Am scris acest eseu în 2006 pentru un curs de la masteratul „Teoria și practica imaginii” din cadrul Centrului de Excelență în Studiul Imaginii. Fascinația mea pentru lup și avatarurile sale culturale începuse încă din timpul facultății (lucrarea de licență a avut chiar titlul „Omul-lup între mit și realitate”) și s-a dezvoltat apoi într-o temă care încă mă bântuie, cea a rătăcitorului, a proscrisului.
Acest eseu făcea parte, de fapt, dintr-un proiect mai amplu de cercetare şi care avea în vedere studierea mai multor categorii de marginali şi devianţi, de la proscrişi, la saltimbanci, cavaleri rătăcitori, bufoni, vrăjitori sau vîrcolaci și strigoi. Acum o vreme, am mai publicat pe blog un alt articol dedicat acestei teme, Oameni, lupi şi oameni-lupi în Grecia Antică.
Ca multe dintre lucrările scrise în timpul facultății, și aceasta păstrează grafia veche cu „î” la care încă nu renunțasem pe atunci. De asemenea, conform uzanțelor academice în vigoare acum aproape 20 de ani, citatele din alte limbi au fost transcrise doar în limba originală. Imaginea de cover de mai sus este reprezentarea unei lupoaice cu puii săi din Bestiarul Rochester, cca. 1230, în prezent la British Library.
LUPUL CA SIMBOL PENTRU PROSCRIS,
O IPOSTAZĂ A RĂTĂCIRII
„…toţi aceşti marginali ai lumii burgheze trăiesc în
atmosfera posibilităţilor magice”[1]
1) Argument
În prezentul eseu îmi propun să vorbesc despre asocierea care s-a făcut în anumite contexte istorice şi geografice între figura proscrisului, a marginalului, şi aceea a lupului, ambele constituindu-se în embleme ale rătăcirii sau rătăcitorilor. Pentru aceasta voi începe prin a vorbi separat despre simbolistica lupului şi fenomenul marginalizării şi voi continua apoi cu asocierea celor două figuri (lupul şi proscrisul), avînd în vedere, pe de-o parte, legătura ce există între aceşti doi termeni la nivel lingvistic şi, pe de altă parte, asocierea lor în documentele scrise sau în credinţele populare.
2) Simbolistica lupului
„Así pues, como las imágenes de numerosos animales simbólicos,
la imagen del lobo, según las épocas y los países, y según
los condiciones en que se empleó, nos muestra unas
veces los aspectuos más luminosos y divinos, o bien, por el contrario,
la penumbra infernal en la que bullen todos los vicios bajo
en cetro negro de Satán.”[2]
Pentru fauna europeană, lupul reprezintă carnasierul prin excelenţă, animalul-vînător temut şi admirat în acelaşi timp. Încă din cele mai vechi timpuri, pentru agricultori şi păstori, lupul a fost unul dintre cei mai periculoşi duşmani (motiv pentru care folclorul referitor la lupul agresor al turmelor de oi este deosebit de bogat).
Lupul poate fi văzut în picturile rupestre ale epocilor preistorice sau în ilustraţiile bestiariilor medievale, în ipostaze dintre cele mai diverse, de la fiara devoratoare de vite, femei şi copii, pînă la „fratele-lup”, cel care ajută oamenii cu suflet bun să nu se rătăcească noaptea în labirintul pădurii.
Literatura ne dă şi ea o imagine contradictorie a acestui animal, mergând de la lupul mâncău şi prost (Ysengrin), la cel viclean, puternic şi de temut (Povestea Scufiţei Roşii) sau la animalul veşnic neîmblânzit, emblemă a independenţei, în comparaţie cu cîinele blînd şi ascultător, care poate fi dresat (o imagine revelatoare în acest sens o avem în fabula lui La Fontaine, Le Loup et le chien, care se încheie cu versul „Cela dit, maître Loup s’enfuit, et court encor”).
Această imagine a lupului, prost, dar şi viclean, laş, dar şi feroce, carnasier neîmblînzit, dar şi animal protector, nu e contradictorie decât în aparenţă. Ca majoritatea vectorilor simbolici şi acest animal poate fi valorificat atât pozitiv, cît şi negativ, în funcţie de rolul care i se atribuie în discurs şi de atributele care-i sunt luate în vedere. Fiind un animal de temut, omul a încercat rînd pe rînd să-l ridiculizeze, pentru a-i micşora din forţă, să-l zeifice, pentru a-i prelua din putere şi inteligenţă, să-l îmbuneze sau să-l distrugă.
De asemenea, există la nivel simbolic o diferenţiere destul de importantă între masculul lup şi femela lup. Dacă lupul este sinonim cu sălbăticia, lupoaica este sinonimă cu desfrîul: de la numele său, lupa, derivând denumirea caselor de libertinaj care primiseră în antichitatea romană numele de lupanare şi care adăposteau, după mărturiile scriitorilor vremii, cele mai mari infamii şi obscenităţi – „Mirad esas lobas, que viven en la lubricidad publica”[3]. Lupoaica era în acest context un simbol al sexualităţii nestăpînite şi devoratoare, dar a cărei putere de seducție era prea puternică pentru a-i putea rezista. Ca şi ochii lupoaicei sălbatice, pe care dacă-i vezi lucind noaptea îţi iau minţile, se credea că şi ochii acestor „lupoaice” te purtau pe drumul pierzaniei.
În opoziţie cu aceste viziuni se situează legendele despre copiii pierduţi şi alăptaţi de lupoaice, gen Mowgli sau legenda gemenilor Romulus şi Remus, legende care atestă credinţa în faptul că temutul animal poate deveni, dacă împrejurările o cer, un extraordinar protector al creaturilor neajutorate. Imaginea lupoaicei capitoline devine astfel, din simbol al desfrîului, simbolul Imperiului, adică, mai exact al Romei şi puterii ei, fiind pusă pe monede şi devenind un simbol al Cetăţii eterne.
a) Periplu antic
„Sur mon dos, j’attacherai une peau de loup; sur ma tête, je mettrai la
gueule ouverte de la bête; à mes bras j’adapterai les pattes de devant,
et à mes jambes les pattes de derrière. Méconnaissable aux
ennemis, j’imiterai la marche du loup quadrupède en m’approchant des fosses
et du rempart qui protége les vaisseaux; quand je m’avancerai sur
un terrain désert, je marcherai sur mes deux pieds.
Voilà la ruse que j’ai combinée.[4]”
În ceea ce priveşte semnificaţia numelui lupului, avem de-a face cu mai multe interpretări. Langton citat de Gilbert Durand, este de părere că numele semitic al lupilor, lyym, provine dintr-o rădăcină care înseamnă „a urla”[5]. O altă interpretare ar fi că numele grecesc al lupului, lykos, ar veni din aceeaşi rădăcină ca şi cuvântul care înseamnă „a muşca”, pentru că „wolves kill everything they find when they are ravennous”[6].
În studiul său Dacii şi lupii Mircea Eliade vorbeşte despre confreriile războinice indo-europene care presupuneau, pe de-o parte, transformarea rituală a tinerilor războinici în lupi, un stil de viaţă care imita existenţa lupului, precum şi, pe de alta, credinţa într-un strămoş mitic lycomorf, care dădea, de multe ori, şi numele întregului trib. Imitarea rituală a lupului şi identificarea cu animalul totem face parte dintr-un sistem de credinţe al vînătorului şi războinicului primitiv, un sistem care-şi găseşte justificarea în solidaritatea mistică dintre vînător şi vînat. Carnasierul fiind vînătorul prin excelenţă, prin îmbrăcarea pieii fiarei şi imitarea comportamentului său, iniţiatul i se asimilează simbolic printr-o experienţă magico-religioasă care-i modifică radical felul de-a fi.
Conform lui Mircea Eliade, „acesta trebuia să-şi transmute umanitatea printr-un acces de furie agresivă şi terifiantă care îl asimila carnasierelor turbate”[7]. Datorită faptului că ne aflăm într-un univers religios primitiv, această viziune asupra lupului ca animal extrem de feroce şi de violent, nu este valorificată negativ. Vînătorul şi războinicul deopotrivă observau şi imitau acest comportament violent, renunţînd în mod voit la orice formă de gândire raţională pentru a se apropia din nou de natură şi pentru a-şi întâlni dublul animal. După cum vom vedea mai departe, pe măsură ce oamenii se organizează în societăţi civilizate conduse după reguli şi legi bine stabilite, şi pe măsură ce raţiunea, şi nu natura, începe să fie considerată principala însușire a omului, cea care-l deosebeşte de animale, acest tip de comportament va fi catalogat tot mai mult ca deviant.
În ceea ce priveşte simbolistica lupului în Biblie, aceasta s-a dezvoltat foarte mult odată cu răspîndirea Noului Testament şi a imaginii lui Isus Hristos ca păstor al turmei sale (poporul ales), lupul duşman al turmelor de oi devenind de-acum tot mai mult o imagine a lui Satan, eternul adversar. Cît priveşte Vechiul Testament, există o menţiune a lupului, şi anume în binecuvîntarea dată de Iacob fiilor săi. Enumerîndu-i pe fiecare şi analizîndu-le calităţile şi comportamentul, cînd ajunge la Beniamin acesta spune despre el: „Beniamin este un lup care sfîşie; / Dimineaţa mănîncă prada, / Iar seara, împarte prada răpită” (Geneza, 49, 27).
Pentru Antichitatea greco-romană, lupul este un simbol cu multiple aspecte, în general neliniştitoare. Nici aici nu avem de-a face cu o imagine unitară, lupul fiind asociat cu trei zei diferiţi: Apollo, Zeus şi Marte. Ca animal sacru al lui Apollo Lykeios, lupul este un animal solar (datorită facultăţii lui de a vedea noaptea), un simbol al luminii şi erou războinic. Se are în vedere aici şi legătura care exista în limba greacă între numele lupului, lykos, şi denumirea care desemna prima raza de lumină care vestea răsăritul soarelui, lukê (apud. Charbonneau-Lassay, ed. cit., p. 304). Tot de capacitatea de a vedea noaptea se leagă şi rolul său de călăuză.
Referitor la asocierea zeului Apollo cu lupul, într-o versiune a poveştii despre naşterea acestuia (relatată de Aristotel), se spune că mama sa, Latona (sau Leto), pentru a scăpa de urmărirea Herei şi a-și putea naște copiii, s-a transformat într-o lupoaică. De asemenea, conform lui Jean-Paul Clebert, pădurea sacră în mijlocul căreia se afla templul lui Apollo se numea lukaion, adică „tărîmul lupului”. Pe aceste locuri îşi va transmite mai tîrziu Aristotel învăţătura sa, de unde şi denumirea de „lyceu” pentru a desemna o instituţie şcolară frecventată de lupii tineri. În această viziune, lupul devine simbol iniţiator, stăpînitor al unei cunoaşteri necesară ca stadiu intermediar în procesul maturizării.
Oricare ar fi fost natura legăturii dintre lup şi zeu, sigur este faptul că Apollo, zeul luminii, era venerat cu epitetul Liceios (Lykaios). Acesta putea să însemne, pe de-o parte, „cel ce ucide lupi”, subliniind astfel trăsăturile întunecate ale lupului în contrast cu luminozitatea lui Apollo, sau, pe de altă parte, „cel asemănător lupului”, întorcîndu-ne, astfel, înapoi în timp, la confreriile secrete de războinici, care adoptaseră o divinitate totemică originară sub formă de lup.
Alături de acest cult închinat lui Apollo, mai avem mărturii despre un cult al lui Zeus-lup sau Zeus Lyceios, practicat mai ales în Arcadia, cult în cadrul căruia zeul-lup era pus în legătură cu fertilitatea pămîntului (victima predilectă pentru sacrificiile inerente cultului era omul, iar scopul acestora era încetarea secetei):
„Lupul este şi una dintre formele date lui Zeus (Lycaios) căruia i se aduceau drept sacrificii fiinţe omeneşti, pe vremea practicilor magice în agricultură, cu scopul de a scăpa de secetă şi a pune capăt catastrofelor naturale de tot felul; atunci Zeus trimitea ploaie, fertiliza ogoarele şi mîna vînturile”[8].
Pierre Grimal vorbeşte astfel despre „practica sacrificiilor umane în onoarea lui Zeus Licianul din Arcadia”, ritual în care
„o victimă umană era sacrificată şi cei prezenţi se împărtăşeau mîncînd din trupul victimei. Ei se transformau atunci în lupi şi păstrau această înfăţişare timp de opt ani, după care îşi reluau chipul omenesc dacă, în toată această perioadă, nu mîncau carne de om”[9].
Aceste practici îşi aveau originea într-o legendă care ne-a parvenit într-o versiune detaliată şi extraordinar de sugestivă în Metamorfozele poetului latin Ovidiu. Este vorba de povestea regelui arcadian Lycaon (nume derivat de altfel din cel al lupului - lycos), care, avîndu-l ca oaspete pe Zeus, a vrut să-i probeze natura divină, şi i-a servit la masă carne de om, faptă pentru care a fost pedepsit să se transforme în lup:
„…cu-un vîrf de cuţit beregata
Unui ostatic din neamul molos o deschide; din carnea
Care mai freamătă-o parte fierbe în apă, cu clocot,
Alta o frige pe foc. Cînd le-aşează pe masă-mi, la cină,
Într-o clipită cu trăsnetul răzbunător năruit-am
Peste stăpîn şi penaţii cei vrednici de el tot palatul.
Înspăimîntat a fugit şi întîlnind a cîmpiei tăcere,
Urlă, zadarnic cercînd să vorbească. Turbarea din suflet
I se adună în gură şi, din obicei de-a ucide,
Turme sfîşie; găseşte plăcerea în sînge şi-acum.
Hainele-n păr i se schimbă şi mădularele-n labe:
Lup este-acum. Urme are din vechiul chip: cenuşiul
Păr i-a rămas şi sălbatica înfăţişare; iar ochii
Scînteietori ca-nainte, pe chipu-i, aceeaşi cruzime.”[10]
Legătura dintre lup şi zeul Marte se mărgineşte la furia necontrolată şi la virtuţile războinice ale celor doi. Însă, asociat acestui zeu, lupul evoca mai degrabă ideea de forţă prost stăpînită care se cheltuieşte cu furie şi fără discernămînt. Tot legată de asocierea celor doi este şi legenda conform căreia Romului şi Remus erau fiii acestui zeu.
De asemenea, tot Antichităţii clasice îi datorăm o altă imagine care s-a răspîndit ulterior, şi care a bîntuit imaginarul colectiv în decursul următoarelor secole, şi anume aceea a omului-lup, licantropul, cel care pentru o anumită perioadă de timp (cîteva zile, un an, şapte, opt sau nouă ani) renunţa la atributele sale umane şi ducea o viaţă de lup. Vom mai reveni asupra acestui aspect, pentru că reprezintă una dintre legăturile între cele două imagini avute în vedere aici, şi anume, cea a lupului, pe de-o parte, şi cea a proscrisului, pe de alta.
b) Mărturii medievale
„Cel care a fost om rău şi a adus vătămare tribului său,
acela va străbate pădurile”- Edictul lui Chilperic I
Portretul lupului în imaginarul colectiv sau individual medieval este mai degrabă unul simbolic decît real, motiv pentru care imaginea pe care fiecare şi-o face despre acesta este fragmentară. Acţiunea de demonizare a lupului a fost condusă în toată perioada Evului Mediu chiar de Biserică, pentru care lupul reprezenta imaginea vechiului duşman (ca simbol biblic, lupul se opunea mielului).
De asemenea, un alt animal cu care intra într-un antagonism funciar, era cerbul, considerat în Evul Mediu animalul perfect, reprezentantul lui Hristos pe pămînt. În opoziţie cu acesta, lupul va deveni simbolul diavolului. A ucide lupul însemna triumful binelui asupra răului. Cu toate acestea, vînătoarea de lupi era considerată rareori a face parte din vănătoarea nobilă. Lupul reprezenta un rău ce trebuia exterminat, iar vînătoarea de lupi era doar o cursă a stîrpirii lui.
Mărturiile autorilor creştini ne oferă o imagine unitară a lupului, care, spre deosebire de ambivalenţa celorlalte animale, nu are decît o singură faţă, negativă prin excelenţă şi, practic, fără o contra-imagine pozitivă. Astfel, pentru Raban Maur, lupul este fără îndoială şi fără drept de apel, diavolul – „Le loup désigne le diable”[11]. O descriere ceva mai detaliată, dar nu mai puţin incriminatoare o găsim la autorul medieval de bestiarii din secolul XII, Barthelemy l’Anglais:
„Le loup est un animal terrible. Sa morsure est venimeuse parce qu’il se nourrit volontiers de crapauds. L’herbe ne repousse plus là où il a passé”[12].
Conform etimologiei propusă de Isidor din Sevilla, numele lupului înseamnă „a lua (a fura, a răpi) cu forţa”. Deşi fanteziste, etimologiile sale au fost larg răspîndite în toată perioada Evului Mediu (în bestiarul său, Pierre de Beauvais îşi începe descrierea lupului chiar cu această definiţie). De asemenea, şi pentru Hildegarde de Bingen lupul încarnează inamicul atemporal şi exclusiv al umanităţii. Prin sălbăticia sa afişată şi prin refuzul de a se supune oricăror reguli, el devine duşmanul societăţii civilizate refuzînd astfel contactele amicale cu oamenii. Printre păcatele imputate lupului în această perioadă se numără: furia, lăcomia, invidia, lenea, desfrîul, ipocrizia.
În Evul Mediu lupul era şi animalul pe care încălecau vrăjitoarele şi vrăjitorii pentru a ajunge la sabaturile rituale. Nu de puţine ori, acestea erau înfăţişate călărind invers pe animalele demonice. De asemenea, o lupoaică apare şi în Divina Commedia a lui Dante, înfăţişînd, alături de o panteră şi un leu, cele trei pofte culpabile ale moralei creştine: concupiscenţa ochilor, concupiscenţa cărnii şi orgoliul vieţii. Evident, în această triadă, lupoaica are rolul de a reprezenta concupiscenţa cărnii, pofta trupească.
Influenţa Bisericii occidentale nu e deloc de neglijat în cadrul acestui proces de demonizare. Negativizare excesivă a lupului, caracteristică mediilor intens creştinizate, este cu atît mai evidentă atunci cînd le comparăm cu imaginea acestui animal în spaţiul nordic, scandinav şi german. Aici avem de-a face şi cu o valorificare pozitivă a animalului, datorată în principal a două dintre calităţile acestuia. În primul rînd lupul este văzut ca ucigătorul şerpilor şi reptilelor pe care, dacă le întîlneşte în calea sa, le omoară şi le mănîncă, devenind astfel el însuşi duşmanul Satanei. Pe de altă parte, lupul mai e admirat şi pentru stoicismul său în faţa morţii – „Los lobos no se quejan cuando los matan, como hacen los perros”[13] –, stoicism care-l apropie de data aceasta chiar de imaginea lui Hristos, care a îndurat tăcut întregul supliciu al Patimilor.
Spaţiul nordic a împărtăşit de asemenea şi concepţiile referitoare la simbolistica solară a lupului, numele celtic pentru lup, bleiz, fiind legat de cel care-l desemna pe Apollo – Belen, Beleno (termen care desemna şi divinitatea galică a luminii). Această valorificare pozitivă a lupului poate fi pusă în corelaţie cu faptul că neamurile nordice nu au cunoscut creştinarea excesivă care a marcat spaţiul sudic şi central al Europei Occidentale. Din această cauză, multe dintre credinţele păgîne anterioare creştinismului s-au putut conserva mai mult timp în aceste regiuni și mai bine decît au făcut-o în alte părţi.
După cum spuneam, în perioada medievală avem de-a face cu o descriere mai degrabă simbolică decît realistă a lupului, însă multe dintre aceste prejudecăţi privitoare la lup au rezistat şi în secolele următoare, secole care s-au vrut definite prin observaţie raţională mai degrabă decît prin interpretare simbolică a faptelor reale. Astfel, în „Istoria naturală” a naturalistului Buffon, găsim o imagine a acestui animal mult prea mult tributară unor concepţii învechite. Aici, lupul e descris ca fiind:
„unul dintre animalele cele mai dornice de carne”, „din fire grosolan şi laş, dar la nevoie devine ingenios şi îndrăzneţ”, este „(din fire) duşmanul oricărei societăţi, nu se întovărăşeşte nici măcar cu cei din aceeaşi specie cu el; în perioada cînd se strîng mai mulţi laolaltă, haita lor nu e niciodată paşnică, ci este o haită sîngeroasă”, „devorează cu o lăcomie de nepotolit”[14].
Multe dintre aceste descrieri nu mai comportă acum nici o valoare ştiinţifică, studierea comportamentului lupilor relevînd faptul că multe dintre aceste concepţii sunt nefondate şi rezultă dintr-o insuficientă studiere a comportamentului lor. Aş menţiona doar că viaţa singuratică nu este defel proprie lupilor, ci, din contra, traiul în turme organizate, precum şi faptul că, odată cuplul format, lupii rămîn împreună pînă la moarte şi tot împreună îşi cresc puii.
3) Marginalizarea, proscrisul
„Marginalitatea este un fenomen prezent în viaţa societăţilor
medievale: ea rezultă din respingerea sistemului instituit
de către indivizi sau grupuri ce refuză să se conformeze normelor
de convieţuire, legilor şi principiilor cărora viaţa colectivă le rămîne supusă.”[15]
Atît în ceea ce priveşte Antichitatea, cît şi Evul Mediu, marginalul nu este menţionat explicit în documentele care reflectă conştiinţa colectivă. El face parte din acea categorie de oameni care se încadrează întotdeauna în categoria „celorlalţi”, definindu-se prin opoziţia faţă de cei care sunt consideraţi a fi „oameni”. În cadrul acestei diferenţieri, celălalt este întotdeauna încadrat în sfera non-umanului, a străinului, chiar a sub-umanului sau animalicului. Această clasificare face parte dintr-un vechi sistem de gîndire care urmăreşte stabilirea unui sens al lumii şi a unei identităţi proprii unei anumite societăţi umane printr-o diferenţiere de „ceilalţi”, indiferent care ar fi aceştia. Conform acestei optici, celălalt poate fi oricine, în funcţie de unghiul din care sunt privite lucrurile. În condiţiile unei societăţi sedentare, cum era cea europeană, este evident că o valoare fundamentală o reprezinta stabilitatea, iar condiţia naturală a omului era cea de a trăi pe pămîntul natal, unde i-au trăit şi strămoşii, oamenii fiind legați prin diferite legături de rudenie şi de vecinătate stabilite de-a lungul timpului.
În ceea ce priveşte proscrisul, din punct de vedere etimologic, termenul desemnează o persoană care, pentru o anumită vină (în general politică) a fost obligată să-şi părăsească patria. El vine din latinescul proscrire care, conform DLR, desemna în Antichitatea romană acţiunea de „a condamna la moarte, fără norme judiciare, publicînd pe o listă numele persoanei condamnate, pe care oricine putea s-o omoare”. Cu alte cuvine, este vorba de un om care, datorită faptului că nu s-a supus legilor cetăţii, era condamnat să nu mai depindă niciodată de ele.
Ceea ce la prima vedere putea părea o formă de libertate, reprezenta, mai degrabă, o pedeapsă mai grea decît condamnarea la moarte pentru că respectivei persoane i se lua totodată şi dreptul de a fi apărat şi protejat de orice fel de legi umane. Vinovatul era exclus nu numai din cetate, dar şi din rîndurile rasei umane. Şi aceasta din mai multe motive. În primul rînd, datorită faptului că prin nerespectarea legilor comunităţii el însuşi s-a opus societăţii organizate, în al doilea rînd pentru că era nevoit acum să ducă o viaţă departe de aşezările umane, în afara societăţii civilizate şi în mijlocul naturii sălbatice, şi, în cele din urmă, pentru că moartea lui, ca şi uciderea oricărui alt animal, nu mai era pedepsită prin lege. Cel care a refuzat autoritatea legilor, fundament al vieţii civilizate şi al societăţii normate, este, astfel, condamnat să trăiască în afara lor, în mijlocul naturii libere, dar sălbatică, imprevizibilă şi neorganizată.
În Cartea Etimologiilor, Isidor din Sevilla, afirmă că termenul exilum ar veni din extra solum, exilatul devenind astfel omul care trăieşte „în afara solului” patriei sale natale. Termenul de marginalitate îşi are originea într-o concepţie spaţială asupra lumii. În general, spaţiul social este conceput în cadrul unei dihotomii „în afară”/„înăuntru”, „centru”/„periferie”, diferenţiere în care primul termen este investit cu valorile pozitive, iar cel de-al doilea, evident, cu cele negative:
„În deosebirile dintre diversele feluri de a trăi, definite plecînd de la criteriul spaţiului, centrul înseamnă o viaţă socială organizată, viaţă comunitară bazată pe solidaritatea familială şi de grup; marginea înseamnă surghiuniţii, răufăcătorii, contestatarii, ereticii, devianţii”[16].
În principal, există doi factori care pot duce la marginalizare: pe de-o parte, o viaţă solitară, departe de comunităţile umane (o viaţă impusă uneori cu forţa, ca în cazul surghiuniţilor, sau aleasă de bunăvoie – cazul negustorilor ambulanţi, al saltimbancilor, al călugărilor cerşetori, sau al cavalerilor rătăcitori), şi, pe de altă parte, practicarea anumitor meserii (sau activităţi) reprobate de societate sau aflate în afara sistemului de repartizare a sarcinilor utile comunităţii (cazul prostituatelor, al călăilor, chiar al măcelarilor, datorită contactului cu sîngele). Toate aceste grupuri eterogene au în comun respingerea manifestată de societate faţă de membrii lor, precum şi faptul că, din proprie iniţiativă, sau nu, ei înşişi se opuneau regulilor care normau viaţa socială.
4) Singur ca un lup - lupul ca simbol pentru proscris
„Adevărata marginalizare nu-i caracteriza decît pe cei ce transformau
călătoria în rătăcire şi făceau din ea un mod de a trăi,
spre a fugi de viaţa socială organizată, sau cei ce erau obligaţi
să trăiască aşa în urma unei excluderi din viaţa comunitară.”[17]
Încă din cele mai vechi timpuri s-a făcut o legătură lingvistică, şi nu numai, între lup şi fugar, proscris, hoţ. Conform lui Robert Delort, păstorii indo-europeni au fost primii care au văzut pentru prima oară în lup încarnarea principiului răului, datorită faptului că acesta era cel care ataca un animal pe care omul se specializase în a-l creşte. Tot ei sunt cei care-l denumesc sub numele de varka, „răpitorul, hoţul prin excelenţă”, această accepţie regăsindu-se „de la cuvîntul ceh vlk[18] pînă la latinul lupus, germanul wolf şi chiar galicul bleis”[19]. În Egiptul antic, de asemenea, hieroglifa care desemna lupul avea şi semnificaţia de „hoţ”, iar din timpurile cele mai vechi egiptenii făceau apel la formule magice care să-i apere de nelegiuirile lupilor (sau ale hoţilor).
Şi mai tîrziu la numeroase popoare indo-europene, exilaţii şi fugarii erau numiţi „lupi”. După Mircea Eliade, „deja în legile hittite se spunea despre un proscris că «devenise lup»”[20]. Lupul era simbolul fugarului şi anumiţi zei care erau consideraţi ca protectori ai marginalilor aveau atributele acestui animal:
„Era cazul, d. ex., al lui Zeus Lykoreios sau Apollon Lykeios. Romulus şi Remus, fii ai zeului-lup Marte şi alăptaţi de lupoaica din Capitoliu, fuseseră şi ei nişte fugari. Conform legendei, Romulus ar fi întemeiat pe Capitoliu un loc de refugiu pentru exilaţi şi proscrişi”[21].
Lupi erau consideraţi a fi nu numai proscrişii, exilaţii, ci şi cei care optaseră benevol pentru o astfel de viaţă în vederea unei iniţieri ritualice. Tinerii războinici care făceau parte din diferite societăţi secrete, cum ar fi grupările germanice Männerbunde, studiate de Eliade, îşi asumau pentru o anumită perioadă de timp personalitatea lupului ca o etapă necesară iniţierii lor războinice. Aceasta presupunea renunţarea la contactul cu ceilalţi oameni, îmbrăcarea unei piei de lup şi imitarea cît mai fidelă a comportamentului animalului totemic. Datorită faptului că această iniţiere presupunea şi adoptarea comportamentului violent, caracterizat prin furor heroicus, aceşti tineri erau şi ei consideraţi ca nişte outlaws, nişte răufăcători. Acelaşi tip de comportament era adoptat şi de kouroi spartani, a căror pregătire războinică presupunea practicarea timp de un an a ceea ce se numea krypteia, arta ascunderii:
„Acest obicei semăna sub toate aspectele cu încercările iniţiatice arhaice. Adolescentul era trimis în munţi, gol, şi trebuia să trăiască un an întreg din ceea ce putea să fure, avînd grijă să nu fie văzut de nimeni; novicele care se lăsa văzut era pedepsit. Cu alte cuvinte, tînărul lacedemonian ducea o existenţă de lup tot anul”[22].
Se pare că putem astfel vorbi de un sistem comun de credinţe indo-europene comune tinerilor războinici. Ca urmare a acestor credinţe preistorice, lupul era considerat şi în perioada clasică drept simbolul fugarului, al exilatului, pe de o parte, datorită faptului că tînărul iniţiat trebuia să se sustragă pentru o anumită perioadă de timp regulilor societăţii umane, şi, pe de altă parte, datorită cultului lui Zeus Lykaios, zeul protector al fugarilor:
„Le Loup figure un outlaw, en un double sens que les données du culte arcadien permettent de définir. D’une part, le Loup nouvellement promu fait immédiatement sécession, il se retranche de la société humaine. D’autre part, le sanctuaire de Zeus Lycaios est lieu d’asile”[23].
Acesta reprezintă motivul pentru care putem pune în legătură concepţia greacă asupra lupului cu termenul german folosit pentru a desemna acest animal, şi anume vargr, termen care înseamnă deopotrivă „lup”, dar şi „marginal”:
„On a pu conjecturer que la notion du loup était, ici comme ailleurs, en rapport avec celle du banni, du vargr: ce dernier mot, chez les Scandinaves, veut dire friedlos, et c’est en même temps, dans le germanique de l’Ouest et de l’Est, un terme – tabou – pour designer le loup”.
Acest comportament războinic al fugarilor, pe de-o parte, şi al tinerilor iniţiaţi, pe de alta, precum şi faptul că toţi aceştia, prin modul de viaţă adoptat, se opuneau în mod fundamental vieţii sociale organizate, au contribuit la identificarea acestora cu lupii. Această opoziţie se baza pe dihotomia, tot mai frecventă începînd cu Evul Mediu, între natură şi cultură. Pentru că, pînă la urmă, nu modul de viaţă făcea din aceştia nişte asociali, ci faptul că în timpul rătăcirii ei părăseau regiunile organizate şi pătrundeau în teritorii nestăpînite de om (pădurea, de exemplu, sau pustiul stepelor). Aceste spaţii erau locuite, mai ales în concepţia medievalilor, de forţele demonice.
Asocierea dintre lup şi surghiunit pare neîndoielnică şi este demonstrată chiar de documentele juridice ale Evului Mediu. Astfel, într-un vechi text juridic germanic, Pactus legis salicae (507-511), exilatul este numit vargus – cuvînt care reprezintă forma latinizată a germanicului vargr, varg, vaerg, care înseamnă „lup” şi, literal „sur”[24]. Acelaşi cod de legi stipulează faptul că surghiunitul era, practic, lipsit de protecţia legilor şi expus morţii din moment ce asasinarea sa trecea nepedepsită. Mai mult decît atît: din cauză că în concepţia medievală o viaţă în afara comunităţii era imposibil de conceput, proscrisul era chiar mai puţin decît un om, el fiind exclus din categoria umanului şi pus chiar pe aceeaşi treaptă cu lupul. De altfel, pentru prinderea unui fugar sau a unui lup recompensa era aceeaşi:
„După cum o confirmă legile barbare şi legislaţia Evului Mediu timpuriu, pedeapsa respectivă (surghiunirea, n.m.) echivala de fapt cu moartea: se considera că individul care a încălcat ordinea stabilită trebuia, ca ispăşire, să-şi sacrifice viaţa. Prin urmare, surghiunitul era lipsit de toate drepturile şi apărea ca o fiinţă exclusă din rasa umană. Legea salică (55, 2) spune bine: trebuie ca surghiunitul vargus sit. El trebuie tratat ca un lup şi ţinut la distanţă de colectivităţile umane; a-l doborî nu ar fi o crimă, ci un act de legitimă apărare”[25].
Şi, mai tîrziu, în legile englezeşti din timpul lui Eduard Confesorul (cca. 1000 e.n.) găsim mărturii ale acestei asocieri între lup şi surghiunit:
„Legislaţia din timpul lui Eduard Confesorul oferă exemple ale prezenţei acesteia în folclorul juridic englez. Este pomenit aici obiceiul constînd în a expune în piaţa publică ţeasta unui fugar prins, aşa cum se face cu cea a unui lup ucis la vînătoare. Legile aceluiaşi suveran stipulează că surghiunitul «poartă un cap de lup (…), ceea ce englezii numesc vulgesheved». Henry Bracton, jurist englez din secolul al XIII-lea precizează că utlagatus, adică proscrisul, poartă un cap de lup: în consecinţă, oricine are dreptul de a-l ucide”[26].
Tributari acestor concepţii rămîn şi cavalerii medievali, a căror violenţă este bine cunoscută. Asocierea acestora cu lupii s-a făcut tot în virtutea aceleiaşi animalităţi necesare războinicului. Datorită ravagiilor pe care le făceau, aceştia erau văzuţi în regiunile de ţară drept nişte veritabili agenţi ai răului, ca şi lupii de altfel. Cavalerii adoptau instinctiv comportamentul violent al lupilor, această manifestare de forţă nestăpînită fiind interpretată ca o atitudine inerentă vîrstei, lupul constituindu-se totodată, într-un stadiu intermediar între tinereţe (comportamentul războinic şi căutarea aventurilor) şi maturitate (care implica asumarea anumitor responsabilităţi, printre care şi mariajul):
„La nature impulsive du bachelier domine également sa vie sexuelle. Prive d’épouse, le jeune chevalier ne peut satisfaire pleinement ses désirs. Conformément à son rôle de guide, le loup permet aux bacheliers de surmonter leurs mauvais instincts. De ce combat contre eux-mêmes, les jeunes chevaliers sortent grandis. Le temps du loup c’est la période durant laquelle l’homme devient adulte”[27].
Deopotrivă marginal şi rătăcitor este şi le loup garou, vîrcolacul, denumirea sa venind dintr-un vechi cuvînt germanic werwolf (om-lup). La fel ca proscrisul, vîrcolacul era tributarul a două identităţi diferite, cea de om şi cea de lup, ceea ce făcea din el un prădător (datorită animalităţii funciare care-i caracteriza pe amîndoi), dar şi o pradă (datorită excluderii sociale căreia îi cădea victimă):
„Il y a là un engrènement bien curieux, voire une espèce d’antinomie; en tout cas, des rôles qui apparaissent interchangeables – l’animal étant tour à tour poursuivant et poursuivi”[28].
Această dualitate ne trimite la vechiul dicton latin „Nosce te ipsum. Homo homini deus. Homo homini lupus”, care esenţializează dubla natură a acestui animal, dar şi, deopotrivă a omului, care l-a ales ca simbol – de înger şi fiară în acelaşi timp. Fiecare poate opta pentru una dintre aceste interpretări sau le poate păstra pe amîndouă încercînd să le menţină în echilibru, în funcţie de împrejurări.
5) Credinţe specifice spaţiului românesc
„Dacă se încunjură pe cineva cu ochi de lup, apoi toţi devin
duşmanii lui, şi se uită la dînsul ca la lup.”
(Gorovei-Ciauşanu)
Prezenţa lupului ca simbol în spaţiul carpato-danubian este prima oară atestată în mărturia geografului grec Strabon care afirmă că numele frigian adoptat de daci, dáos, însemna „lup”. Citat de Mircea Eliade, P. Kretschmer explică acest cuvînt prin rădăcina *dhāu: „a apăsa, a strînge, a sugruma”[29]. Tot Eliade explică faptul că asumarea ca etnonim a numelui unui animal se face ca urmare a unei concepţii religioase arhaice care ne îndreptăţeşte să presupunem că poporul respectiv îşi recunoaşte astfel descendenţa dintr-un strămoş lycomorf.
Luînd în consideraţie cele de mai sus referitoare la iniţierea ritualică ce presupunea adoptarea comportamentului unui animal, pare destul de probabil că numele etnic al dacilor ar putea deriva de la epitetul ritual al unei confrerii războinice. De această asociere dintre războinic şi lup, dacii erau probabil conştienţi, ca dovadă stindardul lor[30]. Acest epitet ritual războinic s-a impus ca etnonim în perioada lui Burebista şi a lui Decebal, cînd organizarea statală a cunoscut primele forme de organizare.
Pentru mitologia autohtonă, lupul este deopotrivă animal totemic, „frate”, călăuză, dar şi animal feroce, atacator al turmelor de oi, martor al marilor treceri care jalonează existenţa umană: naşterea, căsătoria, moartea; de asemenea, după Mihai Coman, lupul reprezintă figura mitologică de numele căreia se leagă cel mai mare număr de „zile ţinute”, de sărbători, practici rituale şi magice, prescripţii şi restricţii[31]. Una dintre aceste credinţe priveşte naşterea şi se referă la semnele prevestitoare care permit identificarea celor ce sînt hărăziţi să devină pricolici sau strigoi: dacă se naşte copilul cu capul acoperit de o pieliţă („căiţă”), moaşa i-o rupe de-ndată ca să n-o-nghită, iese cu ea afară şi strigă:
„Auziţi, lume, că s-a născut un lup pe pămînt! Nu e lup să mănînce, şi e lup să muncească şi să aibă trişte de ea!”[32].
Natura demonică a lupului este surprinsă în numeroase credinţe – „Lupul are trei peri de drac în frunte, de aceea ţi se ridică părul măciucă cînd îl vezi” (Niculiţă-Voronca). De asemenea, există credinţa conform căreia lupul a fost făcut de diavol cu învoirea lui Dumnezeu pentru a face rău lumii. Simbol ambivalent, lupul este văzut şi ca o creaţie demonică pusă în slujba sacrului, instrument al pedepsei divine (lupul care, la porunca lui Dumnezeu se întoarce să-l mănînce pe diavol); această ipostază explică şi credința în Sfîntului Petru ca patron al lupilor:
„Lupul se zice că e cîinele Sfîntului Petru, şi unde-i porunceşte el, acolo face pradă. Cînd se strîng mai mulţi lupi la un loc de urlă, se zice că se roagă lui Sf. Petru să le rînduiască pradă”[33].
Lupii mai sînt numiţi şi „cîinii Sfîntului Petru”, fiind văzuți drept nişte cîini alungaţi şi prigoniţi pentru că, în lipsa ciobanilor, au început să mănînce oile pe care le aveau în pază:
„Cîinii Sfîntului Petru şi Andrei, văzîndu-se prigoniţi, au început să dea năvală asupra oilor, mîncînd şi omorînd din ele cîte puteau, pînă cînd interveneau ciobanii cu cîinii lor şi-i alungau”… Şi în felul acesta s-au sălbăticit şi s-au înrăit cîinii Sfîntului Petru şi au devenit lupi”[34].
Pentru spaţiul românesc legătura lupului cu fenomenul marginalizării şi al rătăcirii nu este atît de evidentă cum a fost pentru spaţiul occidental. Această legătură se poate constitui doar ca o interpretare personală care are în vedere pe de-o parte credinţele specifice spaţiului occidental expuse mai sus, şi faptului că figura lupului se află în strînsă legătură cu alte simboluri ale marginalizării şi demonizării: pricoliciul, tricoliciul, vîrcolacul, strigoiul. Pentru fiecare dintre aceste simboluri lupul poate deveni o formă de manifestare. Astfel, pricolicii
„sînt oameni sau animale care au pe dracul în ele; sînt fiinţe omeneşti blestemate sau ursite să se schimbe în lupi, cu care umblă în haită pînă se împlineşte blestemul şi redevin oameni”[35].
În schimb, tricolicii sînt asimilaţi categoriei mai mari a strigoilor:
„Tot omul care e Tricolici, cînd îi soseşte timpul, fie ziua ori noaptea, se duce pînă-ntr-un loc, unde se crede a fi scutit de ochii lumii, acolo se dă de trei ori peste cap, îşi schimbă făptura sa de om şi se preface în lup sau câne, şi în această stare căşunează apoi o mulţime de daune, răutăţi şi neajunsuri celorlalţi oameni, cari nu sînt Tricolici ca dînsul şi pe cari îi întîlneşte în calea sa”[36].
Iar despre vîrcolaci se spune că:
„omul care se face vîrcolac, luîndu-şi forma lupului, merge şi se amestecă cu un aitic de lupi. Dacă s-ar întîmpla ca să muşte vreun cîine pe vîrcolac din aitic, astfel ca să-i facă sînge, atunci vîrcolacul se transformă în om, însă cu păr pe corp”[37].
În ceea ce priveşte strigoii, lupul reprezintă una dintre posibilele lor metamorfoze animale:
„Astfel, se spune despre o fată că fiind pusă Strigoaică pe un cîne, după ce a îmbătrînit şi-a murit s-a prefăcut în lup şi a mîncat toţi cîinii din sat”[38].
O imagine izolată a marginalului asociat cu lupul, dar de o extraordinară expresivitate, o avem în povestirea lui Vasile Voiculescu, În mijlocul lupilor. Figura Luparului, stăpînul lupilor, care trăia în afara comunităţii, izolat, şi care poruncea lupilor, luînd căprioara moartă chiar din colţii lor, este emblematică pentru figura proscrisului pe care am avut-o în vedere pînă acum:
„Şi am priceput de ce era spaima şi hula satului, pentru ce toţi îl urau şi-l huiduiau. După înfăţişare se arăta ca un anormal. Un tip lombrozian. Umbla vorba că din trupul lui se resfiră un iz sălbatec şi nimeni nu-i poate suferi nici mirosul, nici privirile. Cercai să-mi dau seama ce e adevărat din toate ponoasele cu care-l încarcă lumea, care-l învinuia de multe rele şi nelegiuiri, dar mai ales că trimite lupii înadins să facă stricăciuni în vitele gospodarilor. Ba uneori se preface el însuşi lup şi iese înaintea oamenilor să-i sfîşie”[39].
6) Concluzii
„… un animal rătăcit într-o lume străină şi neînţeleasă,
un animal care nu-şi află nicăieri sălaş, aer şi hrană…”[40]
Atît lupul cît şi proscrisul s-au constituit, de-a lungul timpului, în imagini ale aceluiaşi simbol – al rătăcitorului. Fie că este vorba de un stil de viaţă benevol asumat, fie că acest stil de viaţă este impus ca urmare a unei pedepse, rătăcitorii se remarcă prin devierea de la anumite reguli sociale general acceptate de majoritatea locuitorilor cetăţii. Lipsind din istoria oficială, imaginea sa este tributară exclusiv celor care, de fapt, l-au exclus.
Această imagine a proscrisului, a celui condamnat la o viaţă de rătăcire în afara cetăţii, este mult mai dezvoltată în perimetrul Europei Occidentale, o stare de fapt tributară anumitor condiţii de dezvoltare istorică şi socială care au făcut ca opoziţia natură-cultură să fie pentru acest spaţiu una deosebit de importantă (aceasta şi datorită cristalizării vieţii sociale în cadrul unor oraşe bine organizate). În timp, acest tip de existenţă a dus, în mod automat, la elaborarea unor coduri de legi care reglementau viaţa socială şi care prevedeau pedepse dure pentru cei care nu le respectau. De asemenea, cultura scrisă care s-a păstrat în Occident pe toată perioada Antichităţii şi a Evului Mediu a permis păstrarea credinţelor referitoare la asocierea lupului cu proscrisul.
Eseul de mai sus făcea parte, de fapt, dintr-un proiect mai amplu de cercetare şi care avea în vedere studierea mai multor categorii de marginali şi devianţi, mergînd de la excluşii condamnaţi pe motive politice (proscrişii, surghiuniţii), la persoanele care în mod benevol aleg un mod de viaţă prin care refuză stabilitatea vieţii sociale (actori, saltimbanci, negustori ambulanţi, călugări-cerşetori, cavaleri rătăcitori, bufoni, astronomi, vrăjitori), şi, nu în ultimă instanţă, la personajele malefice care au bîntuit imaginarul colectiv de-a lungul timpului (vîrcolaci, strigoi, zîne, spiriduşi, elfi, troli etc.). Proiectul este în continuare o cercetare în curs, păstrez speranța de a putea reveni la un moment dat asupra lui.
----
BIBLIOGRAFIE
„Bestiary. Book of Beasts”, The Folio Society, Oxford, 1992
BIEDERMANN, HANS – Dicţionar de simboluri, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 2002.
BUFFON, Pagini din „Istoria naturală”, Ed. Ion Creangă, Bucureşti, 1981
COMAN, MIHAI - Mitologie populară românească, vol. I, Ed. Minerva, Bucureşti, 1986
COSTACHE BABCINSCHI, ALEXANDRA - Le loup – le mostre du Moyen Age? Histoire des loups au Moyen Age francais, 2001, chez le site du Groupe Roumain pour une Histoire Alternative, http://www.patzinakia.ro/patzinakiaLIBRI.htm
CHARBONNEAU-LASSAY, L. - El bestiario de Cristo. El simbolismo animal en la Antigüedad y la Edad Media, Ed. Sophia Perennis, Barcelona, 1996
„Credinţe şi superstiţii româneşti (după Arthur Gorovei şi Gh. F. Ciauşanu)”, Ed. îngrijită de Irina Nicolau şi Carmen Huluţă, Humanitas, Bucureşti, 2000
DURAND, GILBERT - Structurile antropologice ale imaginarului, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998
DELORT, ROBERT - Animalele şi istoria lor, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1993
Dicţionar de simboluri, coord. Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, vol. II, Editura Artemis, Bucureşti, 1993
Dicţionar tematic al Evului Mediu Occidental (coord. Le Goff, Jacques, Schmitt, Jean-Claude)Editura Polirom, Iaşi, 2002
ELIADE, MIRCEA - Dacii şi lupii, în vol. De la Zalmoxis la Genghis-Han. Studii comparative despre religiile şi folclorul Daciei şi Europei Orientale, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980
- Naşteri mistice, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995
GERNET, LOUIS - Anthropologie de la Grèce antique, Éditions Flammarion, Paris, 1982
GEREMEK, BRONISLAW - Marginalul, în vol. Omul medieval, (coord. Jacques Le Goff), Ed. Polirom, Iaşi, 1999
GRIMAL, PIERRE - Dicţionar de mitologie greacă şi romană
MESNIL, MARIANNE, Etnologul, între şarpe şi balaur, Editura Paideia, Bucureşti, 1997
MUŞLEA-BÂRLEA - Tipologia folclorului (din răspunsurile la chestionarele lui B. P. Hasdeu), Ed. Minerva, Bucureşti, 1970
OLTEANU, ANTOANETA - Metamorfozele sacrului (Dicţionar de mitologie populară), Ed. Paideia, Bucureşti, 1998
OVIDIU, Metamorfoze, Cartea I (226-239), în vol. Opere, Ed. Gunivas, 2001, Chişinău, trad. Ion Florescu, Traian Costea.
PAMFILE, TUDOR - Mitologie românească, Ed. Grai şi Suflet – Cultura Naţională, Bucureşti, 2000
PÂRVAN, VASILE - Getica, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1982
VOICULESCU, VASILE – În mijlocul lupilor, în vol. Capul de zimbru, I, Ed. pentru Literatură, Bucureşti, 1966
----
NOTE
[1] Hermann Hesse, Lupul de stepă, Ed. RAO, Bucureşti, 2002, p. 57.
[2] L. Charbonneau-Lassay, El bestiario de Cristo. El simbolismo animal en la Antigüedad y la Edad Media, Ed. Sophia Perennis, Barcelona, 1996, p. 313.
[3] Tertulian, apud L. Charbonneau-Lassay, op. cit., p. 311.
[4]Euripide, Rhésus, după Louis Gernet, op. cit., p. 203
[5] Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 82.
[6] „Bestiary. Book of Beasts”, The Folio Society, Oxford, 1992, p. 69.
[7] Mircea Eliade, Dacii şi lupii, în vol. De la Zalmoxis la Genghis-Han. Studii comparative despre religiile şi folclorul Daciei şi Europei Orientale, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 26.
[8] Dicţionar de simboluri, coord. Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, vol. II, Editura Artemis, Bucureşti, 1993, p. 251.
[9] Pierre Grimal, Dicţionar de mitologie greacă şi romană, p. 302.
[10] Ovidiu, Metamorfoze, Cartea I (226-239), în vol. Opere, Ed. Gunivas, 2001, Chişinău, trad. Ion Florescu, Traian Costea.
[11] Alexandra Costache Babcinschi, Le loup – le mostre du Moyen Age? Histoire des loups au Moyen Age francais, 2001, chez le site du Groupe Roumain pour une Histoire Alternative, Introduction. http://www.patzinakia.ro/patzinakiaLIBRI.htm
[12] Idem.
[13] L. Charbonneau-Lassay, op. cit., p. 310.
[14] Buffon, Pagini din „Istoria naturală”, Ed. Ion Creangă, Bucureşti, 1981, p. 95.
[15] Bronislaw Geremek, Marginalul, în vol. Omul medieval, (coord. Jacques Le Goff), Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 319.
[16] Bronislaw Geremek, op. cit., p. 324.
[17] Idem, p. 321.
[18] Şi la românescul vâlk, aş adăuga eu, care se mai regăseşte încă în toponime - Vâlcea.
[19] Robert Delort, Animalele şi istoria lor, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1993, p. 336.
[20] Mircea Eliade, Dacii şi lupii, ed. cit., p. 24.
[21] Mircea Eliade, op. cit., p. 24.
[22] Mircea Eliade, Naşteri mistice, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 144.
[23] Louis Gernet, Anthropologie de la Grèce antique, Éditions Flammarion, Paris, 1982., p. 214.
[24] Cf. Dicţionar tematic al Evului Mediu Occidental, (coord. Le Goff, Jacques, Schmitt, Jean-Claude )Editura Polirom, Iaşi, 2002, art. Marginalii, p. 431
[25] Bronislaw Geremek, op. cit., p. 322.
[26] Cf. Dicţionar tematic al Evului Mediu Occidental, art. Marginalii, p. 431.
[27] Alexandra Costache Babcinschi, Le loup – le mostre du Moyen Age? Histoire des loups au Moyen Age francais, 2001, chez le site du Groupe Roumain pour une Histoire Alternative, cap. Le chevalier à ses débuts: un loup. http://www.patzinakia.ro/patzinakiaLIBRI.htm
[28] Louis Gernet, op. cit., p. 214.
[29] Mircea Eliade, Dacii şi lupii, ed. cit., p. 21.
[30] Cf. Vasile Pârvan: „Balaurul dacic e reprezentat pe Columna lui Traian cu un cap de lup, prelungit în chip de şarpe prin nişte fîşii de stofă, care la bătaia vîntului se umflau şi alcătuiau o flamură serpentiformă orizontală”. Tot Pârvan este de părere că sub numele slav de zmeu, mitologia populară a păstrat pînă azi amintirea acestui demon serpentiform care zboară prin văzduh – Vasile Pârvan, Getica, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1982, p. 294. .
[31] Mihai Coman, Mitologie populară românească, vol. I, Ed. Minerva, Bucureşti, 1986.
[32] Tudor Pamfile, Mitologie românească, Ed. Grai şi Suflet – Cultura Naţională, Bucureşti, 2000, p. 96.
[33] „Credinţe şi superstiţii româneşti (după Arthur Gorovei şi Gh. F. Ciauşanu)”, Ed. îngrijită de Irina Nicolau şi Carmen Huluţă, Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 147.
[34] Antoaneta Olteanu, Metamorfozele sacrului (Dicţionar de mitologie populară), Ed. Paideia, Bucureşti, 1998, p. 169.
[35] Muşlea-Bârlea, Tipologia folclorului (din răspunsurile la chestionarele lui B. P. Hasdeu), Ed. Minerva, Bucureşti, 1970, p. 237.
[36] Simion Florea Marian, Tradiţii poporale române din Bucovina, Bucureşti, 1895, p. 343.
[37] „Credinţe şi superstiţii româneşti (după Arthur Gorovei şi Gh. F. Ciauşanu)”, ed. cit., p. 290.
[38] Pamfile, op. cit., p. 104.
[39] Vasile Voiculescu, În mijlocul lupilor, în vol. Capul de zimbru, I, Ed. pentru Literatură, Bucureşti, 1966, p. 107.
[40] Hermann Hesse, Lupul de stepă, ed. cit., p. 31.
Scrie un comentariu