Un fel de road movie

[Fragment din teza mea de doctorat susținută în 2012, A juca sau a fi jucat. Ingmar Bergman și jocul de șah cu moartea. (Argument. 4)]

Deci, un joc medieval de şah cu moartea şi „o combinaţie între episcopul şi cavalerul meu” şi ajungem în urmă cu 2,5 milioane de ani? Oricât ar părea de exagerat, cred că o astfel de abordare este posibilă, mai ales că Evul Mediu nu este punctul terminus al filmului.

Alegorie medievală, A şaptea pecete este în acelaşi timp un film despre omul modern, despre lipsa de sens a vieţii cu care se confruntă individul modern care a cunoscut ororile celor două războaie mondiale şi pare că trăieşte, la fel ca şi omul medieval, într-un timp al milenarismelor şi al apocalipsei (numai că acum poartă denumirea Război Rece, război nuclear, cursa înarmării, centrală atomică, bombă cu hidrogen, încălzire globală, epuizarea resurselor, suprapopularea planetei, războiul petrolului, ameninţarea teroristă).

Această interpretare la scară largă este susţinută şi de declaraţiile regizorului cu privire la intenţiile cu care a făcut filmul. În cartea sa de memorii Images, Bergman declară că, deşi iniţial a pornit de la un motiv medieval, dezvoltat de el şi într-o piesă de teatru anterioară – Pictură pe lemn –, filmul se îndepărtează de aceasta şi face mari salturi în timp, pe care şi le asumă, devenind un fel de road movie, ce călătoreşte fără constrângeri în timp şi spaţiu[1].

Omul în căutarea sensului vieţii, problema irezolvabilă a morţii, nevoia credinţei într-un salvator suprem, iubirea, arta, mântuirea, transcendentul, nevoia de comunicare, singurătatea – temele centrale ale filmului sunt, de fapt, constante universal umane. Personajele însele sunt astfel creionate, încât fiecare poate ilustra o anumită trăsătură umană (de aici şi asemănarea filmului cu o piesă moralizatoare medievală). Block reprezintă spiritul raţional, mereu iscoditor, mereu neliniştit, mereu nemulţumit, întotdeauna în căutarea altui răspuns. Scutierul său, Jöns, este scepticul prin excelenţă, omul absurd al secolului XX, personaj raisonneur, care „vrea doar să înveţe”, deşi „a auzit toate basmele”. Jof este artistul, vizionarul, cel care are acces la o altă realitate. Mia, soţia sa, este întruchiparea imaginii mamei, dar şi a femeii angelice romantice, anima înţelegătoare şi maternă. Celelalte personaje secundare întruchipează, pe rând, prostia şi gelozia (Plog), infidelitatea şi feminitatea seducătoare (Lisa), răbdarea şi fidelitatea (Karin), oportunismul (Raval), fanatismul (călugărul dominican) sau cabotinismul (Skat).

Petrecută pe parcursul unei singure zi (de dimineaţă până a doua zi în zori), de-a lungul unui drum cu multe popasuri, acţiunea filmului poate fi circumscrisă unui road movie atât la nivel formal, cât şi într-un plan mai vast ce priveşte aventura spirituală a Omului din toate timpurile. Privită din această perspectivă largă, fiinţa umană s-a aflat dintotdeauna într-o căutare perpetuă a ceea ce este.

Omul din toate timpurile a căutat răspunsuri la problema originii sale, a sensului vieţii sale pe pământ sau a misterului celeilalte lumi, cea de dincolo de pragul ultim al realităţii. Ca în celebrul tablou al lui Paul Gauguin, De unde venim? Cine suntem? Încotro ne îndreptăm?, unitatea genului uman se regăseşte în nevoia universală a Omului de a-şi găsi locul în univers. Ultimul reprezentant al speciei sale (de cel puţin 30.000 de ani), omul modern este dotat cu o conştiinţă reflexivă, ce este sursa angoasei sale existenţiale, dar şi, concomitent, originea şi preţul plătit pentru libertatea sa. Această libertate rezidă tocmai în faptul că, nemaifiind supus unui instinct al speciei, îşi poate alege singur menirea, nu este obligat să urmeze traseul părinţilor sau al înaintaşilor săi (cum este condiţionat orice alt animal). Gândirea reflexivă oferă însă doar posibilitatea de a alege, nu şi certitudinea celei mai bune alegeri. Alături de conştiinţa inevitabilităţii morţii, această incertitudine cu privire la propriile alegeri determină angoasa existenţială specifică omului.

Începută cu cercetările lui Freud de la finalul secolului XIX, analiza psihicului a revelat, în decursul secolului următor, un fapt cel puţin surprinzător (având în vedere schimbările tehnice şi mentale deopotrivă), şi anume atemporalitatea psihicului uman. Deşi omul modern trăieşte în cu totul alte condiţii decât strămoşul său homo sapiens sapiens, realitatea lui psihică (ca şi constituţia sa fizică) a rămas neschimbată. Omul secolului XX poate exprima mai bine propriile angoase existenţiale, poate câştiga teren în faţa propriei morţi, poate cuceri spaţiul extra-terestru şi poate coloniza alte planete, însă grijile sale cele mai profunde au rămas aceleaşi ca acum 30.000 de ani (sau mai mult): durerea provocată de conştiinţa morţii, dorinţa de a găsi un sens propriei vieţi şi lumii totodată, teama de necunoscut, precum şi teama de propria libertate de a alege (şi de consecinţele alegerilor sale).

Fiecare imagine are o semnificaţie aparte, are locul său propriu în geografia filmului, dar poate fi totodată interpretată şi singură. Simţul pictorial şi compoziţional al lui Bergman este vizibil în faptul că multe dintre aceste imagini au devenit adevărate icon-uri. Apariţia Morţii pe malul mării, Moartea şi Cavalerul în faţa tablei de şah sau dansul macabru din final – acestea sunt doar câteva dintre scenele din A şaptea pecete care au intrat în muzeul imaginar[2] al secolului XX. Integrată în scenariul filmului, imaginea poate reprezenta, în acelaşi timp, şi o poveste de sine stătătoare. Sub aparenţele unei alegorii medievale, Bergman spune însă povestea Omului, iar discursul prea direct, prea literar al cavalerului are menirea de a da glas lucrurilor esenţiale pe care omul modern nu mai vrea – sau uită – să le conştientizeze.

[1] Ingmar Bergman, Images: My Life in Film, traducere din limba suedeză de Marianne Ruuth, introducere de Woody Allen, New York, Arcade Publishing, 2007, p. 232: „In the end Wood Painting wasn’t of much use. The Seventh Seal took off in another direction; it became a kind of «road movie», travelling without constraint in time and space. It makes great big sweeps and takes full responsability for these sweeps”.

[2] După expresia lui André Malraux.