„Mama. Istoria unei priviri” de Ioan Stanomir (fragment)

Un fragment în premieră din volumul Mama. Istoria unei priviri de Ioan Stanomir, recent apărut la Editura Humanitas.
 
„Scriitor de mare forță și mare eleganță (aflat, așa cum se vede la fiecare pagină ori paragraf, în stare de grație), Ioan Stanomir rotunjește, odată cu această carte, un triptic fără termen de comparație, cel puțin în literatura noastră. Și, se va remarca încă de la primele paragrafe ale acestei atât de frumoase cărți, e un cuvânt care apare des, ritmic, aproape obsedant. Un fel de dirijor de mantre, un fel de marker rafinat al unor versete speciale (melancolice, delicate și, mai ales, ale iubirii). Și¬urile de aici cadențează, dantelează fin un discurs al unei etici a neuitării și al unei estetici discrete a inteligenței inimii. Și poate că această carte ne invită și ne ajută să cădem pe gânduri și să privim în noi înșine. Și poate că este un fel de undă de tracțiune care ne va duce adânc în istorie – în cea mai vastă istorie, aceea a sufletului. Și poate că fiind bine, cât mai bine ancorați în această istorie, vom înțelege  mai limpede ce înseamnă să locuim – și să privim către – un timp privilegiat. Un timp al culturii – al literaturii, în mod aparte – și al iubirii.“ — Cristian Pătrășconiu

„Cartea de faţă este capătul unei trilogii: ceea ce a pornit ca un proiect solitar a devenit, prin insumarea de ani, incercarea de a evoca, prin cuvinte şi pauze, un sentiment al doliului şi al dorului. 
Cartea aceasta nu este, asemeni celorlalte două ce o precedă, decat o carte de literatură. Nu se află in ea nimic din materia de consolare falsă a volumelor ce oferă sfaturi de viaţă sau reţete de dezvoltare personală, după cum nu este cuprinsă in ea taina unei traume psihanalizabile.
Istoria acestei cărţi este istoria unei contopiri şi a privirii care transcrie această contopire. Autorul acestor prefeţe este cel al cărui nume se află pe coperta volumului, respectand convenţia identităţii auctoriale. Dar autorul cărţii este fiinţa plurală ivită, odată cu moartea mamei mele, pe măsură ce, printr‑o transformare treptată, graniţele dintre noi doi se topeau, spre a face loc unităţii ce sfidează moartea.” – Ioan Stanomir

IOAN STANOMIR s-a născut pe 13 mai 1973 la Focșani și este profesor la Facultatea de Știinţe Politice a Universităţii din București. Printre volumele publicate se numără Conștiinţa conservatoare. Preliminarii la un profil intelectual (2004), O lume dispărută. Patru istorii personale urmate de un dialog cu H.R. Patapievici (coautor, alături de Paul Cernat, Angelo Mitchievici și Ion Manolescu, 2004), Explorări în comunismul românesc (coautor, alături de Paul Cernat, Angelo Mitchievici și Ion Manolescu, vol. I, II, III, 2004, 2005, 2008), Spiritul conservator. De la Barbu Catargiu la Nicolae Iorga (2008), Despre sunete și memorie. Fragmente de istoria ideilor (2009), Apărarea libertăţii (1938–1947) (2010), Teodoreanu reloaded (alături de Angelo Mitchievici, 2011), Umbre pe pânza vremii. Secvenţe de istorie intelectuală (Humanitas, 2011), Junimismul și pasiunea moderaţiei (Humanitas, 2013), Camera obscură. Vis, imaginaţie și bandă desenată (2014), Sfinxul rus. Idei, identităţi și obsesii (2015), Comunism Inc. (alături de Angelo Mitchievici; Humanitas, 2016), Rusia, 1917. Soarele însângerat. Autocraţie, revoluţie și totalitarism (Humanitas, 2017), La Centenar. Recitind secolul României Mari (Humanitas, 2018), Așteptând revoluţia. Pașoptismul și vocile sale (Humanitas, 2019), R.S.R. Lecţia de învăţământ politic (Humanitas, 2021), Mama. Un jurnal al dragostei și al despărțirii (Humanitas, 2022), Mama. O fotografie a timpului și a iubirii (Humanitas, 2024). În 2018, a publicat la Editura Humanitas eseul „Umbra Rusiei“, în volumul colectiv Vin rușii! 5 perspective asupra unei vecinătăţi primejdioase, iar în 2025, la aceeași editură, eseul „2024. Fotografia României politice“, apărut în volumul colectiv Cum a rămas România fără președinte ales. 7 răspunsuri posibile, coordonat de Cristian Preda.

Mama. Istoria unei priviri de Ioan Stanomir 

 

1

Și poate că trebuie să murim pentru a ne mai putea aduce aminte: cei care nu mai sunt ne dăruiesc, de dincolo de prag, pătrunderea privirii lor şi împreună cu ei întrevedem peisajul iscat din vis, ca dintr‑o străfulgerare de pleoapă.

Şi poate că trebuie să murim pentru a nu mai putea fi alungaţi, niciodată: casa de umbre şi de şoapte nu mai poate fi refuzată celor care, în viaţă fiind, au înfruntat chinul îndoielii, iar limanul acesta este cel din urmă reazem pe care fremătarea noastră trecută îl mai poate descoperi.

Şi poate că trebuie să murim spre a ne apropia de fericirea promisă, cândva: dicţiunea inimii ne şopteşte ecoul nostalgiei fără de care destinul nostru nu ar fi decât o notă de subsol in istoria aseptică aşternută pe foaia ternă a absurdului.

Şi poate că trebuie să murim spre a putea primi, in piepturile noastre, limpezimea iubirii ce nu mai este bântuită de teama despărţirii: cei vii şi cei duşi devin una, reduşi la mişcarea de val a toamnei ce caută în larg libertatea de talaz a melancoliei sale.

Şi poate că trebuie să murim spre a învăţa să trăim eliberaţi de angoasa viitorului ce se arcuieşte deasupra noastră, ca o vastă cupolă de noiembrie târziu, saturată de anxietatea timpului care nu se lasă citit.

Şi poate că trebuie să murim spre a putea rosti cuvintele pe care le uităm, in tumultul de zile: abandonaţi adâncului, vom fi parte din secvenţa mişcării nocturne şi ne vom confunda cu murmurul în care se adună vocile celor de dinainte de noi, ca în rama unui tablou de demult.

Şi va fi această moarte nu moartea de care se tem cei ce trăiesc maşinal şi halucinat, prinşi in mişcarea clipelor frenetice, ci moartea în care se împlineşte truda de şoapte şi de visare a celor care au aşteptat crepusculul spre a privi curgerea orelor sale: nu va fi aceasta o vară intensă şi agonică, ci o toamnă prelungă în care se vor pierde urmele, ca într‑un labirint de nori ai hărţii celeste, o toamnă in care tot ceea ce nu a fost să fie renaşte, nostalgic, o toamnă ce se va duce spre larg de mare, asemeni unei fraze desenate timid în ecranul de calculator de mâini solitare, o toamnă ce va convoca ritualuri de amintire şi foşnet de frunze, o toamnă ce va dura, închisă în fotografia de demult a fericirii pierdute, o toamnă a regăsirii şi o toamnă a despărţirii, o toamnă de tandreţe provincială şi de atingeri furate, o toamnă peste care doar soarele de septembrie va mai pluti, simbolist şi stingher, asemeni dedicaţiilor de demult pe paginile de gardă ale cărţilor ce se topesc in dimineţile oraşelor pierdute în zarea de amintiri, o toamnă alunecând ca o boare a dragostei, epilog al istoriei unei priviri.

 

2

Scrisorile celor de demult se aşterneau pe paginile albe şi pe ilustratele naive cu răbdarea unor zmeie care se ridică pe cer: egale şi limpezi în claritatea lor modestă, ele îmblanzeau moartea şi dăruiau trecerii simplitatea de tonuri a unui amurg de octombrie.

Scrisorile celor de demult traversau evurile pe ale căror întinderi copaci şi flori oglindeau un timp ce nu cunoştea damnarea întunecării: asemeni unor balerine stângace pierdute în vitrinele modeste, ele chemau paşii curgând în prelungirea altor paşi, ca pe o maree de lacrimi, înseninată.

Scrisorile celor de demult porneau din praguri de gări minuscule şi visătoare, spre a se avanta în largul pe care nu aveau să îl zărească niciodată: captive in lumea lor de jucării şchioape, ele primeau promisiunea călătoriilor Imaginate din franturi de magazin ilustrat şi de jurnal cinematografic.

Scrisorile celor de demult vorbeau despre dragoste cu limba de frunze şi de şoapte a grădinilor ce se arcuiau, visătoare: departe de tumultul nefericirii, ele pluteau pe o mare ale cărei unde se topesc in ţărm, spre a reporni spre larg, în frazarea unei elegii provinciale.

Scrisorile celor de demult nu mai sunt decat amintire în acest timp aspru al uitării coborat ca o ploaie de plumb: ascunse în camerele părăsite, ele sunt portul spre care umbrele revin, în clipa în care dimineţile le alungă cu lucirea soarelui aprins.

Scrisorile celor de demult au devenit crăpături în ziduri şi cărări pierdute în desene de grădini pustiite: timbrul lor se mai poate ghici in amurg, in orele in care lumina se topeşte în întuneric, iar visele visate cândva se retrezesc, delicate.

Căci mâinile noastre, mâinile care ating doar tastaturi şi ecrane, mainile suspendate în eternitatea amneziei impecabile fotografic, mainile acestea sterpe nu mai pot închipui aşezarea de litere a simplităţii lor de demult: ceasurile lor de iubire şi de nostalgie nu mai pot fi ceasurile noastre şi din cărţile lor nu a mai rămas decat scrum.

Şi doar in visul care ne este îngăduit de noapte, în aşteptarea morţii, îi mai putem zări, aplecaţi peste scrisul lor caligrafiat migălos, una cu acest timp care se întoarce spre sine. Şi doar in visul pe care îl vom petrece alături de cei de demult mâinile noastre vor mai putea scrie cuvintele lor, căci inimile lor sunt şi inimile noastre, de acum înainte. Acasă în domeniul lor de fraze, vom atinge ziduri de case şi ne vom bucura de grădini, în vreme ce orele se vor scurge, asemeni epilogului tremurător ce încheie istoria unei priviri: departe de viaţă, vom fi doar umbre, înconjurate de umbre, topite în curgerea dragostei ce nu poate muri.

Mama. Istoria unei priviri, Ioan Stanomir, Ed. Humanitas, 2026