„Fiicele mării” de Eleanor Buchanan (fragment)

Roman în curs de traducere în peste 20 de limbi.

Patru surori. Un blestem. O saga transgenerațională hipnotică.

Asemenea pietrelor de la inelele pe care le poartă, surorile erau menite să rămână împreună. Dar s-au răzlețit în toată lumea. 

Scoția, 1931. Când Charles Blackmore răstoarnă pietrele verticale străvechi din peninsula sălbatică Skara, un blestem se abate asupra întregii familii. După pierderea averii, cele patru fiice ale sale sunt nevoite să-și abandoneze casa, luând cu ele doar inelele moștenite de la mama lor. Cea mai mare, Iris, călătorește spre Ceylon, apoi spre Australia în căutarea unui unchi care le-ar putea salva de la sărăcie. 

„De la peisajele scoțiene bătute de vânturi la întinderile sălbatice ale Australiei, de la apele înspumate ale oceanelor până la Londra și Ceylon, romanul ne poartă într-o călătorie în timp, împletind cu iscusință două intrigi care se desfășoară în epoci diferite. Prin intermediul unor eroine cu o personalitate puternică, povestea explorează trăinicia legăturilor de familie, între secrete ascunse și moșteniri invizibile.“ - Femme Actuelle

„O epopee magnifică și imersivă, care se întinde pe mai multe generații.“ - Kristin Harmel 

„Ceea ce face ca Fiicele mării să fie atât de irezistibilă este frumusețea scriiturii lui Eleanor Buchanan, ușurința cu care dă viață personajelor și atmosfera deosebită pe care o creează în toate aceste locuri fermecătoare. Este o carte uimitoare, mi-a plăcut enorm.“ - Santa Montefiore 

„O saga de familie captivantă și minunat de romantică.“  - Fiona Valpy 

„Fiicele mării este o epopee palpitantă care îl antrenează pe cititor într-un vârtej de intrigi familiale, idile nebănuite și aventuri prin toată lumea.“ -  Zoë Marriott 

După o carieră ce a purtat-o în jurul lumii, Eleanor Buchanan s-a stabilit în York și a început să scrie sub diferite pseudonime romane de dragoste și istorice, care i-au adus numeroase premii. Acum lucrează la o nouă serie de narațiuni captivante, în care se contopesc pasiunea pentru călătorii, încrederea în puterea poveștilor de dragoste evocatoare și fascinația pentru relația dintre trecut și prezent.

Fiicele mării de Eleanor Buchanan
(fragment)

15 
Roz 
Londra, în prezent 

Spre surprinderea ei, lui Roz îi plăcea să lucreze la Ballantyne’s. Ea și Hugo conveniseră ca ea să vină trei zile pe săptămână, însă doar pentru patru ore, între 11 și 15. Asta însemna că putea lucra seara la Cork & Candle și îi rămânea destul timp să exploreze Londra. 
Totuși îi era din ce în ce mai dor de magazin când nu mergea acolo. Hugo era o persoană cu care te simțeai în largul tău. Nu punea niciodată întrebări incomode și nu îi cerea să-i povestească despre ea. O accepta așa cum era, rigidă și rezervată, și, chiar dacă se întreba ce caută o tânără australiancă într-un magazin de antichități, n-o spunea niciodată. 

Uneori pleca la licitații, iar Roz avea grijă singură de magazin câteva ore. Își ocupa timpul cu dezordinea îngrozitoare de pe biroul lui Hugo și cu citirea e-mailurilor, dar nu era la fel când el lipsea. Umbla mereu îmbrăcat în pantaloni vechi din velur, o cămașă decolorată și un cardigan cu petice din piele la coate. În ciuda vârstei și a înfățișării demodate, avea o căldură, o bunătate și un umor blând care îi aminteau de tatăl ei. Putea să pară aiurit, căutându-și mereu ochelarii în buzunare, dar ochii lui erau pătrunzători și Roz se trezea că putea să discute cu el într-un mod în care nu mai discutase cu nimeni de multă vreme. 

Au petrecut mult timp bând ceai și stând de vorbă, așezați confortabil în două fotolii de piele destul de uzate, aflate de o parte și de alta a șemineului, deasupra căruia Hugo atârnase tabloul ei. Prinsese pe el o etichetă cu „Nu este de vânzare“. Roz era mereu foarte conștientă de prezența tabloului. Uneori se oprea și îl privea, alteori îl zărea cu coada ochiului și i se părea că marea parcă se mișca. O rafală de aer sărat împrospăta încăperea înghesuită, iar vocile răsunau atât de slab, încât se convingea că doar și le imagina. 

A ajuns să iubească mirosul de mucegai și de praf al cărților vechi, al gravurilor decolorate și al picturilor în ulei crăpate. Magazinul lui Hugo avea ceva magic, se gândea ea. Parcă ai fi pășit într-o altă lume, într-o altă epocă. Nu putea să nu simtă că inventarul ar fi trebuit, de fapt, să fie scris într-o caligrafie cu înflorituri în loc să fie introdus într-un tabel. O mare parte din afacerile lui Hugo se desfășurau online, dar, când clienții veneau în magazin, Roz aproape că se aștepta ca bărbații să poarte joben și femeile, crinoline. 

Hugo a râs când i-a mărturisit asta. 

— Și Lucy spunea la fel. Lucy era soția mea, a adăugat el, când Roz l-a privit întrebător. A murit în 2020. 

— Hugo, îmi pare atât de rău! Nu știam că ai fost căsătorit. 

— Am fost împreună patruzeci și nouă de ani.

Și-a scos ochelarii, i-a lustruit cu înverșunare, apoi i-a pus la loc pe nas și și-a dres glasul. 

— N-am fost norocoși să avem copii, dar ziceam în glumă că magazinul e copilul nostru, a continuat el, uitându-se de jur împrejurul camerei, la pereții acoperiți de tablouri, la colecția excentrică de antichități și la teancurile șubrede de cărți vechi. Cu siguranță ne-a consumat la fel de mulți bani și a necesitat tot atâta atenție ca un copil. Nu că ne-ar fi deranjat, a adăugat repede. Amândoi l-am iubit și am fost fericiți doar noi doi… 

A tăcut și lui Roz i s-a frânt inima la vederea expresiei de pe chipul lui. 

— Cum a murit Lucy? a întrebat ea în șoaptă. 

— De COVID, a răspuns Hugo cu un suspin. Am fost precauți în timpul pandemiei, mai ales că Lucy era mereu îngrijorată de ceea ce ea numea pieptul meu slab, dar trebuia să ieșim să cumpărăm de mâncare. În final, nu eu m-am îmbolnăvit, ci Lucy, a continuat el cu o grimasă de suferință la acea amintire. A trebuit să chem ambulanța și au dus-o la spital. Nu am mai văzut-o niciodată. O asistentă medicală amabilă m-a sunat și m-a întrebat dacă am un iPad sau ceva similar, ca Lucy să mă poată vedea, dar nu aveam așa ceva. Bătrân prost cum eram, credeam că tehnologia nu e pentru noi, dar dacă ne-am fi putut vedea măcar o dată… 

S-a oprit și a privit cu atenție o natură moartă atârnată pe perete. 

— Of, Hugo… 

Roz și a amintit cum durerea te poate sufoca fără avertisment, un dragon adormit care se ridică și-și înfige ghearele în gâtul tău, astfel încât nu poți vorbi, nu poți respira, nu poți decât să te lupți să-l bagi înapoi în cutie.

— Probabil că ți-e foarte dor de ea. 

— Da. Nu-mi amintesc prea multe despre cei doi ani care au urmat, a recunoscut Hugo. Magazinul era oricum închis din cauza pandemiei, așa că - am lăsat să se umple de praf. Apoi, într-o zi, m-am hotărât să mă întorc și, de îndată ce am deschis ușa, mi-am amintit ce ne plăcea atât de mult aici. Acum nu știu ce m-aș face fără el. 

Roz s-a aplecat și și-a pus palma peste mâna lui pătată de vârstă. 

— Înseamnă că ne-a salvat pe amândoi. 

— Draga de tine, ce binecuvântare a fost pentru mine când ai intrat pe ușă în ziua aceea! Începeam să mă simt copleșit de dezordine, dar acum, că ai făcut o treabă atât de bună scoțându-mă din necaz, ai transformat din nou acest loc într-unul vesel. Mă bucur foarte mult că tabloul te-a atras aici. 

— Și eu mă bucur. 

— Probabil că ai muncit cât să-l cumperi de mai multe ori. Nu vrei să-l iei acasă? 

— Te superi dacă îl mai las aici deocamdată? Nu am unde să-l agăț în apartament și... adevărul este că mă sperie puțin, a șoptit Roz. 

Hugo a ridicat din sprâncenele stufoase. 

— Sperie e un cuvânt cam puternic, a spus el, privind tabloul de deasupra șemineului. Văd că are ceva straniu. La asta te referi? 

— Nu sunt sigură. 

Roz i-a urmărit privirea. Era doar o pictură. Dealuri, mare, pietre. Dar de ce trebuia să-și stăpânească un fior? 

— O să sune nebunesc, dar parcă e viu. 

I-a aruncat o privire rapidă lui Hugo, dar el nu râdea, ci o asculta cu atenție.

— Și inelul ăsta, a continuat ea, ridicând mâna pe care avea inelul cu opal, se încălzește cumva... de fiecare dată când mă uit la tablou. E ciudat. 

— Extraordinar! 

Hugo s-a aplecat spre ea, intrigat. 

— Am remarcat inelul. E impresionant și neobișnuit. 

Și-a întors privirea spre tablou. 

— Mă întreb dacă există vreo legătură. 

— Între inel și tablou? 

— Ai spus că inelul pare să reacționeze într-un fel la tablou, a subliniat el cu blândețe. 

— Da, dar nu poate fi adevărat, a protestat Roz, surprinsă de idee. Doar nu sugerezi că ar fi vorba de vreun fel de magie, nu? 

Hugo a ridicat din umeri. 

— Spun doar că există unele lucruri în viață care nu pot fi explicate, atâta tot. 

— E adevărat, dar… 

Roz s-a oprit. Nu-i venea să creadă că vorbește despre magie. Era o fată din secolul XXI. Tatăl ei fusese om de știință și, la fel ca el, nici ea nu avusese vreodată timp pentru superstiții sau magie. Desigur, respecta culturile care aveau alte credințe, dar experiența ei fusese întotdeauna bazată pe logică și pe rațiune. 

Și totuși acest inel îi pulsa pe deget. Cum putea explica asta? Și de unde venea dorința ciudată de a avea un tablou cu un loc pe care nu-l văzuse niciodată? 

— De unde provine inelul? a întrebat-o Hugo. 

 De la bunica mea, cred. 

Roz i-a povestit cum tatăl ei a murit chiar după ce recuperase inelul de la bijutier și cum l-a găsit în jacheta lui înainte să plece din Australia.

— Deci, dacă nu ai fi făcut curat în casa mamei tale, poate că nu l-ai fi găsit niciodată? 

— Da, probabil că nu l-aș fi găsit, a răspuns ea, încercând să alunge gândul neplăcut că mama ei murise doar pentru ca Roz să poată găsi inelul. 

— Și n-ai idee cum a ajuns la bunica ta? 

Roz a clătinat din cap. 

— Nu știu nimic despre familia mamei mele. Mama nu vorbea niciodată despre ai ei. Dar bunica mea a fost cu siguranță australiancă. Din câte știu, n-a avut nicio legătură cu Scoția. 

— Hmm. 

Hugo și-a mângâiat bărbia, concentrat. 

— Ai reușit să afli mai multe despre Amelia Blackmore? 

— Am făcut câteva cercetări, dar nu am ajuns prea departe. 

Roz s-a lăsat pe spate în scaun și a luat ceașca de ceai, simțindu-se mai bine acum, că se întorseseră la realitate.

Fiicele mării de Eleanor Buchanan, Editura Trei, 2026, trad. rom. Anca Dumitrescu, col. „Fiction Connection”