcă să nu cumva să fie chemat înapoi. Rămași la masă, cei doi îl urmăriră cu privirea până ieși din cafenea cu capul între umeri și mâinile în buzunarele gecii lui roșii.

 

Cazul scriitorului dispărut, de Andrei Manolescu, Editura Humanitas, 2022, colecția „821.135.1 – Scriitori români contemporani”



Articole asemănătoare

Mihai Eminescu, „Sara pe deal” sau pastelul fără culoare

„Sara pe deal” este considerată din punct de vedere al genului literar o idilă cu note de pastel. Paradoxal pentru un pastel, în „Sara pe deal” nu apare nici o culoare. Lumina este cea care „pictează” formele lucrurilor, iar culorile sunt introduse în tablou de imaginația cititorului.

Concurs: câștigă un pachet cu 8 cărți din colecția „Biografii romanțate” [încheiat]

Editura Polirom a lansat în luna septembrie a anului 2019 colecția „Biografii romanțate”, un proiect editorial ce se adresează tuturor celor interesați de viețile marilor personalități culturale române.

Baletele rusești (II)

Ce aduceau nou Baletele Rusești? O nouă concepție asupra decorului teatral care câștiga în importanță, o imagine dinamică bazată pe o expresie unitară a mai multor factori componenți: costum, gest, muzică, culoare, un spectacol total în care „simfonia colorată” răspundea „simfoniei sonore”, și, nu în ultimul rând, o artă a bucuriei de a trăi.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu