Roman nominalizat la International Booker Prize 2021.
În vara lui 1949, la un an după Nakba, catastrofa strămutării forțate a peste 750.000 de palestinieni, un detașament de soldați israelieni este trimis să delimiteze granița de sud a noului stat Israel. Odată ajunși acolo, aceștia atacă în deșertul Negev un grup de beduini palestinieni. Singura supraviețuitoare, pentru scurtă vreme, a execuției care a urmat e o fată, care va fi răpită, violată, omorâtă și îngropată în nisip. Mulți ani mai târziu, în zilele noastre, o tânără palestiniană din Ramallah se hotărăște să reconstituie împrejurările crimei, obsedată fiind de un „detaliu minor“: faptul că episodul a avut loc exact cu douăzeci și cinci de ani înainte de nașterea ei. Adania Shibli suprapune cu măiestrie aceste două fire narative transparente, care au exact aceeași lungime, pentru a evoca un prezent bântuit în mod hotărâtor de trecut.
„O operă de un simbolism coroziv, un remarcabil exercițiu de dramatizare a dorinței de dreptate.“ - Publishers Weekly
„Un roman intens și pătrunzător despre consecințele adânci pe care le are violența când este ridicată la rangul de stil de viață.“ - Los Angeles Review of Books
„Cartea lui Shibli este o meditație asupra trecutului ca traumă recurentă, în care experiența emblematică a ocupației este redată ca o istorie a duratelor lungi mai degrabă decât ca un unic moment de criză paroxistică.“ - New York Review of Books
„Grozăvia pe care o evocă Shibli se intensifică treptat, arzând mocnit, până când explodează în pagină.“ - The Guardian
„Un roman percutant, care ne face să simțim vertijul puzzle-ului geografic, căldura înăbușitoare, frica viscerală și autoironia salvatoare.“ - Libération
Adania Shibli (n. 1974) este o prozatoare, dramaturgă și eseistă palestiniană. A început să scrie în 1996, în paginile revistelor literare din lumea arabă și din Europa, iar în 2002 și-a publicat primul roman, Atingere. În 2004 îi apare al doilea roman, Cu toții suntem la fel de departe de dragoste, iar în 2017, Detaliu minor, finalist la National Book Award for Translated Literature în 2020 și nominalizat la International Booker Prize în 2021. Opera ei a fost tradusă în mai bine de 40 de limbi. Adania Shibli este și cercetătoare, având un doctorat în studii culturale obținut la University of East London, și a predat la mai multe universități, atât în Palestina, cât și în Europa.
Detaliu minor, de Adania Shibli (fragment)
***A tot mers așa până când noaptea s-a sfârșit și întunericul a început să se risipească, iar dealurile și-au dezvăluit poalele sub lumina zorilor. O adiere rece i-a trecut prin haine și i s-a strecurat în corp, intrându-i în oase. L-a apucat un tremur puternic care îi zguduia trupul și a început să respire din nou agitat. S-a oprit din mers, încercând să-și tragă sufletul, numai că dintr-o dată a început să tușească și să râgâie. Și-a aplecat capul în față și a vomitat. Când valul de greață a trecut, a luat cu mâini tremurânde plosca cu apă pe care o avea la brâu, i-a dat la o parte capacul și a dus-o la gură. Și-a clătit gura de mai multe ori. După ce a scuipat apa, s-a liniștit puțin. Sunetele care veneau dinapoia dealurilor se auzeau din nou, parcă mai tare decât înainte, ca și cum lumina dimineții estompase dintr-odată distanța. A reînceput să respire agitat și să tremure în timp ce scruta grăbit povârnișurile pustii care-l înconjurau din toate părțile. A luat-o apoi de-a dreptul spre sunetele acelea, care se auzeau tot mai tare, ca și bătăile inimii sale, pe măsură ce se apropia de ele, până când a fost în stare să le deosebească. S-a oprit din mers câteva clipe, apoi a pornit din nou spre locul de unde veneau sunetele, în ciuda tremurului care pusese stăpânire pe el. Nu erau decât soldații din plutonul lui. Într-un sfert de oră era deja înapoi în tabăra de unde plecase în urmă cu câteva ceasuri.
***Lumina palidă a dimineții acoperea culmile dealurilor din jurul taberei în care soldații abia treziți din somn se împrăștiau în toate părțile. Unii ieșeau din corturi, alții dispăreau înăuntru. Parte dintre ei se așezaseră la coadă lângă rezervorul de apă, cu prosoapele pe umeri sau pe după gât așteptând să le vină rândul la robinet. Intră pe poarta principală, trecând pe lângă ei în drum spre baraca lui. Văzându-l, s-au îndreptat de spate și și-au dus mâna dreaptă la frunte ca să-l salute.
Un întuneric călduț se cuibărise în baraca lui. A închis ușa și s-a îndreptat către masă, și-a scos cartușiera și a pus-o acolo. S-a apropiat de pat și s-a așezat pe margine după ce și-a rezemat pușca de peretele din dreapta. A rămas așa preț de câteva clipe, timp în care întunericul s-a retras ușor, dezvăluind lucrurile din încăpere. Crampele i se răspândiseră în tot corpul. S-a aplecat ușor spre picioare ca să-și scoată bocancii, pe care nisipul îi făcuse din maronii gălbui. I-a apucat cu amândouă mâinile și s-a ridicat cu un efort care i-a schimonosit chipul. S-a dus la ușă, a deschis-o și a început să lovească bocancii unul de altul, ridicând în jur un nor de praf. A intrat înapoi, a împins bocancii sub scaun, și-a scos cămașa și pantalonii și le-a întins pe spătar. S-a dus la pat, s-a întins pe marginea lui și s-a uitat apoi cu atenție la fașa care-i acoperea locul mușcăturii de deasupra coapsei stângi. Soluția galbenă ieșea la suprafață prin tifonul alb. A ridicat privirea și a început să se uite pe îndelete prin toate ungherele încăperii, evitând locurile prin care lumina dimineții pătrundea cu prea multă putere și de la care își întorcea ochii imediat. După ce a inspectat camera, s-a lăsat ușor pe spate și s-a întins în pat. Dintr-odată au început să-i joace în fața ochilor pete negre, apoi obiecte din cameră, începând cu masa și cartușiera de pe ea, cutia cu armament, vasul, cuiele din perete, apoi hainele de pe scaun și bocancii de sub el, petele de lumină de pe tavan și ușă, tabăra și dunele întunecate, povârnișul de pe care căzuse și pe care încercase să-l urce înapoi, luna și orizontul întunecat, hainele lui de pe scaun și cuiele din perete, fașa din tifon pe care încerca să o desfacă. A sărit din pat. S-a întors și s-a așezat pe marginea lui. Fașa din tifon era la locul ei. În cele din urmă, a întins mâna spre ea și a început să o desfacă. Mâinile sale desfăceau pe rând fașa, întâlnindu-se la jumătatea drumului. Tifonul luase culoarea soluției dezinfectante, tot mai galbenă pe măsură ce fașa se desfăcea de pe picior. Când s-a desfăcut cu totul și i-au picat ochii pe mușcătură, a sărit în picioare, înghițindu-și saliva de mai multe ori, cu privirea pironită la tifonul care-i atârna din mână. Pe lângă urmele lăsate de soluția gălbuie care o pătase pe toată lungimea, fâșia de tifon era distrusă în mai multe locuri. S-a dus spre masă, a tras mai aproape cartușiera, după care și-a coborât privirea și a început să examineze buboiul care creștea rotund pe coapsa lui, plin de puroi galben în mijloc și înconjurat de un cerc roșu, urmat de unul albastru și mai apoi de unul negru.
A folosit jumătate din apa care mai era în canistră ca să se spele și apoi a scos un schimb curat de haine din valiză. Din lada cu provizii aflată lângă valiză a luat o fașă de tifon nouă, niște vată, dezinfectantul și cutia cu unguent. A vărsat puțin dezinfectant pe vată și a început să curețe în jurul buboiului cu mare atenție, și-a înmuiat apoi degetul în cutia cu unguent și a uns locul unde era mușcătura. A mai dat o dată, apoi a treia și a patra oară, până când soluția aproape că acoperea buboiul cu totul. După ce s-a pansat cu fâșia de tifon cea nouă, s-a îmbrăcat cu hainele curate și și-a pus bocancii. S-a așezat pe marginea patului și a ciulit urechile la zgomotele care veneau de-afară ca să-i țină tovărășie în întunericul slab care se instala treptat în încăpere.
Afară, locul s-a umplut de zgomotul stârnit de activitatea energică a soldaților, care avea loc de regulă de două ori pe zi, dimineața și seara, când răcoarea le permitea să-și facă antrenamentele militare și să se plimbe prin tabără. Dintr-odată a sărit de pe pat și s-a apropiat de un colț al tavanului, deschizând ochii larg, atât cât i-au permis pleoapele umflate, și uitându-se cu mare atenție. După puțină vreme, s-a dus glonț la ușă și a deschis-o la perete, iar lumina tăioasă s-a arătat doar la intrare, fără însă să pătrundă și în interior. Vocile soldaților răspândiți printre corturi se auzeau mai tare cu ușa deschisă. S-a întors la colțul de tavan pe care îl contemplase înainte, s-a oprit și și-a lungit gâtul cât a putut de mult, uitându-se din nou foarte atent. Dar nu a stat mult așa. După câteva clipe și-a plecat capul și a început să-și maseze gâtul și să clipească des din ochi. S-a dus în colțul de lângă ușă și s-a lăsat în genunchi. A rămas țintuit locului privind o vreme la locul acela, după care și-a întors privirea către colțul unde avea lucrurile adunate. S-a târât în genunchi până acolo, iar când a ajuns foarte aproape de cutia cu provizii, a tras-o brusc spre el și s-a uitat în spatele ei. Un păianjen cu picioare lungi stătea agățat de partea din spate. A întins spre el mâna dreaptă și l-a strivit, apoi s-a târât către pat. Sub el se pitiseră niște păianjeni mici și își țesuseră o casă din fire plăpânde, în care prinseseră un gândac cenușiu. A scos pânza afară și a călcat totul cu bocancii. S-a întors și s-a aplecat din nou sub pat, apropiindu-și fața de podea și inspectând locul cu multă grijă. Dintr-odată, a început să sară de colo-colo prin cameră, strivind câteva gângănii mici care mergeau pe podea.
A început să dea ocol încăperii și să măture din ochi pereții. Doi păianjeni și o molie și-au găsit sfârșitul. S-a urcat pe masă și s-a uitat din nou cu mare atenție în punctul de pe tavan unde se uitase și prima dată, doar că niște pete de întuneric au început să-i joace în fața ochilor, apoi totul s-a făcut negru, și-a pierdut echilibrul și a fost cât pe ce să cadă. A sărit jos de pe masă, a tras scaunul și s-a trântit pe el, sprijinindu-și capul de marginea mesei și închizând pleoapele roșii. În vremea aceasta, o gânganie mică s-a apropiat de una dintre marginile camerei și s-a strecurat în grabă prin locul gol rămas între podea și perete, făcându-se nevăzută.
După un timp, a deschis ochii, clipind des, și-a ridicat capul de pe masă și și-a frecat tâmplele morocănos. În încăpere își făceau loc venind de-afară răgetele cămilelor și hămăielile câinilor, acoperite în curând de vocile soldaților care se mișcau prin tabără, făcându-și antrenamentele. A închis din nou ochii și a rămas așa, așezat pe scaun, înconjurat de tot felul de sunete, mai puternice sau mai slabe, mai apropiate sau mai îndepărtate, mai grave sau mai ascuțite, în acea dimineață a zilei de 12 august 1949.
Detaliu minor, de Adania Shibli, Ed. Trei, 2025, trad. rom. Laura Sitaru, col. „Anansi. World Fiction”
Scrie un comentariu