„Julia”, de Sandra Newman (fragment)

E anul 1984, iar Marea Britanie (numită acum Aerodromul Unu) a fost de mult absorbită în Oceania, o uriaşă naţiune transatlantică. Acest stat se află dintotdeauna în război şi este condus de un Partid totalitar al cărui lider e un personaj cu alură aproape mitică, numit Fratele cel Mare. În esenţă, lumea acestui roman este cea din O mie nouă sute optzeci şi patru, însă povestea e spusă din perspectiva iubitei lui Winston Smith, personajul principal din cartea lui George Orwell. Julia Worthing lucrează la Secţia Ficţiune a Ministerului Adevărului, pe post de mecanic. Toată viaţa şi-a petrecut-o în Oceania şi, până să-l întâlnească pe Smith, nici nu şi-a imaginat un trai diferit. Ea este cetăţeanul ideal al acestui stat: destul de veselă în propriul ei cinism, mereu pregătită să mituiască pe cineva, repetând obedientă orice slogan politic propus de Partid, deşi nu crede în nimic. Adesea încalcă regulile, dar şi colaborează cu regimul atunci când e nevoie. Toată lumea o place pe Julia. Însă, într-o bună zi, se întâlneşte cu Smith şi-i strecoară un bileţel, punând astfel în mişcare evenimentele devastatoare şi de neuitat din povestea orwelliană. Romanul Sandrei Newman ne poartă într-o fascinantă călătorie prin faimoasa distopie a lui Orwell, dezvăluindu-ne, cu originalitate şi inteligenţă artistică, aspecte surprinzătoare ale acelei lumi şi ipostaze la care nici nu ne-am fi gândit ale anumitor personaje.

„O repovestire provocatoare, în cheie feministă, a romanului O mie nouă sute optzeci şi patru de George Orwell.” (Publishers Weekly)

„Julia ar trebui să fie un text obligatoriu în programa de studiu pentru liceu. Romanul este un extraordinar studiu de caz în care o persoană puternică se confruntă cu ce are umanitatea mai rău, dar şi un exemplu perfect de creaţie artistică intertextuală care demonstrează că stând pe umerii altuia poţi vedea mult mai departe decât el.” (Los Angeles Times)

„Newman face mai mult decât să aducă în actualitate romanul O mie nouă sute optzeci şi patru. Îl transformă într-o relectură esenţială.” (The Sunday Times)

„Lumea pe care o descrie Sandra Newman nu e nici mai liberă, nici mai tolerantă decât cea pe care a făcut-o celebră Orwell, însă e una respirabilă. Acest lucru i se datorează Juliei, eroina ei plină de viaţă, şi este o strategie magistrală de a reimagina o poveste clasică.” (The Washington Post Book World)

Sandra NEWMAN (n. 6 noiembrie 1965, Boston, SUA) a studiat la Polytechnic of Central London şi University of East Anglia. A debutat în 2002 cu The Only Good Thing Anyone Has Ever Done, roman nominalizat la Guardian First Book Award. Pe lângă beletristică (Cake, The Heavens, The Men), autoarea americană a scris şi cărţi de nonficţiune (Arta de a citi clasicii fără reverenţă şi, în colaborare cu Howard Mittelmark, Read This Next şi Cum să nu scrii un roman) care se află în topurile unor publicaţii prestigioase. Al treilea roman al ei, The Country of Ice Cream Star, a fost nominalizat la Folio Prize şi Baileys Women’s Prize for Fiction.

Julia, de Sandra Newman (fragment)

Penultima pastilă a luat‑o a doua zi înainte să meargă la muncă, însă și‑a dat seama că n‑are niciun efect. Toată dimineața s‑a frământat bântuită de griji. Vedea totul ca printr‑un văl fin, negru. Îi tot apărea în minte silueta lui Ampleforth, încovoiată de groază, apoi a lui Parsons, cu soția și copiii lui – ea îi omorâse pe toți. Se vedea pe seară cu Winston Smith, care aproape i se părea acum o fantomă, un Kubla Khan dintr‑o lume sumbră, intonând jalnic: „Noi suntem cei morți“. Pe Vicky și‑o amintea ca pe o formă albă scânteietoare, pădurea prin care se plimbaseră, o dantelărie cu fir de aur și tot ce era frumos în toate astea, pierdut pentru ea din cauza propriei cruzimi. Toți urmau să fie uciși, ea urma să le fie călău și niciodată n‑o să mai știe ce e bunătatea sau dragostea altcuiva. Nici măcar copilul Fratelui cel Mare nu mai conta. O să moară ucis în pântecul ei. O să fie șters din memorie. Ea și toți oamenii la care ține vor fi vaporizați. Nu se vor fi născut niciodată.

Ultima pastilă a luat‑o la paisprezece zero zero, aproape fără să‑și dea seama ce face. Apoi a știut și și‑a dorit pe loc încă una. S‑a gândit să‑l caute pe Ampleforth și să‑i ceară vreo două pastile înapoi. Era doar un pic mai solid decât Julia și i‑ar fi ieșit treaba și cu douăzeci și trei de pilule, cel mai probabil. Sigur că nu putea să facă asta – doar când s‑a gândit a cuprins‑o un val de teroare, un sentiment negru și nemărginit pe care‑l știa doar din coșmaruri. A știut, dintr‑un instinct pe care se bizuise toată viața, că făcuse o eroare fatală când îi dăduse pastilele lui Ampleforth. N‑o să le folosească la timp. O să le găsească ei. Când bărbații de la Iubire o să‑i facă rău, numele Juliei o să‑i scape primul din gura căscată.

În ultimele ore din program nici n‑a mai știut de capul ei de frică. Tot scăpa sculele și uita să răspundă la întrebări. I‑a luat o oră întreagă să repare un simplu tub pneumatic. Apoi, în stația de autobuz, și‑a dat seama că se teme să se ducă în cartierul prolilor, deși făcea asta săptămânal de ani întregi. O bântuia amintirea pieței de nerecunoscut, cu șobolanii ei fripți și aerul ei sordid și amenințător, doamna Melton cu al ei „Nu‑s vremuri bune deloc“. Ca alinare, și‑a pus insigna de la Viitorul Măreț, sperând să câștige prietenia prolilor care făceau naveta între cartiere. Însă de data asta n‑a băgat‑o nimeni în seamă și au lăsat‑o să stea în picioare. S‑a agățat de un stâlp și a închis ochii, liniștindu‑se singură că ziua aceea n‑o să schimbe nimic. Ampleforth și Parsons urmau să fie arestați de‑abia sâmbătă – mâine. Pastilele n‑o să fie găsite până atunci. N‑o să‑i facă nimeni niciun rău azi.

Cămăruța de la Weeks avea o ușă dosnică pe unde venea Winston întotdeauna. Julia n‑o făcea de obicei, pentru că sigur i‑ar fi trezit bănuieli lui Weeks.

— Ne furișăm deci, spunea el. Ne ascundem de lumină. Păi, mă‑ntreb de ce oare.

Azi însă a intrat pe acolo, dintr‑o dorință încăpățânată de a se ascunde de lumină. Dacă Weeks ar vedea‑o la față, i‑ar vedea disperarea, panica, tot ce simte, însă nu trebuie să se vadă. Apucand‑o pe coridorul întunecos, a încetinit pentru a savura senzația că stă ascunsă. S‑a gândit cum ar fi să se ducă la Vicky și să‑i spună: Da, plec. Dar hai să mergem la noapte. Ar putea să fugă… Însă când încerca să‑și imagineze totul, părea ceva de domeniul fanteziei, al imposibilului. Gândul la tot ce se afla în afara Londrei îi trezea amintiri înspăimântătoare din ZSA 5: oamenii care se bălăbăneau numai piele și os; aviatorii care atârnau în ștreang; duhoarea mormintelor. Oricum nu vor putea să urce în niciun tren de noapte. După ora optsprezece zero zero îți trebuia autorizație specială, iar dac‑ar fi plecat pe jos, tot ar fi dat de puncte de control. Nu, nu trebuia să decidă în momentul ăla. Mai bine își lua o noapte să se gândească bine.

S‑a oprit pe palierul scărilor înguste și s‑a uitat în sus, la ușa plină de crestături a cămăruței, încercând să‑și stăpânească emoțiile. Era și o oglindă acolo, fixată între două cuiere și parțial acoperită de paltoane vechi și îmbâcsite. S‑a studiat în oglindă și i s‑a părut ciudat să‑și vadă propriul chip neschimbat. Se așteptase să‑și citească propria depravare în trăsături, însă era doar palidă. Și‑a scos rujul din geanta cu scule și și‑a dat cu un pic de culoare în obraji, intinzand‑o cu degetul. Lui Winston nu‑i păsa dacă nu se pricepe deloc. Lui orice machiaj i se părea că arată drăguț. Pe scările înguste era un miros înțepător de igrasie, pe care l‑a tras recunoscătoare în piept. Poate era ultima oară când urca scările alea. Era ultima zi sigură din lumea asta.  

Julia, de Sandra Newman, Ed. Polirom, 2024, trad. Ioana Filat, col. „Biblioteca Polirom. Actual”